Tacerea este un raspuns?

Se spune ca de cele mai multe ori tăcerea este un răspuns iar majoritatea oamenilor sunt de acord cu cel care își tine gura.

În urma inspectiei făcute de curând în bucățică mea de raspundere cu gâtul, pot spune ca am văzut destule. Am ținut ședință cu fiecare colectiv în parte, am dat de înțeles tuturor că dacă nu am zis nimic și nu am intervenit deloc într-un an de zile, acest lucru nu înseamnă ca nu văd, nu constat și că nu aflu la care se adaugă statul cu mâinile în sân fără a interveni.

Ei bine, am zis ceea ce am constat în această perioadă și cam ce mi-aș dori de la fiecare în parte. Unde este bine și unde se mai poate lucra pentru a fi bine prin remediere.

Am decis că nu vreau să-i mai văd că vin cu para că fiecare a făcut sau a dres, unul din motivele ședinței fiind că aș vrea ca fiecare sa spună ce are de spus fiecaruia față în față ce are de spus și sa își asume răspunderea pentru faptele sale și să-și recunoască greșelile.

Am fost nevoită sa fac pe ici pe colo restructurari și am fost nevoită să fac relocari de personal pentru că am constatat că sunt persoane cărora le-ar fi mai bine în alta parte. Am mai menționat că decizia de a da afara a fost luată printre altele și datorită faptului ca printre cei care au venit în colectivul nostru au crezut că dacă mă baga în gura Maicutei Moise și/sau a lui Misha ma2 vor pune rău cu aceștia și că vor parea mai cu moț în fața tuturora. Ei bine, nu funcționează cu așa acuze fără a avea o bază reală. Unde este loc de mai bine și nu este cum gândesc bine, cer pareri, opinii și dacă sunt mai bune ca ale mele, le punem în aplicare.

În alta ordine de idei, am făcut și o mică ședința de lot. Cu antrenori, titulare și rezerve. Am menționat că veteranele „Generației de Sacrificiu” și-au exprimat dorința de a se retrage după Jocurile din 2020 deoarece au ajuns la capătul puterilor și încep să constate că nou-venitele și rezervele încep să dea dovadă ca au reușit sa înțeleagă principiile și modul în care antrenamentele și jocul nostru ne-au adus în vârful piramidei și cum am reușit să ne mentinem sus atâția ani la rând. De altfel, s-a simțit schimbarea de generații, însă adaptabilitatea lor la „familia” noastră, la modul nostru de joc alături de adaptabilitatea noului suflu la cel vechi și integrarea acestuia la suflul nostru, încep să se vadă. Apoi, fetele pe care le-am luat sub aripa mea au început să arate randament și să se vadă că au calitățile necesare unui libero și coordonator de joc. Un lucru care rămâne în aer este cât de constante și unite vor fi, cât vor rezista pe baricade făcând minuni. Am avut și noi parte de perioade agitate de-a lungul anilor, dar au fost depasite și transformate în bune și utile jocului și echipelor noastre.

În acest punct, au intervenit Donna și Robert. Antrenoarea care mi-a dat șansa de-a juca volei și antrenorul care a văzut în mine omul care poate coordona și menține echilibrul între atâtea echipe, un om adaptabil, flexibil și, deși mai scunda cu un cap cel puțin față de coechipierele ei, omul care poate face minuni acolo unde nu se poate întrevede niciuna. Jocurile din 2016, an competițional în urma cărora majoritatea veteranelor s-au retras, a fost omul care a refuzat să. cedeze acolo unde nu mai exista speranța de redresare și a oferit fostelor colege o retragere la care nu ar fi visat nici în aceste ultime clipe de joc. Și s-au văzut nevoiți să se minuneze cu câte tehnici noi am venit pe teren nici de ei stiute.

-Am preferat sa le exersez separat de antrenamente normale pentru că nu aveam garanția că îmi vor intra în reflex și să le stăpânesc destul de bine pentru a le pune în practică în competiția în care cei puțini ajung, doar cei mai buni și nu trebuie să vă spun cât de acerbă este lupta pentru supremație în cadrul unor astfel de competiții . Nu știu dacă voi pleca odată cu fetele din activitatea competionala sau poate voi mai sta un an sau doi în plus, însă știu că în momentul în care voi decide să ies de pe terenul competițiilor, să fiți sigure că am luat în calcul să mai rămân pe capul vostru ca antrenor pentru o alta perioadă de timp. Nu știu dacă veteranele mele vor rămâne alături de mine în această postură și dacă Sonia va rămâne în continuare medic la lot alături de tehnicienii actuali și antrenorii pe care ii cunoașteți deja. Sunt conștientă că Donna și Robert nu m-au trimis degeaba la cursuri de antrenor și nu degeaba mi-au dat mâna liberă să vă studiez pe fiecare în parte. Ați putut constata că am luat deoparte pe unele dintre voi și le-am antrenat separat. Ideea a fost să găsesc printre voi calitățile, aptitudinile de-a găsi coordonatori de echipă care să mă înlocuiască. Să fii singură pentru atâtea echipe este foarte greu, uneori.

Nu o să vă fie ușor fără cele vechi în teren pentru că simt cât de mult vă bazati pe noi, însă va trebui să vă învățați și cu asta. Ați putea să vă imaginați cum va fi fără noi alături. Și nu cu ideea că suntem pe banca de rezervă gata să intervenim când situația nu arată prea bine, caci nu vom mai fi acolo și va trebui să vă descurcați.

-Dar ție cum îți va fi fără competiții , antrenamente și adrenalina meciurilor?

-Este un lucru pe care oricat aș încerca sa mi-l imaginez, încă nu reușesc să mă acomodez cu ideea. Și îmi este groază că va veni acel moment și eu nu voi fi pregătită pentru el, dar va trebui să-l accept și să mă obișnuiesc cu el. Presupun că voi găsi un mijloc de-a îmi umple timpul și de a îmi consuma energia. Și nu va fi ușor nici pentru mine să mă uit la voi și sa îmi aduc aminte că eram cândva intre voi și simțeam ce simțiți și voi și că eram între voi și la antrenamente și că mă certau și pe mine, la fel ca pe voi, antrenorii că nu fac bine ceea ce fac, mă scuturau binișor să îmi vin în fire când se vedea de la o poșta că nu sunt cu mintea unde ar trebui și tot așa. Și voi ști că am un bagaj imens de trăiri și sentimente din acești ani de volei, ani care însumează cea mai mare parte din anii pe care ii am acum-24 de ani din cei aproape 36 pe care îi voi împlini în curând. Pentru mine, dacă mă întrebați acum, au fost cei mai frumoși ani pe care i-am petrecut și mă gândesc că dacă nu aș fi luat decizia de a pleca din sânul familiei la 12 ani spre 13, poate ca aș fi regretat că am fost mult prea slabă pentru a accepta oferta unui necunoscut și a înfrunta promisiunile unei femei care nu accepta să fie infruntata. Chiar nu știu ce fel de om aș fi ajuns, însă privind în urmă , îmi dau seama că aceasta acceptare m-a făcut să devin ceea ce sunt azi și continui sa înțeleg că greșesc și eu ca oricine altcineva pentru că sunt om și sunt supus greselilor.

Pentru o clipă se lasă tăcerea și știu că este una plină de înțeles.

-Nadie, cred că dacă ați fi plecat cu toate de la lot, am fi văzut cum este sa guști praful în urma prăbușirii din vârful piramidei.

-Ați mai fi avut puterea să vă ridicați din praful înfrângerii ?

-Dar știu că ne pui niște întrebări de dai cu noi de pământ, însă foarte adevărate.

-Chiar nu mă cunoști îndeajuns , Mădă? Și nu strâmba din năsuc și nici nu scoate limbuta că nu te văd bine.

– O să ne fie și noua greu să te vedem în rândul antrenorilor când ne-am obișnuit cu tine în teren, dar o să supraviețuim, zicem noi, concluzionează Donna. Nu știu când te-ai făcut mare și ai ajuns unde ești acum.

-Nici eu. Și dacă nu venea Ted cu propunerea în 1994, presupun că nu aș fi ajuns aici unde sunt acum. Omul a înțeles că nu este pentru mine ideologia wrestlingului din acele vremuri și nici cel din ziua de azi. Poate aș fi făcut ceva trebușoară bună și în ring, însă a văzut chemarea voleiului și că am ce-mi trebuie pentru acest joc. Presupun că așa a fost să fie, zic. De asemenea, a observat că sunt, în cazul de față , un teoretician mai bun decât un jucător în ring. Dacă văd anumite unghiuri se datorează faptului că am reușit să înțeleg foarte mult și foarte repede din geometria în spațiu. Am înțeles-o și mi-a plăcut.

-Ce ați zice voi, dacă am ieși la un pahar de vorbă pentru restul după amiezii?

-Cred ca nu am ieșit prea des cu toții, constată și Donna. Vreo sugetie, Nadie?

-Gândesc profund?! Și cred că am și ideea, dar să văz dacă este și disponibilă de pus în practică , îmi închei argumentul.

Ziua în care am avut timp pentru toate ședințele mi-a adus în atenție cât de bine se aplica în practică faptul că tăcerea celor cu capul pe umeri și au coloană vertebrală preferă să ofere tăcere ca răspuns, iar majoritatea acestor oameni sunt de acord cu cel care își ține gura-am urechi să aud această tăcere, ochi sa o văd și un cap pe umeri ca să o înțeleagă.