Pe drum


-Nadia și veteranele, atâtea câte au mai rămas la lot, își au rostul lor, tuna vocea Madalinei în liniștea mormantala după ce spiritele și-au vărsat oful. Când fetele acestea au început sa joace volei noi eram în scutece, fie nu eram nici măcar în proiect. Cea pe care o voi o muscati cel mai tare este singurul libero-coordonator al echipei și, ironia sortii, niciuna dintre noi nu avem abilitățile necesare pentru a intra în pregătire pentru a ii lua locul în momentul în care ii va veni și ei vremea să se retragă.

Nu vorbesc de sora mea, ci vorbesc de piticul care tine vreo 2-3 echipe singura în carca și banuiesc ca spera sa poată pregăti pe cineva înainte de a se retrage și ea. Gândiți-va ca a plecat la drum cu un handicap de câțiva ani fata de restul colegelor și acest lucru în conditiile în care antrenoarea ei de atunci a intuit ca este un om capabil chiar dacă a pus mana pe o minge de volei la aproape 13 ani.

Și ce-a făcut când a prins ideea și mana rostul jocului?

În mai puțin de un an, a salvat o echipa de la desfiintare, a pus-o pe picioare și la Jocurile Olimpice/Sagune din 1996, a lăsat o lume întreaga cu gura căscată dând peste nas celei mai bune echipe de volei a Colegiului și asta în conditiile în care echipa Nadiei a venit din calificari, nestiuta de nimeni.

-Nu am făcut decât sa joc mingea de la început pana la final și am știut ca în fata mea se afla adversari și nu 2 dintre surorile mele, Mada, chitai mica din coltisorul meu.

-Nu ma întrerupe, ca nu am terminat. Și patru ani mai târziu, în 2000, înainte de a se întoarce în țara natala, a demonstrat ca nu a fost un mic accident cele petrecute în trecut.

Apoi ce-a făcut?

A revenit în țara cu trei sferturi din echipa plus antrenor la pachet, adică cu Donna, a creat o punte intre cele nou sosite și fetele deja existente la lot, iar antrenorii, Robert și Donna, au ridicat împreuna cu fetele voleiul la rang de artă-au învățat fetele ca voleiul nu se învârte doar în jurul mingii. Și fetele au înțeles acest lucru-cine a rezistat, a rămas, cine nu a putut face fata, a plecat benevol.

Acum, munca lor de aproape 30 de ani, ne revine noua, caci trei sferturi în Generația de Sacrificiu s-a retras, iar cele ramase au greua misiune de-a ne da baza și de-a ne slefui aptitudinile, înainte de a ne reveni întreaga moștenire pe umeri și de a o duce mai departe cu capul sus. Nu va fi ușor, însă de noi depinde dacă putem face mai departe ceea ce au făcut fetele astea atâta amar de vreme și doar ele știu cum au tras pe branci pentru a ajunge în vârful piramidei și a rămâne acolo atâta timp. Va mai zic ca ele își primeau vacanțe bine meritate, în timp ce noi eram scoase pe tusa? Rezultatul? Am ajuns la lotul mare-ele nu au știut niciodată sistemul de selecție prin care am trecut noi ca sa ajungem aici pentru ele fiind totul normal să se întâmple așa. Și ele au sacrificat mai multe ca noi la vremea lor!

Din coltisorul meu în penumbra, o urmăresc pe Madalina cum le bate din picior ca un adevărat căpitan de echipa.Situatia este de așa natura ca în afara de mine, singura intre toți libero-coordonator care nu-și are rezerva măcar. Restul fetelor vor trebui să se obisnuiasca cu codite cărora sa le transmita mai departe ceea ce ele au învățat pe pielea lor. Eu sper doar ca va rasari și invatacica mea și ca va avea rabdarea sa învețe ceea ce eu am luat de la zero și am ridicat la grad de artă, sa aibă puterea sa duca mai departe și sa învețe, la rândul ei, alta invatacica.

Nu va fi ușor, dar știu ca antrenorii noștri nu vor ierta pe nimeni, vor implementa sistemul și cine va reuși sa reziste, va merge mai departe, cine nu, se va retrage.

Schimbari am observat și eu de-a lungul timpului, caci asta face mereu-trece și aduce schimbari, iar antrenorii au înțeles acest lucru, însă voleibalistele noastre trăiesc în vremurile lor de astăzi, nu în vremurile în care am crescut noi și ne-am făcut mari. Știu ca îmi va reveni greaua sarcina de-a da fetele pe brazda. Știu cam sunt o norocoasa deoarece am sprijinul fetelor vechi și vor pune și ele osul la treaba pentru a duce munca la bun sfârșit.

Sunt constienta ca acomodarea fetelor nu se rezuma la acomodarea de care am avut noi parte în trecut, ci la o acomodare intre generații cu diferente maricele de vârsta și modul de gândire care de noi este total diferit-e ceva sa ajungi la lotul mare, zic. La noi a fost ceva firesc și nu am avut prea multe opțiuni. Acum, cele care nu au reușit sa reziste la lotul mare, au ajuns la echipe de club ale Romaniei și nu de puține ori am dat nas în nas la diferite competitii de-a lungul timpului.

Știu ca Donna și Robert vor aranja ierarhia într-o luna de cantomanent.

Mark îmi întrerupe sirul gândurilor. De aceasta data, nu mai stăm într-o tăcere plină de intelesuri pe malul oceanului ascultandu-i ritmicitatea valurilor spargandu-se de mal, ci privim din vârf de deal în vale luminitele Nopții Luminii de dincolo de Poarta Sangerie. Știu ca Martha ne va tine puțina companie, acum ca spiritele s-au calmat.

-Mi-a plăcut de Mada cum le-a bătut din picior. Se vede ca e sora ta.

-Eu știu, Martha? Pe undeva are dreptate, dar la fel de bine ma cunoști prea bine. Munca e munca, distracția e distracție. Va trebui să ne adaptam și noi la ele cum ele se vor adapta la noi, zic. Nu a fost, nu este și nu va fi ușor. Vremea noastră începe să se apropie de final și dacă voi va veți retrage firesc, la mine vor fi semne de întrebare dacă nu o voi face odată cu voi. Aparentele? Pe banca tehnica aș rezolva-o pentru o vreme, apoi nu știu.

-Eu zic ca știi, zice Donna. Am văzut și am înțeles multe lucruri de când te-am urmat în țara natala. Nu mi-a părut pentru o clipă rău ca am luat aceasta decizie, însă tu ai drumul tău pe care deja pășești și care îți va fi deschis dincolo de Poarta în momentul în care vei lasa în urma echipa de aici. Un lucru mai ai de învățat cât vei mai fi alături de noi, fie ca jucatoare, fie ca antrenoare: sa ai rabdarea antrenorului cu elevii săi. Iar tu vei porni de la zero, așa cum m-ai învățat pe mine cu atatia ani în urma și tot tu m-ai învațat câte se pot adapta voleiului din ale sporturi, cu sau fără minge.

Imi dau seama ca fetele au nume cu rezonanta in Pamantul de Mijloc, iar Donna si Robert prea se simt ca acasa dincolo de Poarta Sangerie.

Nu este un aspect care sa imi fi scapat din neatentie ci care a ridicat semne de intrebare-nimeni nu s-a aratat ingrozit de apropierea de Poarta Sangerie.

Legendele care impanzesc Piramida par sa nu fi fost sperietoare demna de luat in seama.

Acelasi lucru cred ca l-am facut si eu in momentul in care am ales cea mai temuta camera din caminul scolii-am ales sa infrunt ceea ce pe multi i-a bagat in sperieti fara sa stie macar despre ce este vorba.

De altfel, fetele si antrenorii nu imi cunosc povestea si nu stiu nimic din cele petrecute atata amar de timp in jurul Portii. Cumva, am dres lipsa surorilor de la antrenament si din echipa destul de bine, dar cred ca antrenorii au banuit ceva. Nimic concret, dar au tinut pentru ei. Curiozitate a fost sunt sigura, insa nu s-a depasit limita discretiei. Nu au fost puse intrebari cand surorile mele au cerut revenirea la lot, nici in cazul celorlalti aflati in loturile competitionale ale Colegiului. Au facut recuperarea necesara si, dupa testarile de rigoare, si-au reluat activitatea. Ceva asemanator cu cazul Sandrei, Florentinei si Darei care si-au revenit foarte bine.

Piticii pe creier nu ne stai mult pe cap. Stiu ca tacerea care ne inconjoara pe mine si pe Mark e una plina de intelesuri intre noi si nu este cazul sa se stea mai mult decat trebuie.

Intre toate aspectele, stiu ca retragerea Soniei de la lot nu este o pura coincidenta cu retragerea lui Mark din wrestling. Nu e vorba de copii, insa fiecare a considerat ca a ajuns la final de drum in sportul sau. Nu ii condamn pe niciunul, fiecare stie cat a putut trage si ca a demonstrat ceea ce a avut de demonstrat. Ma gandesc la Sonia ca a prins alaturi de mine si Becca sase Jocuri Sagune/ Olimpice plus alte competitii majore. Au ajuns la capatul drumului si nu mai pot trage. Le inteleg la fel cum inteleg ca imi revine sarcina de a duce aceste fete pe drumul pe care noi am pasit atatia ani. Mark a ajuns si el la capatul puterilor. Are destule belele cu forma umana si este cazul sa stea departe de ochii oamenilor curiosilor, dar in mijlocul celor ca el.

Nu mi-a picat bine sa raman cu o mana de oameni, insa stiu ca acesti oameni ma vor ajuta sa duc la bun sfarsit ceea ce mai am de facut la lotul olimpic si atunci ne vom putea retrage din activitatea competitionala ca jucatoare. Cand va veni si vremea noastra stiu ca voi alege extremele, ca de obicei-rabdare la pepiniera, insa nu voi ierta nici senioarele de la lotul mare. 

-Asadar?

-Nu stiu, Mark. Donna are dreptate si stiu ca m-am legat de volei asa cum m-am legat de Piramida si de cei de dincolo de Poarta. Daca sunt toate la locul lor inseamna ca asa trebuie sa fie, dar vor mai urma perioade tulburi cat voi mai fi in preajma Portii Sangerii.

Finalul drumului meu in volei se intrevede, insa stiu ca voi mai zabovi o vreme. 

-Esti legata de volei asa cum esti legata de Poarta Sangerie si Pamantul de Mijloc. Este pentru a doua oara cand ai in fata un drum greu de dus la final. Te-am urmarit de-a lungul timpului-o vei face din nou.  Nu vei lasa fetele de izbeliste.

Asa cum in New Jersey ai reusit sa pui echipa pe picioare, la „Saguna” ai comis-o din nou, acum faci acelasi lucru-fetele s-au ciufulit putin ca au ajuns la lotul mare, Madalina prin faptul ca le-a batut din picior le-a adus cu picioarele pe pamant, iar Donna si Robert vor aranja jucatoarele pe posturile lor in timp ce tu vei face putea de legatura intre fetele care le lasi in urma. Este un test pe care il dai a treia oara dar sub alta forma si il vei trece linistita.

In alta ordine de idei, am inteles ca Paun va fi mai mult in jurul Dallyei. Tornstenn al tau ce face? 

-E cu treburile lui. Inca invata sa aiba grija de Domnita lui, dar stiu ca Paun nu doarme.

-Nu vei inceta sa ma uimesti niciodata, sa stii. Ai inteles multe de cand te stiu si minuni faci la tot pasul. 

-Credeam ca te-ai obisnuit cu mine pana acum, zic.

-Si tu acum! Cat nu imi cazi iarasi din picioare, nu cred ca am de ce sa imi fac griji.

Intr-un final, ne hotaram sa ne alaturam celor din vale. Prevad in aceasta perioada de liniste alte ape turlburi, insa o clipa de odihna imi permit pentru a imi face sufletul si a imi duce la capat ceea ce mi-a mai ramas de facut. Apoi, voi vedea.

Schimbare


Asa cum banuiam in luna august a anului trecut cand multe dintre componentele „Generatiei de Sacrificiu” ale echipei de volei au hotarat sa se retraga din viata competitionala, cele care au ramas la lot alaturi de cele nou venite la lotul mare mi-au dat ceva batai de cap, dar mi-au ridicat si mari semne de intebare: vor rezista? Se vor acomoda unele cu altele? Fetele nou venite vor face fata la cele ce se cere de la ele? Vor rezista la cerinte si la ceea ce au cladit inaintea lor cele carora le-au luat locul? Vor reusi sa mentina si sa duca mai departe totul?
O vreme am studiat cu atentie atmosfera, fetele, cum se leaga relatiile intre ele, mi-am studiat surorile mai mici.
Am lasat pe fiecare sa-si aleaga unde sta, cu cine se gospodareste fiecare avand partea sa de intimitate.
In ceea ma priveste, am ales sus, la mansarda si nu am avut preferinta cu cine si cum, ci am zis doar ca un coltisor al mansardei imi apartine, iar cine doreste, nou sau vechi, este binevenit. Nu am preferinte si nici nu am mancat pe nimeni. Stiam ca surorile mele mai mici vor avea nevoie de spatiul lor-la fel ca in sanul familiei dandu-le spatiul de care au nevoie, dar dandu-le de inteles ca le sunt alaturi in vremuri de bucurie, cat si in vremuri de restriste, dar nici nu le tin socoteala la cum isi petrec timpul liber, ce prieteni au, la ce ora se intorc, cand se baga la somn, dar atata timp cat imi vin la antrenament odihnite, la timp si vad atat randament, cat si rezultate in competitii, atunci nu au nicio treaba cu mine. De asemenea, ma intereseaza situatia scolara a fiecareia dintre ele caci nu poti fi parte a lotului CIPS „Andrei Saguna” daca nu esti eleva sau stundeta in cadrul Colegiului.
Si fetele, ale generatiei mele, care au considerat ca vor sa merga mai departe, au realizat ca nu mai pot trage si au renuntat un cate una.
Le-am inteles-sansa lor de a merge mai departe le-a fost oferita, insa performanta si sacrificiile ei sunt lucruri care cer anumite chichite cu care te nasti si le duci mai departe, ai talent si muncesti pe branci sau iti dai seama ca nu sunt pentru tine. Chiar daca ajungi sus de tot, la un moment dat, te opresti-nu mai poti sau altele sunt prioritatile.
Imi va veni si mie randul sa dau la o parte, sa las locul celor care vin din urma si sa las mostenirea noastra sa fie dusa mai departe.
Stiu ca Mila si Midori vor mai prinde inca o Olimpiada/Jocuri apoi se vor retrage, Flanny si Olga la fel,pe Christanna o simt deja la limita, mare parte a celor care au ramas alaturi de mine nu vor mai putea trage mai mult de 2020, apoi voi ramane doar cu o mana de oameni din generatia mea care imi vor fi alaturi in Pamantul de Mijloc, in timp ce de cealalta parte a Portii Sangerii, fetele care au venit acum la lot, vor trebui sa faca fata la ceea ce le vom lasa la final de drum.
Fetele care au renuntat sa mearga mai departe au fost inlocuite de jucatoare de la lotul de junioare deja.
Am facut o mica sedinta de lot si am zis destul de clar ca dintre senioare consacrate vor mai pleca pana la finele lui 2017. Nu cer marea cu sarea, dar cu cele din garda veche am reusit sa cream o a doua familie si ne-am invatat cu bune si rele. Ne-am sprijinit la nevoie, ne-am sustinut si am incercat sa ne lamurim problemele.
Ceea ce s-a vazut la suprafata a fost munca multa, intelegere si tot ceea ce am facut a fost munca in echipa. Si divergente au fost, am avut si perioade negre, dar am stiut care este scopul noatru si rezultatele s-au vazut.
Se stie ca in trecut am avut si perioade in care loturile mai tinere au fost scoase pe tusa, in timp ce echipele mari au fost lasate in vacanta pentru odihna.

Dupa un o clipa de liniste, fiecare s-a indreptat spre coltul sau. Am ramas cu gandurule mele. Trei dintre fetele vechi au cerut permisiune de reinroarcere la lot dupa o perioada indelungata de repaus pe seama accidentarilor. M-as fi asteptat sa se retraga, dar. si-au dorit sa mearga mai departe. Le respect dorinta si ma bucur ca imi sunt alaturi.
Am fost nevoita sa le impartasesc tuturora cateva mici secrete, dar reactiile au fost bune. Am hotarat totusi sa pastrez multe dintre cele ce au ramas nespuse doar pentru mine, caci intuitia rar m-a inselat vreodata. Va veni si vremea cand poate va trebui sa le spun sau nu, dar stiu ca atunci cand si coordantorii, tehnicienii si antrenorii pe care ii avem acum se vor retrage si ochii tuturor se vor indrepta spre micuta libero-coordonator care acum este in teren si care continua sa faca minuni inca de cand a atins mingea de volei. Stiu ca atunci va fi randul meu sa port turmei de grija, alaturi de Anna, Anai, Bria si Kathy. Fetele astea vor merge mai departe pana imi va veni si mie randul sa trec pe tusa. Flori Ruben si Dara Stefanescu ma vor urma si ele pe banca antrenorilor.
Simt acel moment inca de pe acum. Cat de departe este, nu imi pot da seama. Nici cat de aproape.
Simt bucuria Sandrei Odin, a Florentinei si a Darei de a se intoarce la lot. Simt incantarea celor noi care au prins lotul mare si semnele de intrebare ale celor vechi; din nou trebuie sa fac ceea cecam facut candva, cu 22 de ani in urma-am ridicat din praful dizolvarii o echipa aparent fara viitor. In 6 ani si-o idee am ajuns sus, in scurt timp de la reintoarcerea acasa, la Piramida Murgului Maicutei Moise, am facut acelasi lucru, dar aici munca mi-a fost mai usoara. Un adaos de munca, mi-a prins bine, trebusoare doar de mine stiute au ajuns si ele la buna final.
Acum, am pe cap doar munca cu echipa, trebusoarele bine stabilite la Casuta Centru, cele in incinta Piramidei, in Pamantul de Mijloc si cele cateva cursuri ca masterand la Colegiu.
Multa munca a fost ani de zile, acum sunt linistita si am timp sa respir. Cumva aceste cursuri pe care le urmez sunt obligatorii pentru mine-am tot evitat sa le fac, insa imi sunt necesare, iar ordinea lor am gandit-o bine. Pot spune ca ma bucura cum s-au asezat toate pe fagasul lor. Schimbarea fetelor o prevedeam, iar acum ca s-a produs, stiu ca mai am un ultim hop de trecut si atat.
Va fi de munca, generatiile vor trebui sa se acomodeze cu diferentele lor, iar asta va cere timp, rabdare si incredere reciproca. Cele mici stiu ce le asteapta, in timp ce cele mari, veteranele vor avea de furca putin, dar toate isi vor indrepta ochii si sufletul spre cea care stiu ca nu le va lasa in voia sortii asa cum in trecut a luptat ca totul sa nu se naruie si sa fie bine.
Am remarcat o schimbare interesanta cand Dasha, care inca nu se lasa dusa cu una cu doua de la lot, a ales sa isi faca ziua de nastere in Rohan, dar asta este o alta poveste.

Linistea care nu anunta furtuna


Colindand prin Curtea interioara a Piramidei „Murgului” imi dau seama cat de prinsa am fost cu treburile avute dincolo de Poarta Sangerie.

Pasii inca isi cunosc drumul, dar ochiul stie ca a pierdut culorile toamnei si asa destul de darnice cu noi in acest an.

Ascult tacerea lasata peste harmalaia tipica unei scoli alaturate unei cladiri care adaposte liceul si inca unei cladiri unde studentii isi tocesc coatele si neuronii. Caminul, care ii cazeaza pe toti cei care nu sunt din Bucuresti, este si el linistit, caci multi au plecat acasa. Cate o fereastra luminata ici-colo imi aminteste de vremea petrecuta in New Jersey, cand ramaneam in caminul scolii-aceeasi liniste domneste si aici, in caminul Colegiului „Andrei Saguna”.

Liniste este si printre angajatii nostrii, caci multi au plecat la familiile lor departe de nebunia Capitalei, iar cei ramasi, au primit si ei liber, iar noi ne descurcam. Un mic zumzet intalnesc la Orfelinat si la Casuta Centru Poarta Sangerie unde copilasii fac ultimile pregatiri pentru a-l primi pe Mosu cum se cuvine. Le e dor de mai toata lumea deja, insa stiu ca fiecare dintre cei care au grija de ei intregul an au si ei pe cineva care ii asteapta acasa. Stiu ca ii macina gandul ca mai exista si oameni ca aceia care i-au abandonat sau care le-au dat viata, insa nu pot avea grija de ei asa cum se cuvine si atunci au fost nevoiti sa-i dea.

Am simtit bucuria lor sufleteasca atunci cand am intrat incarcata de cadouri. Le simt mereu bucuria in suflet cand vin pe la ei si peste an. Au fost cativa mai marisori care au vazut unele ramasite ale bataliei in ochii mei, au vazut oboseala adunata si au simtit oboseala adunata in suflet.

Severus, desi de serviciu in aceasta vacanta de iarna la Hogwarts, a fost inlocuit de colegi si trimis acasa pentru a sta cu familia. Stiau cei de acolo de cele petrecute la Poarta si de ghidusiile mele. I-au taiat-o din scurt ca pentru 2-3 elevi care raman in vacanta nu are rost sa stea departe de ai lui. Nu a comentat nimic pentru ca este constient ca sunt mereu atenta peste tot unde am Phoenicsi si ca am simturile puternice si ascutite. Si chiar daca nu am Phoenicsi, oricare membru al familiei este atent supravegheat, discret.

La padocuri, nea Gheo a ramas cu cativa dintre grajdari care nu au familii si nici nu ii asteapta nimeni acasa. Au primit cu draga inima cu colindul, un vin fiert cu scortisoara si o oala aburinda de sarmale abia luate de pe foc. In schimb, m-au primit cu cozonac facut in casa. N-au chitait niciunul secretul celui care s-a inhamat la asa o trebusoara atat de migaloasa si dificila, in acelasi timp. Parca mai ieri ma intorceam acasa de peste ocean si faceam cunostinta cu ne Gheo si oamenii lui si ce greu mi-a fost sa ma desparte de el cand a venit vremea sa se pensioneze!

Acelasi sentiment l-am avut cand s-au spart randurile in „Generatiei de Sacrificiu.” recunosc ca imi este dor de acele vremuri si inca nu am reusit sa ma acomodez cu noile coechipiere si imi dau seama ca si in cazul surorilor mele mai mici nu imi este usor. Stiu ca toate cer timp, insa nu mereu stau bine cu rabdarea.

De altfel, stiu ca va trebui sa invat obiceiurile celor din Pamantul de Mijloc.

Sunt prea putine lasate scris in urma, dar presupun ca se poate invata.

Sa fiu sincera, imi este dor de vechea formula-Luana a spart gheata, a urmat Misha si o nepoata, Keilani, a doua zi. Lor le-au urmat Cristina sau Neri, cum a ramas poreclita de la prea multe Crsitine, alaturi de Diana Sandru, pe scurt Dia.

Urmatorii sarbatoriti vor fi Cristi si Dorina, care vor implini 16 ani in prima zi de Craciun. Vom voi toti in jurul lor, cu mic cu mare, insa din a doua zi de Craciun, sarbatoritii vor trebui sa se obsinuiasca cu ospitalitatea si randuiala celor din Rohan si Gondor, caci in aceasta perioada au si ei de sarbatorit.

De altfel, stiu ca imi va cadea in sarcina sa povestesc despre obiceiurile de dincoace de Poarta Sangerie. Nu m-as declara experta, dar din putinul pe care il stiu, mereu l-am impartasit cu altii. Robert nu se mai oprea, la un moment dat, din povestit despre traditiile familiei in care a crescut. Billy poveastea si el o gramada la un moment dat. O schimbare am simitit la Severus care a avut si el o familie gazda poate putin mai breaza ca a mea, dar a invatat sa se dea pe brada binisor si, la fel ca mine, nu ii lipsesc momentele tensionate si neintelegerile dintre gazdele care ne-au crescut. Cumva, aceste cateva aspecte comune ne-au unit tacit si mereu mi s-a parut ca nu am nevoie de prea multe sa ne intelegem.

Aceasta plimbare m-a relaxat, simtind nevoia sa fiu eu cu mine, departe de balamucul meu obisnuit.

Un moment de solitudine care mi-a prins bine. Inconstient, aveam nevoie de acest moment.

La intoarcere, am fost primita cu caldura de toti ai casei.

Am observat ca Andrei s-a saturat de vorba cu Beorn si Anna, Paun s-a saturat de vorba cu Torn, Bujor si Cami s-au integrat foarte bine intre cei ai casei. Stiu ca va trebui sa invat si obiceiurile dwarfilor din toate neamurile, la fel ca si obiceiurile elfilor din toate neamurile, insa limitile impuse de organism, de structura oaselor vor trebui si ele ascultate.

Stiu ca fiecare a vazut ca am si eu limitele mele, insa s-a inteles faptul ca nu ma plang niciodata. Trag de mine cat pot, dar cand ajung la limita si nu mai pot, cad din picioare fara avertisment. In ultima clipa, mezinii familiei trag semnalul de alarma, insa toti ce poti face este sa speri ca imi revin.

Una peste alta, chiar daca m-am obisnuit ca sarbatorile sa fie motiv de scandal si sa nu tin prea mult la ele, acestea au devenit o ocazie de studiu de caz, de-a intelege pe fiecare cu traditiile pe care le are si ca ma pot reculege in liniste fara a mai fi nevoita sa suport orice, sa vad si cealalta parte a medaliei.

Recenzie: ”Și am privit cu toții spre cer” de Tommy Wallach — bianca2b


Descriere: Se spune ca liceul e cea mai frumoasa perioada din viata unui tanar. Peter, unul dintre cei mai buni jucatori de baschet din liceul lui, isi face griji ca aceasta afirmatie s-ar putea sa fie adevarata. Intre timp, Eliza numara orele pana ce va putea scapa de Seattle, orasul natal – si de reputatia […]

via Recenzie: ”Și am privit cu toții spre cer” de Tommy Wallach — bianca2b

Ape calme


MOTO: Am avut timp sa ma gandesc la faptul ca aceia care imi citesc randurile blogului tind sa judece ceea ce strecor printre randuri, insa nu ma pot lupta cu acest aspect-fiecare crede ce doreste, insa repet „realitate si fictiune printre randuri.”

A trecut aproape o luna de la ultima batalie din fata Portii Sangerii-perioada in care am preferat sa vizitez pentru ultima oara, locuri care mi-au fost dragi mie in lumea de dincolo de Portile Curtii Piramidei.

E adevarat ca au fost cateva coltisoare in care m-am simtit bine si m-am regasit insa cum cu o floare nu se face primavara, asa am mers intotdeauna acolo unde a fost nevoie de mine mai mare dar nu inainte de a cantari daca pretul cerut suporta si consecintele, daca se merita sacrificiul.

Sunt constienta ca Robert, care a implint cu 2 zile inaintea bataliei 63 de ani a primit o palmuta urata in acea noapte nestiind daca sora lui va supravietui, Andrei a stat si el cu un ghimpe urat in coaste de ziua lui. Marlena, la cei 6 anisori ai sai ar putea sa fi intuit ceva, dar, dintre toti, Misha a avut cel mai amar gust pe limba.

Orisicat, as zice, Neridor a dat de veste ca locul meu nu este inca intre cei din Lumea lui de Dincolo, dar cine sa creada pe el? Oamenii? Poate, dar dwarfii nici gand, nu inca, dar…Severus si Madalina, cu care am o legatura aparte, n-au confirmat decesul, Sonia si Becca nu simt golul lasat de sora lor geamana teoretic decedata, iar lipsa unui corp intre cei morti ii duce pe toti cu gandul la Thrain si lipsa lui intre cei macelariti la un moment dat.

O vreme, cum spuneam, am lasat lumea sa fiarba binisor la foc mic si stiu ca ar trebui sa imi fie rusine, pentru a putea sa ma despart de ultimile ramasite ale unei lumi care chiar daca mi-a facut bine la un moment dat, a ajuns sa imi faca mai mult rau decat bine acum. Ca mai scot nasul in acea lume in mod sporadic mai mult de nevoie decat de voie, atunci pot spune ca am socotelile incheiate in proportie de 90%.

Si daca aceste socoteli au cam fost incheiate, atunci am hotarat sa imi fac simtita prezenta: mai intai la padocuri unde, nazurosul meu Whitestar, a inteles ca stapana lui este cu ceva treaba departe de el si a fost extrem de cumintel. Nea Gheo, care oricat de pensionar ar fi, nu are stare acasa si nu se abtine niciodata sa apostrofeze ca magarusul ratacit in ceata apare de nicaieri ca o stihie a naturii numai buna sa sperie pe cei din jur, asa, pe nepusa masa.

-Si ce scarmaneala buna ti-ar trebui tie, Domnita…bine, fie, Conita, ca pui omu’ asa pe jar!

Stie el, Nea Gheo, ca oricat de bine m-ar sti el pe minte, nu voi inceta niciodata sa il uimeasc.

Murgul Soniei intelege ca stapana lui nu-i cu mine, dar se arata dornic sa ne insoteasca. Nu ca ar fi prima oara cand ar iesi cu mine si Whitestar la plimbare, cu sau fara Nea Gheo ca insotitor in locul Soniei.

Aflu cu ocazia asta ca apele sunt relativ calme in „Murg”, lumea isi cam vede de treaba, dar tare s-ar dori sa se stie de capul meu. Nu ca asta ar fi o problema, pentru ca am lasat totul in ordine inainte de batalie. Imi voi face simtita prezenta si intre ai mei cat de curand, insa cea care va scanci totusi ceva, va fi poate, chiar Sonia, caci il suna pe Nea Gheo sa intrebe de cei doi cai care nu dispar ei asa, cu de la sine putere, dar se linisteste cand afla ca sunt cu dansul, dar nu afla nimic de mine. Daca sor`mea banuieste ceva, nu da de inteles nimc si nici vocea nu o tradeaza.

Dupa plimbarea de seara, stiu ca trebuie sa imi spal cumva obrajorul fata de de cei care si-au avut ziua de nastere de curand si carora le-am umbrit bucuria.

Si am inceput sa pun la copt bezea pentru tort. Partea mai dificila a fost ca mi-am pus in minte sa personalizez tortul pentru fiecare in parte. Pentru Marlena si Robert a fost usor: un tort pentru amandoi impartit jumi-juma, frateste, fiecare cu partea lui.

Andrei a avut parte de tortul lui, pentru Carmen si Brandusa, care inca sunt componente ale lotului de volei senioare, un tort impartit frateste si aici, fiind nascute la 3 zile una de cealalta, Luana o sa puna ceva grame pe ea, caci i-am facut un tort exact pe gustul ei stiind cat de mult ii place cu martipan in loc de glazura uzuala, in timp ce nepoata Keilani si Misha au fost nevoiti sa imparta un tort, caci niciunul nu se poate hotari cum e bezeaua mai buna: cu ciocolata alba sau cu ciocolata neagra, amaruie. Asadar, jumi-juma.

Dupa livrarea dulciurilor, primesc un mesaj tipic pe telefonul mobil: „Bun rau, dar te man`c de vie cand oi pune mana pe tine!”

De la o singura persoana putea sa vina, insa tac chitic si-mi rad in barba cu Nea Gheo. Stie si el cine ar putea fi expeditorul mesajului. Nu raspund provocarii.

Copil ascultator fata de un om cu trei fire de par alb ramase in cap, ne intoarcem la padocuri. Ducem caii inaintru, un rand de tesalat, apa si hrana cu paturi pe spate, ca s-a cam lasat frigul. Observ ca batranul face un pas inapoi cand da sa iasa si-mi arunca o privire ingrozita.

-Conita, e grava treaba. Cred ca te cam asteapta artileria grea cu pregatita de atac.

Asa cum ma asteptam, fiecare dintre rasfatatii cu tort simte nevoia sa-si spuna parerea legat de absenta mea si tot felul de idei trecute prin cap cand ia-ma de unde nu-s si nicio veste. Am fost iertata de tirul cu bezea cand mi s-a vazut fata supta si cenusie si s-au simtit frisoanele care imi strabateau corpul cu regularitate. Tre sa recunosc ca mi-a iesit bine ceea ce am copt o noapte intreaga aproape.

Galadhriel a linistit pe toti zicand ca imi voi reveni din epuizarea fizica, apoi ne putem bate cu tort daca dorim. Totusi, ar merge si pentru Domnia Sa o cana cu vin fiert si scortisoara si un coltisor cald.

O baie fierbinte, vinul cu scortisoara, inconjurata de ai mei, Paun cu ambii ochi pe mine si o noapte de somn neintors bun, mi-au scos pamantiul din obraji, ochii au iesit din fundul orbitelor si albul lor s-a limpezit. Cumva, stiam ca Dally trimisese mesajul de pe telefonul tatei, caci e fana bezea de mana mea si mereu ma ia de urechi daca nu iese bine. Pune degetul exact pe buba. Si nu s-a inselat niciodata.

Ulterior, am aflat ca a trecut si Tornstenn sa ma vada in timp ce dormeam. A crescut mult si s-a facut cat un munte ingrozind pe multi care-l stiam la un metru jumate, dar si asa era voinic, fara pic de grasime pe el. Am putut presupune ca Paun i-a permis sa ma vada, finalul bataliei lamurind multe.

-Fata draga, acu ca ti-ai mai revenit o idee, trebuie sa te pun in tema ca ma doare capul rau de pe urma ta. Nici eu, nici mama ta, nu mai scapam de petitori. Si e bataie mare pe capul tau.

-Rezolvam imediat-il scurtam si-l dam…

-Pff, oare la ce puteam sa ma astept?!

-Taica-al meu, oare nu te-ai obisnuit ca n-am niciodata toti sacii in caruta, stolul de pasari pe acasa si toata tigla pe acoperis?

-Mda, mai uit si eu, deh, varsta! Ce sa mai, om batran…

-Dar stiu ca cineva s-a trezit din morti, isi face Maicuta simtita prezenta insotita de Torstenn, lordul Elrond, Galadhriel, Ulmo si Paun. Tony, Robert…

-Stim, Maicuta, raspunde Robert pentru el si pentru Tony, nu-i lasam pe juniori s-o oboseasca prea tare. Pana si tripletii stiu sa stea cuminti, daca nu, ii despartim de Nadia.

-N-ai ce le zice, daca ei inteleg atata lucru, intervine Billy.

-Inteleg pentru ca au simturile foarte ascutite si o cam stiu pe pielicica lor. O constientizeaza.

-Dar stiu ca te-ai facut cat un munte, Tornstenn, zic masurandu-l din cap pana in picioare. Bratul ce-ti face?

-E aproape vindecat, fac antrenamente usoare. N-as mai vrea o asa sperietura niciodata, cred?!

-Inseamna ca inca nu ma cunosti?!

-Presupun ca ar trebui…

-Maicuta, Misha spune ca-l doare capul. Si ca bantuie lumea cu petitul pe aci? Se marita careva din surorile mai mici potrivite ca varsta si eu nu stiu?

-Copil rau ce esti, de capul tau e vorba!

-Ziceam si eu ca ma scutiti de-a mai duce munca de lamurire.

-Noi stim, copila, ca tu stii ce-i mai bine pentru tine si noi nu ne putem amesteca in gandurile tale, dar nu scapam de petitori.

-Am si pentru asta o idee pentru ca stiu ca sunt vanata datorita statutului meu chiar daca am succesoare pe tron, stiu ca dau multe fantezii domnilor noaptea, insa idealul meu in viata nu este sa fiu mireasa, o mama cu casa plina de copii, sa stau intretinuta acasa si sa fiu sluj noaptea in patul sotului meu. Dar cum cu nebunii nu te pui, stiu cum pot sa le traduc mesajul pe limba lor si or sa se rasgandeasca ei singurei. Totusi, n-as mai astepta ca cineva anume sa lase sa treaca inca 20 de ani sa inceapa sa devina extrem de gelos cu ghilimelele de rigoare, dar constient la ce se inhama. Si stie ca nu cer marea cu sarea doar nu ne-am cunsocut ieri sau azi. Si nu-ti mai rade in barba ca ramai fara ea! Of, nu gasesc niciodata o penseta cand am nevoie de ea! Pfui!

-Trebusoara de fite penseta asta, sor`meo!

-Vine ea ziua ta, Dally! Vezi otrava si arsenic frumos dichisite pe tort, ce zici tu? Numa bune de pus pe limbuta, ca doar ti-o ploua in gura, zic?!

-Nadia, de altfel, pai?! Vaz io de tronul meu acolo, ca nu`s in stare sa fac ce faci tu, dar numa sa te dai jos din pat odata.

-Uite asa s-a invatat lumea cu narav, oare de ce sa ma mai mir?

Stiu si sunt constienta ca decizia luata in acele ultime clipe al bataliei, ultimul drum la pas in lumea exterioara curtii, discutia din aceasta seara, deciziile luate de-a lungul anilor din momentul in care am vazut limpede ce ma facea sa fiu diferita de cei din jurul meu, toate m-au indreptat spre acasa, spre curtea Piramidei „Murgul Maicutei Moise,” spre Poarta Sangerie si dincolo de ea, intr-o lume care atata timp a hibernat pe masura ce timpul trecea pana cand a inceput sa revina la viata odata cu venirea mea pe lume. Si daca am fost rotita care a pus totul in miscare, putin imi pasa ca mi se da toata stima si mandria pentru tot, am facut ceea ce am considerat ca este mai bine, am indreptat lucrurile acolo unde gresit si mi-am asumat greselile facute invatand din ele, am constientizat ca va trebui sa ma invat pe mine sa-i pot invata si pe altii ca mine cand va veni timpul, sa nu uit trecutul si sa inteleg prezentul ca viitorul sa fie bun si linistit cat se poate.

Padure fara uscaturi nu va fi niciodata pe fata pamantului, insa fiecare stie mai bine ce-si doreste de la viata si trebuie sa stie ca trebuie atentie sporita la ce ne dorim ca sa nu ne miram ca ni se intampla si cum ne asternem, asa dormim.

Stiu si sunt contienta, din nou, ca multa vreme voi avea de tras, voi mai pica din picioare pe nepusa masa, dar stiu ca incet-incet voi primi ajutor pe masura ce vom invata fiecare foarte bine felia lui si cum putem sa-i ajutam pe cei din jur, degrevand, insa nu stiu cati vor rezista asa cum rezist eu. Nu toti sunt la fel ca mine asa cum doua picaturi de apa nu seamana intre ele.

Poate ca s-au dezvaluit anumite lucruri in aceasta perioada, poate ca semnalul de alarma a fost tras ca epuizarea mi se citeste pe fata, uneori, se simte, dar este la fel ca furtunile de vara care apar din senin, de nicaieri.

Stiu si sunt constienta ca intre ai mei am un mic ajutor, fiecare dupa puterile lui, insa va mai trece vreme pana va veni pe lume un altul ca mine, dar nu va fi de la mine, caci de multa vreme mi-am luat gandul de la copiii pe care nu-i voi avea niciodata si stiu ca oricat de mult as trai in mijlocul celor mici, unde ma simt bine, povara neamului meu, pe care o port pe umeri singura, va ramane doar a mea. Chiar si dupa ce vremea mea in lumea celor vii va ajunge la final.

Am plecat capul acestei poveri stiind ca este a mea sa o duc la final, insa am mai primit si altele cu draga inima cand nimeni altcineva nu le mai facea fata si am invatat sa vad de rostul meu si alor mele, dar nu tot din tarlaua mea se stie si acest va fi al meu va merge cu mine in mormant.

Generatii II


Asadar, ca orice parinte, Maicuta si Misha au incercat sa fie ce-au considerat ei ca este mai bine pentru fiecare dintre noi, copiii lor.

Pe undeva, soarta si-a cam facut de cap pe seama lor, caci foarte tarziu si-au dat seama care dintre copii avea sa fie cel insemnat, intr-un fel de a spune. Poate ca a fost mai bine asa, deoarece fiecare dintre noi avea sa se formeze in felul sau.

Afirm acest lucru deoarece s-a simtit cand ne-am adunat toti sub acoperisul casei parintesti-cei ramasi acasa aveau sa ne ajute sa ne obisnuim cu viata din Piramida, iar noi aveam sa aducem un suflu nou. Ma bucura faptul ca am reusit sa ne acomodam unii cu altii si sa invatam unii de la altii in scurt timp.

De altfel, nu degeaba simteam ca sunt urmarita de ochi din umbra, insa nu ma asteptam la nea Gheo sa fie chiar asa vigilent chiar daca in cativa ani aveam sa incep sa-l cunosc binisor si sa stiu cand glumeste, cand e serios si cand treaba e treaba. Curios lucru este faptul ca niciodata pe Severus nu l-am simtit ca pe un junghi in coaste, daca imi permiteti, ci ca pe o senzatie de liniste.

In momentul in care Maicuta a terminat de povestit, s-a lasat o tacere vecina cu linistea din cimintirul de care inca ai mei inca se sperie si inca rau. Nu o sa reusesc sa inteleg de ce au acest sentiment insa poate voi afla vreodata cand s-or lamuri si ei.

-Asadar fac nazbatii de mica, sa inteleg? E ceva care ar mai trebui sa stiu despre mine?

-Cred ca o sa ne uimesti pana in cea din urma clipa, imi raspunde Misha. Ai fost mereu cea care, desi mereu in pericol, ai facut ce-ai facut si ai reusit sa te pazesti si pe tine si pe noi, intr-un final.

Oare or stii ei toti ca nu-i chiar asa si de cate ori am fost si cu al doilea pas in Lumea Mortilor, dar ceasul nu-mi batuse inca? Nu cred ca vor stii niciodata, iar seniorul Elrond, chiar daca a vazut-o , iar Galadriel a simtit-o, nu cred ca fie au constientizat, fie tin pentru ei.

In concluzie, sunt cea care avea sa va puna pe toti sub semnul intrebarii inca de cand am venit pe lume, fie ca dintre voi erau deja in viata, fie ca mi-ati urmat ca varsta. As zice ca fratii mai mari au dat pentru o vreme de inteles ca Maicuta va naste doar baieti, iar fetele nu vor vi o alinare pentru dansa cand nu va mai putea. As fi tare curioasa daca vom trai sa vedem ca maica noastra nu va mai putea sau se va prabusi pur simplu?! Cred ca acest lucru il pot afirma si despre Misha, caci trage in ultima vreme de atata timp alaturi de Maicuta.

Nu as vrea sa par rautacioasa.

Pot spune ca desi nu imi amintesc foarte multe despre ceea ce s-a intamplat inainte de 1988, vise si banuieli am.

De ce spun 1988?

A fost anul in care m-am rupt de casa vreo saptamana pentru a face cunostinta prima oara cu un spital. Cel de oftamologie. Strabism de cand ma stiu si, da, puteti sa radeti, ma uit crucis cand imi sunt foarte obositi ochii, dar n-ati observat niciunul. Acu ca v-am spus, sigur o sa trageti cu ochiul…niciodata n-ar fi prea tarziu. Tony stiu ca s-a gandit ca sunt de fita, dar nu.

Tot in acel an, am avut si primul deces de care sunt constienta in familia gazda-strabunica. Nu mai stiu cati ani avea, dar tin minte ca nu prea mai stia ce face si ne mai trezea in toiul noptii mai mereu in ultima parte a vietii.

A urmat a doua internare in vara anului 1989. Dupa ce mi-am revenit, am petrecut ultima parte a verii in batatura bunicilor din partea mamei. N-am apucat sa incep clasa I acolo, desi asta ar fi vrut mama. Adesea am auzit-o spunand ca i-a fost greu sa tina casa si sa aiba grija de toata lumea. Un lucru care imi revine uneori in minte si ma face sa ma intreb de ce o marturisea. In fine, intr-un fel poate din acest motiv nu prea inghit oamenii care zic una si fac alta sau nu se tin de ceea ce spun-dar oare de ce mai spun daca nu fac nimic? Ca sa se afle in treaba? Sa fie retinu acest aspect, deoarece acolo unde intorc spatele, ramane intros definitiv si nu tin cont cine este.

Nu stiu cand a trecut primul an de scoala chiar daca am prins revolutia din 1989 si am luat reforma din invatamant de la zero. Manuale schimbate, uniforma a iesit din obligativitate tarziu, gen eram clasa a III-a. Stiu doar ca am scapat in clasa a II-a de mult urata bentita cu pampoane, de sambete la scoala, de careuri si de imnul cantat la inceputul si sfarsitul orelor. Ce rebela as fi fost!

Ei bine, totul s-a prabuit in jurul meu in februarie 1991, cand am simtit pe propria piele, in mod constient, ce inseamna sa se rupa din tine o bucatica si sa nu mai fie cale de intoarcere.

Sa astepti ca acea persoana sa se intoarca chiar si azi, la atatia ani distanta, sa constientizezi ca nu se poate si sa faci in asa fel incat sa alungi propriul poltergeist care te bantuie pe tine si ii ingrozeste pe altii.

Sa iti dai seama, copil fiind, ca ai fost ferit de multe din ceea ce trebuie sa infrunti singur din acel moment in tot drumul vietii care ti se intinde inainte. Sa constientizezi ca esti asa diferit de toti ceilalti din jurul tau, dar sa nu iti poti da seama de ce si in ce mod; sa vrei sa pleci dintr-un mediu care devine mai nociv pe zi ce trece, dar cum sa faci acest lucru cand esti un copil si sa nu ai unde sa te duci.

Timpul cumva a trecut, am fost mutata la o alta clasa unde l-am cunoscut pe cel cu care aveam sa imi devina un prieten apropiat. Peste ani, colegii de generala de atunci, au crezut ca ne-am luat si nu aveau nevoie decat de o confirmare care nu avea sa vina niciodata. A fost stiut ca si dupa ce am plecat din tara in afara, am pastrat legatura. O pastram si acum, dar nu va fi nimic intre noi, dar poate ar fi fost o alternativa, la un moment dat, daca altfel ar fi stat lucrurile.

Eram deja cu clasa a IV-a pe final, cand am implinit varsta de 10 ani. Crescusem destul de mult pentru anii mei si nu aveam sa mai cresc foarte mult pana la intaltimea mea actuala. Undeva la maxim 7-10 centimetri.

Phoenixul se trezise la viata in momentul decesului Bunului meu.

Am inceput sa vad lumea cu alti ochi, sa constientizez altfel totul in jurul meu. Copilaria a ajuns la final, am sarit peste adolescenta si am devenit un mic adult in corpul unui copil. Chiar si asa, fusesem catalogata ca fiind precoce pentru anii mei si foarte isteata. A fost un paravan foarte bun, am constientizat de-a lungul anilor.

Daca Maicuta spune ca a avut vise premonitorii, ca au fost semne inaintea nasterii mele, ei bine, pot spune ca in momentul in care a batut de crucea noptii si am trecut in al zecelea an de viata, m-am trezit brusc. Un cer senin plin de stele si o luna plina,mare, sangerie, abia rasarita imi inunda camera cu lumina ei.

M-am dat greu jos din pat si mi-am vazut reflexia in geamul unei biblioteci care cred ca tot acolo este. Ceea ce am vazut nu m-a speriat, ci mi-a dat foarte multe raspunsuri intr-o secunda.

Am stiut ca nimeni nu trebuie sa ma vada asa-riscam prea mult. Am simtit auzul mai fin, mirosul mai fin…toate simturile mi se ascutisera intr-o secunda. Ce era de facut oare? Fra`miu cu care am crescut para tot parintilor si inca multe altele. Atentie sporita din partea mea pe cat posibil si, foarte recomandabil, sa nu ies din tiparele cu care se obisnuisera cei din jurul meu. Tot atunci, chemarea Piramidei, sau piramidelor la acea vreme,a devenit foarte clara si foarte puternica-eram chemata foarte clar acasa. Dar cand urma sa ajung acasa? Asta nu stiam, dar trebuia sa aflu, cu calm si rabdare. Daca ajunsesem aici, toate aveau sa vina la timpul lor.

Nu stiu cand a trecut finalul clasei a IV-a si vara. In fiecare noapte imi intindeam aripile-mai intai stangaci, apoi tot mai sigura pe mine. Am invatat sa simt curentii de aer, sa planez fara sa fiu vazuta de prea multi ochi curiosi. Sa mai mentionez ca locuiam pe o sosea aglomerata cu vecini peste tot, inclusiv in blocurile alaturate, acum inca goale dupa ce proprietarii de drept au trecut in lumea celor drepti, iar urmasii lor sunt imprastiati in lume, fiecare dupa rostul lui? Avantajul meu, sa zicem, blocul are 10 etaje, iar eu am crescut la 7.

Clasa a V-a, in urma testului de limba engleza dat inaintea inceperii anului scolar, a adus colegi noi astfel a trecut pe nesimtite. De asemenea, stilul materiei si profesorului mi-a cam dat batai de cap, dar avea sa ma obisnuiasca pentru ceea ce aveam sa gasesc in Jersey si, ulterior, la Colegiu.

Clasa a VI-a a inceput vertiginos fara a da un vreun semn ca avea sa imi aduca vreo idee ca ceva este pe cale sa se schimbe.

Imi aduc aminte ca in urma unei compuneri la limba romana, profesoara de atunci avea sa descopere ca am o imaginatie foarte bogata si ca pot aborda aproape orice tema foarte usor si foarte organizat. Efectiv nu a avut unde sa pun pixul rosu pe hartie in conditiile in care tema a fost libera. Mi-a atras doar atentia ca am un limbaj cam slobod; probabil anii de dinainte de 1989 inca nu isi stersesera umbrele, dar cred ca am avut si eu partea mea de „vina”. Oricum, la acea vreme nu ratam niciun episod Star Trek la televizor, am fost catalogata aeriana si branza buna in burduf de caine. Dar ce-mi pasa mie atata timp cat nu eram descoperita in adevarata mea forma si-mi vedeam linistita de ale mele?

Nici nu am inceput bine anul scolar, ca in octombrie am fost diagnosticata cu apendicita acuta. Daca nu ma operam, nu cred ca apucam vacanta de iarna pana la peritonita. De cand ma stiu nu am stare, ci dau dovada de energie pura pana cad din picioare, dar cred ca nu trebuie sa va mai povestesc de asta, nu?

A doua saptamana a lunii octombrie mi-am petrecut-o in spital. A fost un timp de gandire-oare cat avea sa mi se simta lipsa la scoala? Poate deloc, deoarece nu faceam parte din niciun grupulet si nici nu intrasem in vreo bisericuta. Mai bine asa, sa zic.

M-am internat duminica seara, luni m-am operat, iar vineri am iesit din spital. Aveam sa ma intorc pentru scoaterea firelor abia in saptamana urmatoare, marti. Intre timp, sambata, am facut cunostinta cu wrestlingul, categoria grea-pe atunci se numea WWF, dar F urma sa devina E cativa ani mai tarziu. Aproape imediat, Undertaker avea sa devina febletea mea si nu tin cont ca imi este cumnat astazi, mi-a atras atentia Tatanka pe a carui sora mai mica aveam s-o cunosc cat de curand; de-a lungul ultimilor luni pe care aveam sa le mai petrec in tara, mi-au mai sarit in ochi Owen Hart, British Bulldog, Kevin Nash. Altii wrestleri ai anilor 90 erau inca la inceput de drum pentru ca acum sa fie parte a cremei wrestlingului cu toate subcategoriile lui. Si tare greu a mai prins fenomenul din 1994 si pana in prezent. Dar in prezent, in afara de cativa, restul inca cer confirmare, dupa umila mea parere. Un lucru pe care nu voi reusi sa-l inteleg niciodata este faptul ca nu se mai acorda drept de transmisie televiziunilor. Este adevarat ca nici nu prea mai ai ce vedea dupa ce wrestleri cu vechime si buni in ceea ce faceau au inceput sa se retraga? Dar oare ce-mi bag eu nasul in treaba domnilor de la parlament?

Una peste alta, cu un alt hobby la. pachet, a trecut weekendul, a venit si ziua de marti.

Am fost insotita de mama pana la spital, apoi daca a vazut ca ma simt bine, am venit singurica acasa. Pe drum, m-am ciocnit de Ted DiBiase senior. Cumva, am stiut ca acela este momentul in care mi se asterne in fata portita pe care mi-o doream de multa vreme-evadarea din acel mediu care devenise un iad caruia cu greu ii mai faceam fata.

Ziua a trecut repede si greu, in acelasi timp. Am realizat ca pot parasi mediul in care am trait pana atunci, iar asta ma bucura. In acelasi timmp, ma stapanea o groaza greu de definit si atat de densa, incat o simteam de-a dreptul palpabila. Si mai sunt intrebari legate de cum pot crea poltergeisturi atat de negre si inspaimantatoare.

Seara a venit, fra`miu a venit de la scoala, ai mei de la munca. La putin timp dupa masa de seara, apare si Ted insotit, printre alti caitva, de nimeni alta decat de Maicuta Moise. Deja faptele ei incepusera sa ajunga la urechile tuturor si devenea din ce in ce mai cautata si temuta, in acelasi timp atat pe plan scolar, cat si pe plan sportiv. Munca ei devenea cunoscuta si incepea sa isi construiasca un nume greu pe care doar elevii dansei il puteau mentine sus si nimeni altcineva.

In acea seara aveam sa risc totul, dar am mers pana la capat. Nu am cedat un milimetru constienta de riscul pe care mi-l asum, dar stiam ca batrana femeie nu avea sa ma lase la nevoie. Din acea noapte, nu am mai ridicat de nicaieri poltergeisturi dandu-mi de treaba singura, am devenit mai linistita stiind ca totul s-a terminat si am inceput sa zbor pe orice vreme, chiar daca uneori operatia de apendicita ma mai supara cu cate un junghi sau doua.

Trebuie sa marturisesc ca tare greu mi-a trecut timpul pana am primit vesti de la Ted.

Sarbatorile de iarna din acel an au fost ciudat de linistite. Chiar daca aveam cu ce imi ocupa timpul, parca acesta statuse in loc. Stiam ca mi se ridicase o piatra de pe inima care imi atarna greu in suflet. Ca o ultima confirmare, ultima zi a anului, am primit vesti de laTed. Imi spunea ca totul este aranjat, ca primisem bursa integrala de studiu. Devenisem ca inexistenta pentru ai mei. Isi pierdusera sursa de venit, iar faptul ca devenisem ca o fantoma sacaitoare pentru ei, imi picase foarte bine, dar nu m-am culcat pe o ureche fiind prea multe in joc. Pana si atmosfera din casa se linistise. Aveam sa aflu ulterior, ca Bunelul nu avusese pace pana in clipa acea, dar acea particica din mine care plecase cu el in Lumea Mortilor va ramane mereu cu el, pe vecie. Pana la urma, am mai rupt o particica din mine in momentul nasterii mele.

Cand a venit momentul plecarii, cam la o saptamana dupa trecerea in noul an, am stiut ca cea de doua fantasma a lui ne Gheo avea sa prinda chip si ca o voi recunoaste dupa vorba.

Asa e, Sonie. Te stiu de la primul zbor in Piramida. Opreai adesa in Curtea Piramidei, in partea de vest, la statuia Murgului, unde un armasar, care ascundea un skin changer, te astepta. Padocurile erau urmatoarea oprire si niciodata nu v-ati oprit mai departe de unde astazi sta Centrul „Casa Portii Sangerii”. Poarta Sangerie ai vazut-o tarziu, insa s-a ridicat cand am venit, toate trei, pe lume.

Pentru o clipa fac o pauza. Observ reactiile celor din jur, dincolo de linistea mormantala care s-a asternut in jur. Mastile sub care ne ascundem adesea au cazut de mult si fiecare isi arata adevaratul chip, iar ochii scot la iveala ceea ce fiecare traieste in suflet, in acea clipa. O clipa cu care nu se va mai intalni niciodata. Povestea Maicutei a avut impactul ei, dar cele povestite pana cum de mine par sa sporeasca acel impact si mai mult. Cumva, cei ramasi acasa, simt un ghipe pentru ca ei au avut parte de confortul casei parintesti, in timp ce fratii trimisi departe in lume au avut parte de o siguranta sporita fata de cei ramasi in urma lor fara dreptul de a alege.

Asadar, copilul rebel al familiei, ciudat si aerian in acelasi timp, continui povestea, a ajuns la final de viata chuinuita si se indreapta spre necunoscut. Disperarea portitei de iesire isi gasise linistea si avea sa infrunte o lume pe care nu o stia, insa avea un frate aproape, pe coasa estica, nu departe de Jersey City, in caz de nevoie, dar ce stiam eu atunci?

Daca acea voce soptita a prins sonoritate, chipul mereu ascund de umbrele Piramidelor mi s-a dezvaluit la aeroport, nu m-am putut abtine sa nu ma intreb ce se va intampla cu acel murg frumos si bine dezvoltat. Whitestar al meu nu a luat niciodata chip de om, cel putin niciodata in prezenta mea.

Am putut observa la aeroport ca Mark a aprins drag de Sonia din prima clipa, insa a fost mereu constient ca esti inca o copila si ca va trebui sa indure trecerea tipmului pana vei mai creste nitel. A hotarat sa lase timpul sa isi urmeze cursul si sa accepte ce drumul vietii ii va scoate in cale. La final, aveam sa va cunun cu mana mea. Sunteti constienti amandoi ca in acesti ani petrecuti in New Jersey, am vegheat asupra voastra, am ascultat pe fiecare in parte si am aparat pe fiecare in parte.

Beca, in schimb, a fost o totala necunoscuta pentru mine. Adolescentul tipic, a trait adolescenta la maximum, dar ce-a fost al ei, a fost pus deoparte. O astepta in tara si tot mana mea avea sa-i dea unire pe viata.

Am legat prietenie stransa cu Flanny aproape imediat inca din prima zi. Mi-a fost colega de camera in Jersey; cu Martha s-a intamplat la fel. O a treia persoana cu care am legat prietenie stransa imediat este Kathrine Chamberline. Ulterior, la Murg, aveam sa leg prietenie instantanee cu Anai, Bria si Anna Doriath. Nu stiu cum si de ce, insa si acum la fel de apropiate, la fel ca in prima zi. Chiar si asa, fiecare are secrete doar de fiecare in parte stiute.

Ce m-a determinat sa cobor din tribune in acea ultima zi de preselectii pentru echipa de volei, sa infrunt tirul de tun al Donnei si chinul indurat timp de 30 de minute? Nu am stiut decat in ziua in care i-am spus ca ma voi intoarce in tara, definitiv, si ca am nevoie de acodrul ei pentru transfer.

„Uneori, trebuie sa vezi dincolo de ceea ce ochii tradeaza. De aceea am ales sa va urmez in tara voastra natala, insa asta s-o stii pana in momentul in care trebuie sa o dezvalui.”

Atunci am constientizat ca mana ei intinsa a fost imboldul de care aveam nevoie, de fapt. Si mi-a intins mana cu toate cele 5 degete: aveam talent, instinct, rapiditatea vitezei de reactie si puteam deveni liderul echipei de care era nevoie, asta daca putea trece peste ceea ce avea sa se intample in prima faza, in interiorul echipei. Cumva, trecuse si ea prin asa ceva la un moment dat, la inceputul carierei sportive. Si, in scurt timp, fetele aveau sa inteleaga ca liberoul si coordonatorul echipei au alte treburi decat ale capitanului. Din acel moment, aveam sa fim de neoprit.

Pe masura ce participam la antrenamente, cantonamente si meciuri amicale, munca la ferma lui nea Billy, m-au intarit si m-au ajutat foarte mult, nu doar omul, ci si Phoenixul. Echipa continua sa se inchege si sa sa prinda putere. Recunosc ca dupa primele meciuri oficiale, ofertele au inceput sa curga de la diferite licee, insa nu ma batea gandul sa plec de la Hudson deloc. Aveam alte planuri, alte vise, gandurile mele care trebuia sa le duc la indeplinire.

Au fost momente in care nu mai puteam face fata antrenamentelor, zborurilor, scolii si, in acelasi timp, sa nu dau nimic de banuit. Deja trecusem de limitele Portii Sangerii si nu puteam lasa lumea gasita dincolo de aceasta Poarta care avea sa aduca o gramada de belele la un moment dat in timp. Capac la toate, aceste belele au devenit o amenintare certa la orizont. Niciuna nu ati stiut cand plecam si cand ma intorceam. Nici Sonia nu a stiut ca stiam de ea, de incursiunile ei si ca am avut grija de relatia ei cu Mark inca din fasa. Poate Mark banuia ceva.

Puteti sa ma judecati aspru, dar in afara faptului ca „iarasi am stat toata noaptea treaza” nu ati vazut ce se ascundea sub ochii rosiatici de la oboseala, cearcani negri si tot asa. Repet, puteti sa ma judecati aspru pentru tacerea mea, insa nu va invinuiesc.

„Sacrificiu de sine sa mearga altora bine, fara sa ceara nimic in schimb” se aude o voce dintre cei care imi asculta mie povestea acum, asa cum toti am ascultat povestea Maicutei si a muncii sale, alaturi de Misha. Nu pot spune cu certitudine daca a fost Matia sau Brigitta, insa stiu ca a spus-o cu o maturitate prea timpurie, inainte de-a vedea finalul luptei care va veni in aceasta noapte.

Sunt constienta ca, imi reiau povestea, ca ma vedeti alaturi de Paun, asa cum colegii de la fosta scoala generala ma vedeau intr-un timp cu acel flacau cu care si azi tin legatura. Acest Phoenix batran mi-a fost alaturi din prima clipa de viata si nu cred ca este cazul sa va spun mai mult de atat. Maicuta a spus destule in ceea ce-l priveste si chiar daca este Companionul meu, un indrumator, nu altceva, va sta curand alaturi de Dally, caci succesiunea Phoenicsilor a fost facuta.

Nu va uitati lung, nu imi doresc sa va certati intre voi. Daca am ales intr-o ordine anume, stiu de ce am facut-o, caci desi poate par cu mintea in alta parte sau cu prea multe pe cap,  dar observ si inteleg ce se petrece in jurul meu. Sa tineti minte ca, indiferent unde este si ce face, un singur lucru stie: la nevoie, face prapad daca ma simte in pericol, altfel stie care ii este locul. Pana la urma, fiecare este naravas in felul sau, uneori, chiar si fara motiv, dar ne revenim, indiferent cine am fi. Din cate imi dau seama, pentru el sunt ca un pui chiar daca in ochii vostri sunt destul de mare sa imi port de grija. Un ochi vigilent, trecut destul prin destule in lunga-o viata, este bun de veghe, chiar daca din umbra si te mai scutura uneori. Deh, tigla de pe casa si stolul de pasari, as zice. Sacii din caruta, nu ies mereu la numar, nu?

Una peste alta, dupa ce-am terminat clasa a VI-a in State, a trebuit sa dau o fuga in tara natala pentru a imi incheia situatia de la scoala de unde plecasem. Au fost ultimile 3 saptamani ca elev al scolii. Terminand cu toate cele intr- saptamana, situatia scolara a plecat cu tot cu transfer aprobat din ambele parti la „Saguna” asa ca am avut timp liber inca doua saptamani. Am plecat la rudele din Braila si Galati. Mi-am revazut pentru ultima oara bunicii materni in viata. A fost frumos sa imi vad matusile, unchii, verii. Pe unii dintre ei i-am gasit pe Facebook, dar nu imi pare rau sa vad,chiar daca de la distanta, ce mai fac unii si altii. Ce-au stiut ei despre mine? Au stiut ceva vreodata? Cine stie? Nu am vorbit niciodata deschis despre ceea ce am ajuns si unde am ajuns, nici cu cea mai apropiata dintre verisoarele mele.

La „Saguna” a fost cumva mai simplu: ceva diferente, ceva echivalari totul depinzand de materiile obligatori si cele optionale alese. Mi-am gasit intotdeauna colt al meu, singura. Maicuta si Misha mi-au spus, mai in gluma, mai in serios, ca am precizia unui ceas elevetian uneori chiar depasind-o. E adevarat ca de multe ori mi-a fost greu sa tin Phoenixul in frau pana in momentul in care i-a venit timpul sa iasa la iveala. Turul complet, oficial, al Piramidei si Colegiului, aveam sa-l primesc la urmatoarea sosire in tara. Maicuta nu mi-a zis nimic atunci, ci abia dupa Jocurile Sagune/Olimpice din 1996.

Am continuat sa trag de mine, sa fiu atenta la ochii prea curiosi, sa fiu foarte rezervata, dar ma adaptam usor si ma integram cu mare usurinta in orice grupulet sau bisericuta, aflam secrete, dar nu le duceam mai departe, orientandu-ma lejer dupa ele.

Daca inca nu sunteti suparati pe mine, poate ar trebui sa va suparati?! Profitoare? Habar nu am.

Cumva, tot raul spre bine; daca va doriti cu orice pret sa va dati cu capul de sus sa vedeti pragul de jos, apai o rezolvam imediat. Sa fiu rautacioasa cateodata, asa un pic mai mult sau mai putin, nu cred ca ma pot abtine.

Probabil ca daca va apucati sa dati cu oua si/ sau rosii stricate dupa mine, macar stiu de ce o faceti.

Si a venit anul 1996 cu jocurile lui oplimpice/sagune, cu durerile lui de cap si cu niste copile care au dat peste nas unor voleibaliste care faceau prapad in competitiile la care luau parte. Si nu iertau nimic.

Integrarea in familie a venit usor, insa am avut in acea perioada si prima cadere efectiva din picioare, o cadere de care putini au stiut si de care nu s-a facut caz. Epuizarea si-a facut simtita prezenta.

Tot in acel an, tot prin noiembrie, s-a declansat si prima nebunie la Poarta Sangerie, deci n-a fost timp de zacut prea mult. Totusi, avea sa fie de incalzire, de tatonare. Nu ati primit niciun avertisment, insa am descoperit atunci ca Phoenixul are sange de dwarf in el si a prins ideea ca mai are de aflat despre acea lume de abia descoperita inca multe. Probabil din acest motiv am claia mare si rebela in cap, cu firul sanatos si tind spre muschi binisori formati si cam marisori fara prea mult efort si fara sa ma indop cu prea multa mancare. Gena ADN-ului, bat-o vina, dar aveam sa aflu ca mai port si alta amprenta in sange, al unui alt neam al Pamantului de Mijloc. Nu m-am putut abtine sa nu imi var nasul in biblioteca Lordului Elrond. Tot aici, am gasit si multe ramasite ale unei limbi tare mult urate si tare utila s-a dovedit la un moment dat limba Mordorului. Da, e vorba de cartile alea cu chinezisme in ea, despre care credeati ca erau mai bune cu pozele in ele decat cu semnele alea neintelese…sa zicem ca merge sa aruncati si cu orice alta leguma/ fructa stricata numa sa nimeriti la tinta, da?

Tot atunci am descoperit ca pot manui si pot duce ciocan si secure de razboi. Nu va ganditi la jucarele, da? Nerdor, daca vad rugina la plaselele lui Narsil, jar man`ci e putin spus!

Stiu ca voi ati vazut mai mult cu ochiul omului din ceea ce se putea vedea cu ochii mintii umane, insa poate ati intuit ca ar mai fi ceva nestiut de nimeni. E adevarat ca ni se mai nazare la toti cateodata, insa l-as sfaui pe Severus sa nu mai mustaceasca si sa lase asta pentru cand se afla la Hogwarts si se burzulieste la elevii care in marea lor majoritate nu-l sufera.

Singura care a voiciferat, cat de cat, a fost Kathy-o liniste interioara de-a dreptul palpabila. Nu o contrazic, dar am stiut ca a fost semnalul ca vor mai fi rabufneli in jurul Portii Sangerii si am stitu ca familia Maicutei nu mai este de mult ceea ce ar fi vrut sa para.

Tot atunci am inteles ca un neam se naste din propria cenusa si am devenit curioasa daca mai erau si altii ca mine. Cred ca acesta a fost punctul culminant al dezvoltarii mele, iar in sange se trezeau la viata si alte legaturi, tot de sange.

La cum erati obisnuite cu mine, nu mai surprindea pe nimeni daca dadeam semne de adolescenti care mai dadea cate un cot copilei mult prea batrane pentru anii ei.

Si, printre antrenamente, scoala, cantonamente, meciuri, uneori si pe acasa prin vacante am ajuns in primavara anului 1998, anume in luna mai.

De aceasta data, a rabufnit Hogwarts-ul. Aici am invatat efectiv sa stapanesc magia care isi facuse loc cu coatele la surparafata si cerea cu disperare sa fie cizelata. L-am cunoscut pe Severus si am simtit ca ceva mai puternic decat magia ne leaga. Un fel de nod care nu poate fi dezlegat sub nicio forma. Reactia lui dupa testari? Mi-a trantit un brat de carti de care stia ca voi avea nevoie caci a vazut ce zace in mine-”pentru cand va fi nevoie” a zis el atunci, ca sa am stapanire de sine. Norocul meu a fost curiozitatea si mintea brici-curand avea sa fie nevoie. Chiar foarte curand.

Ziua de 2 mai a anului 1998 a fost ziua in care am vazut cum unul dintre fratii mei este pus la Somn de Odihna de veninul unui sapre, dar am stiut ca nu este timpul pentru Somn de Veci, nu era timpul ca el sa moara, ci doar sa se odihneasca. Si de atunci am constientizat ca mai am o grija pe cap. Una pe care o port de atunci-am grija de odihna si somnul de veci al celor din Pamantul de Mijloc.

In anul 2000 am venit definitv acasa. Cu Donna si cateva coechipiere la pachet, in bagaj. Nu ne-am lasat pana n-am facut prapad la Jocurile Saguna/Olimpice, dar a fost singurul moment in care pe terenul de volei au jucat surori contra surori si niciuna nu a lasat nimic de la ea. Pe teren, eram adversare si nimic altceva. Cea mai buna echipa, indiferent pe cine avea in teren, avea sa castige. Dovada ca nu fac rabat-treaba e treaba, restul e restul. Cu asta am spus tot, caci am avut si eu de infruntat cutite care au injunghiat binisor insuflet si am avut de tras pana sa-mi revin in cosmare. Toate au trecut, de ambele parti, cand am ajuns acasa, in sanul familiei. Nici Becca, nici Sonia nu au dus-o mai bine dupa acele Jocuri pana nu am fost toate trei impreuna. N-a fost raca, n-au fost resentimente, ci a fost ce a trebuit sa fie-volei pana la capat si fiecare echipa a tras pentru victorie. Dupa aceste Jocuri, echipele de volei ale Colegiului au ajuns la 4 si toate faceau prapad in competitiile la care luau parte.

Anul 2001 a adus alte scantei in jurul Portii Sangerii si iarasi nu ati stiut nimic. De aceasta data, elfii nu erau doriti inapoi in salasurile lor din Pamantul de Mijloc. Dwarfii care au rezistat celui de-al saptelea Durin, multi dintre ei Phoenicsi, se dorea a fi redusi la tacere. Ironie a sortii, o legenda a lor spunea ceva la un moment dat despre o a opta casa a dwarfilor, insa a fost redusa la poveste de adormit copiii, fiind considerata o baliverna si tratata ca atare. Un semn de intrebare s-a ridicat in 1982, dar in 1996 s-au ridicat si mai multe semne de intrebare. Pana la un punct, nu am dat nimic de banuit, insa in 2001 parintii dwarfilor celor 7 case s-au trezit din nou la viata din somn, insa nu s-au amestecat in treburile actualilor dwarfi. Impreuna cu ei, s-au retrezit la viata si alti dwarfi din vremuri de demult.

Mai marii elfilor si-au indreptat si ei o atentie sporita deoarece si elfii aveau si povestile lor, legende care continua sa ridice semne de intrebare din negura timpurilor de demult si care pareau sa nu primeasca raspuns. Dar elfii s-au intors la salasurile lor in tinuturile lor, salasuri si tinuturi de care am avut grija, insa la dwarfi nu m-am bagat.

Balorgii si dragonii de foc s-au trezit si ei la viata, insa dragonii au stat cuminti, caci balorgii au inteles in acel an 2001, ca pot stinge fara probleme vapaia lor si cel care mi-a incaput pe mana a fost mai marele lor.

In Rohan si Gondor, viata s-a facut simtita din nou.

Am inteles atunci ca exista cineva sau ceva care nu dorea ca Pamantul de Mijloc sa revina la viata, caci cel de-al patrulea ev, al omului, a indreptat acest colt de lume spre hibernare, spre o iarna lunga si tacuta.

In aceasta perioada, acasa, natura adormita a celor de un neam cu mine, incepea sa se trezeasca la viata. Am vazut ca Maicuta mi-a citit traducerile facute heroglifelor interioare si exterioare de pe Piramida. S-a implicat, insa nu m-am bagat niciodata peste dansa si treburile ei. N-am zis vreodata si nici n-o sa zic ca eu am dreptate, dansa nu si invers, dar cine nu are batrani sa-si cumpere. Asa zice o vorba. Incet-incet am intrat pe fagas normal cu adaptarea in familia mea, am inceput sa urmez cursuri univeristare, faceam prapad pe terenul de volei, dar trebuia sa dau de cap si Pamantului de Mijloc. Colac peste pupaza, inca nu stiam chiar tot despre ceea ce fusese inainte dincolo de Poarta Sangerie, nu stiam nimic despre obiceiuri…oricat mi-ar face placere o bucatica de istorie chiar si acum ajunsesem la un moment dat sa nu mai suport sa aud de asa ceva, dar trebuia sa ma lupt cu ea, sa inteleg mentalitatea celor care au locuit de la inceputuri in aceste pamanturi, de la gandire la obiceiuri si nu numai.

La fel ca intotdeauna, am studiat retrasa, am incercat sa ma integrez, responabilitatile cresteau, dar aveam un paravan dupa care ma puteam ascunde fara sa duc lumea de nas, prea tare. Daca as fi fost vreodata intrebata, as fi raspuns.

Pe nea Gheo nu-l poti duce prea tare de nas cu fofarlica. Whitestar are si el un pic de amestesc in trebusoara asta si chiar daca e nazuros si mofturos, are el logica lui si nu minte niciodata.

In 2008 am disparut ca magarul in ceata, insa imi vedeam de scoala, Whitestar era cuminte. Semn ca sunt in viata. A fost unul dintre anii in care voleibalistele au primit vacanta indelungata, aci vorbind de senioare. Jocurile Saguna/Olimpice din 2004 au fost crema de pe tort, iar cireasa a venit in 2008.

Am reaparut in fata Portii Sangerii aproape de crucea noptii la trecerea dintre ani. Era prapad efectiv, caci Casuta Centru de la aceasta poarta de acum extrem de sacaitoare se dorea rasa de pe fata pamantului inainte de-a fi data in folosinta. Atunci au inteles Maicuta si Misha ce copii au adus pe lume, caci atat cei mari, cat si cei mici au dat semne ca zace in fiecare ceva peste puterea lor de intelegere, ceva aparte.

Aici era, deja, treaba mea, sa-mi vad de frati si de surori, iar cu Bria, Anna si Anai facusem deja cunostinta. Si fiecare stia ce neam este si cam ce-i poate pielea.

In tot acel iures, Paun imi adormea si se trezea. Stiam ca anii lui, chiar si cei dati de minte, erau pe final. Severus s-a trezit si el la viata caci din ce in ce mai multi dadeam semne de puteri nebanuite. Daca restul familiei a avut parte de un tratament mai special, eu am inghitit cu lopata dincolo de saturatie. Severus a avut grija sa fie foarte neiertator cu surioara lui mai mica-zgatia este capabila, prinde repede, are indemanare, deci poate.

Mi-am maritat 3 surori, de fapt sunt 4, o verisoara draga mie, m-am invatat sa imi dadacesc fratii si surorile mai mici, sa fiu utila peste tot in spatele Maicutei si a lui Misha, sa ma descurc cu Casuta Centru, sa scot fire de par alb in cap celor mai mari ca mine, totusi simteam ca raul nu este gata.

Si a venit anul 2011 cand am pierdut in fata Portii Sangerii 5 dintre frati si surori, toti mai mici vazand cum parintii isi plang copiii adormiti inaintea lor si am simtit cu o familie este pe cale sa se prabuseasca in haul disperarii. Am vazut prieteni dragi mie adormiti in odihna sau in veci. A fost o perioada neagra pentru mine, neintelegand de ce traisem acesti 11 ani, oare?

Am refuzat sa cad in disperare si am tras de mine sa ma lupt cu voi toti. Am tras de mine pe branci si in genunchi cand a trebuit. N-as fi suportat sa raman a nimanui, sa va pierd pe toti. Oare de ce mai venisem acasa? Oare de ce am creat echilibrul de care aveam nevoie, ca familie, dupa ce cateva potarnichi fuserera imprastiate pentru a ne reuni toti in final? Ce rost ar mai fi avut toate? La ce bun incercasera parintii sa ne protejeze daca se ducea totul de rapa? Si inca eu gasisem destule acasa, dar fratii mai mari imprastiati in lume? Ei ce aveau sa gaseasca la intoarcere in afara de nimic? Oare asta meritau dupa ce fusesera trimisi departe? Nimic si ai nimanui?

Si inca mai erau atatea de facut impreuna!

Cei adormiti s-au trezit dupa cativa ani de odihna in care s-au recuperat, Echilibrul familiei s-a refacut. Aveti idee cat mi-ati dat de furca? Nimeni nu are nici cea mai vaga idee? Daca as avea mai multe maini, v-as urechea pe toti acu si v-as rupe picioarele! Pfui!

Si dupa tot acest prapad, au venit pe lume mezinii familie, in martie 2013.

Am tinut pe umeri povara imensa a muncii parintilor nostri. Uneori ii simt lipsa, sper doar ca Misha si Maicuta sa nu faca vreun caz legat de asta si sa le mai treaca tot felul de idei prin cap.

Simt lipsa celor care au hotarat sa se retreaga. Le respect dorinta.

Am tacut atata timp deoarece stiam ca imi va veni si randul meu, insa toti erati mai importanti ca mine. Nu puteam lasa nimic din toate cele in urma mea. Trebuia sa fie totul bine, echilibrat. Iar astazi ma uit in urma mea si vad unitate, toate la locul lor, dar nu uitati ca ajutandu-va pe voi, m-am ajutat pe mine. N-aveti idee de cate ori!

Astazi, in fata Portii Sangerii, voi sunteti cei mai importanti. Fiecare aveti o picatura de sange care imi curge in vene si am fost martora la unitatea dintre elfi si dwarfi, oamenii s-au unit unii cu altii si au venit in ajutorul celor doua semntii care se urasc atat de mult, de prea mult timp. Si pentru ce?!

Parca ar fi toti copii, nu adulti in toata firea?!

Succesiunea imediata a fost lasata deja cu aplicare imediata. Astazi, aceasta batalie, imi poate cere viata. Dally, il ai pe Paun sa te indrume si sper ca ai bagat ceva la cap in aceste cateva luni. Ranjitii aia de acolo iti vor capul…daca te unge cu ceva, nu chiar asa de mult ca pe al meu, insa daca al meu cade de pe gat…ei bine, trebuie sa te descurci cu toate cele, caci esti pe cont propriu si vreau ca voi, ceilalti, sa o ajutati si sa fiti cuminti! Altfel, va bantui pana va bagati mintile in cap, auziti?! Si nu glumesc!

Pentru o clipa se lasa iarasi liniste. Stiu ca am dreptate si ca se va ajunge si la asta, intr-un final. Dar cum va fi acest final nu am reusit sa vad. Sincer, nici nu mi-am batut capul, mi-am facut treaba si atat. Pana la urma, ne nastem, traim o viata si murim. E foarte clar. Depinde de noi doar cum ne traim viata si, astfel, cum murim.

Sunt constienta, continui, ca voi lasa rani adanci intr-o inima si un suflet care imi apartin de vreo 20 de ani…sa tot fie de atunci. Nu va ganditi la Paun pentru ca ganditi prost, da? Sper ca ati cascat urechile la ce v-am spus pana acum, daca nu, e pe turta voastra. Stiu ca ma judeca pentru ca am disparut din viata si din drumul lui sperand ca isi va impietri inima si sufletul, ca isi va trai viata. Constant ca nu s-a intamplat nimic din toate acestea. S-ar putea ca tatal prezent aici, de fata, sa vada cum fiul sau cel mic se prapadeste inca tanar si in putere, de inima rea. E un pret prea mare pentru un parinte. Nu-l cer, ci sper doar sa fie putere destula sa mearga mai departe, atat fiul, cat si tatal. Oare ce as mai fi putut face in cazul lui? Nu stiu si nu am pace…nici pentru mine, nici pentru flacau si nici pentru batranul lui tata.

Astazi, necromatul pe care l-am tinut la tacere va avea de infruntat un altul care face nazuri inca din zorii primului ev. Are experienta si puterea a mii de ani. Nu stiu daca ii voi putea supravietui cu putinul stiut de mine. Nu pot vedea ce va fi si stiu ca acest moment avea sa vina inca de cand priveam neputincioasa la parintii care isi plang cei 5 copii cazuti.

Nu voi fi singura impotriva a ceea ce vedeti. Inaintea voastra se afla lupta unui singur sange cald care, poate, va primi ajutor din partea celor cazuti de mult si se vor ridica asa cum au fost cei care ii aveti in fata ochilor acum.

In crucea noptii, pe 21 noiembrie 2016, Domnita Phoenicsilor, indragita de cei mici, in mijlocul carora prefera sa traiasca, lupta cu propria-i viata gaj ca altii sa traiasca liberi si nestingheriti impotriva ultimei rabufniri a unei ramasite de umbre, mai rea decat propriul stapan caruia i-a facut candva umbra.

Totusi, aceasta noapte nu este noapte in care viata ei ajunge la final, ci noaptea in care viata ei va merge mai departe. Pretul este totusi mult prea mare pentru anii ei fragezi-renastere din propria-i cenusa. Chiar si cu acest pret, platit cu varf si indesat, mai are inca multa treaba de facut de ambele parti ale Portii Sangerii si, din cand in cand, dincolo de portile Curtii Piramidei, desi fuge de lumea de dincolo de portile proprii bataturi orice i-ai zice, dar face pentru ca mai trebuie, cateodata…

Generatii I


Povestea mea incepe pe 31 ianuarie 1882 intr-un colt nestiut de nimeni, care nici in ziua de azi nu apare pe vreun petec de harta.

M-am nascut in toiul unei nopti de iarna dupa ce in ziua precedenta viscolul a troienit totul in jur, apoi norii s-au rispit lasand in urma lor troiene, dar si un cer luminat de o luna plina, rosie si plin de stele. Nu s-a mai intmplat pana atunci asa ceva.

Familia mea nu a avut atatia copii cati am eu in jurul meu astazi insa am fost ultimul lor copil adus pe lume. Toti au interpretat luna rosie chiar si la apus in zorii primei mele zile de viata ca fiind un semn ca voi avea vremuri tulburi in viata mea.

Ce stia mogaldeata ce-o asteapta in viata?

Si am crescut inconjurata de frati si surori, care si-au intemeiat familii si au inceput sa apara nepotii, caci diferenta intre mine si ceilalti frati si surori era destul de mare.

Nu ne deranja, insa pe masura ce am crescut, mi-am dat seama ca sunt diferita de toti ceilalti, nopti la rand aveam vise legate de o Piramida care nu-si avea rostul in locul unde o vedeam, aveam cosmare, premonitii care apareau si dispareau in toiul noptii cu o frecventa neregulata. Uneori am crezut ca mi se nazare si nu prea le-am dat atentie pana in jurul varstei de 18 ani cand am simtit ca este momentul sa imi parasesc confortul casei parintesti si ca rostul meu este departe de pamanturile natale.

La Poarte Vestica a Piramidei aveam sa ajung in 1901, in ziua in care am implinit 19 ani. Misha parca ma astepta. Iarna isi facuse de cap dupa cum am putut observa in jurul meu, insa pana in primavara aveam un adapost din calea gerului si o masa calda.

Cosmarele au devenit din ce in ce mai rau prevestitoare si abia daca ma puteam odihni. Stiam ca nu mai sunt cosmare si premonitii trecatoare-ajunsesem in locul unde trebuia sa fiu, sa imi alung copii de acasa, sa-i chem inapoi pe cei care vor voi sa se intoarca si am devenit constienta ca la un moment dat voi avea de indurat ani la rand fara cinci dintre copiii mei. Lui Misha nu i-am zis nimic din acestea era un strain care ma adapostea din calea iernii.

Iarna lui 1901 sau ce-a mai ramas din ea a trecut repede, asa ca din luna martie am inceput cu ce s-a putut, iar pe masura ce primavara alunga iarna, munca noastra s-a mutat in exterior. Pana in 1945 am muncit pe branci, zi lumina si n-a fost usor.

Localnicii nu s-au aventurat niciunul deoarece considerau locul bantuit si blestemat de spiritele cimitirului in care sincer nici in ziua de azi nu ma aventurez nici eu ziua in amiaza mare. Razboaiele mondiale au venit si au plecat cu toate problemele lor fara sa ne afecteze prea mult viata.

Cand am considerat ca facusem cam ce se poate face intr-un loc in care ai toate anotimpurile fiecare la timpul sau, mi-am dat seama ca mi-am petrecut o viata intreaga cu Misha si am hotarat sa ne luam caci niciunul nu ar fi avut vreo sansa sa aduca din exterior pe nimeni doritor sa locuiasca alaturi de noi.

Am facut cale intorsa spre casa parinteasca pentru a prezenta parintilor pe cel care si astazi imi va sta alaturi. Lui Misha si nimanui altcuiva nu am spus pana acum de noptile cu vise, cosmare si premonitii. Nu stiam ce ma asteapta acasa si nici daca imi voi mai gasi familia acolo unde am lasat-o. Nu am avut nici o supriza cand i-am gasit pe toti schimbati la fata si la trup, cativa dintre ei se prapadisera de-a lungul anilor, nepotii crescusera si ei, avand copii la randul lor. Nu mi-a placut atmosfera apasatoare pe care am simtit-o, dar stiam ca avea sa fie ultima oara cand aveam sa ii intalnesc pe cei care mi-au dat viata, alaturi de cei langa care am crescut.

Cu o noapte inainte sa plec din sanul familiei fara a ma mai intoarce prea curand in tinuturile natale, am visat o creatura care si acum imi este imposibil sa o desenez, dar s-o mai descriu care mi-a spus ca fiica mea va plati cu viata din primele clipe pe care le va respira singura, ca fantasma sa fie alungata de o alta creatura care imi inspira liniste si incredere. Nu stiam ce sa mai cred, dar imi era clar ca voi avea copii cu Misha si ca va trebui sa ii protejez indifrent ce inseamna acest lucru, mai cu seama nu doar fetele, poate si baietii cu toate ca vreo 5 i-am vazut adormindu-mi in brate ca apoi sa se trezeasca la viata iarasi.

Deja nu mai intelegeam mare lucru si nu stiam cum sa imi pun gandurile in ordine. Simteam ca innebunesc, insa Misha a inceput sa aiba si el premonitii si tot felul de vise ciudate. Am vorbit despre ele, dar despre ccea ce eu deja traiam noapte de noapte nu i-am spus nimic pana azi, cand va povestesc si voua.

In iarna lui 1949, pe 18 septembrie a venit pe lume Billy. Speriati amandoi, l-am dat intr-o familie gazda departe de aceste meleaguri. Obligatoriu trebuia sa stim de baiatul nostru. Si familia gazda s-a tinut de cuvant. As dori, Billy, sa-mi cunosc nepotul Darren si cei 4 stranepoti pe care i-a adus doamna lui, la un moment dat. Angel, desi adoptata, a furat din fasa trasaturile familiei si cine nu stie, ar zice ca este bucatica rupta din tata-sau.

Ce ironica este viata uneori!

Al doilea baiat al familiei, Robert, s-a nascut pe 19 noiembrie 1953 si nici el nu a stat prea mult in sanul familiei. Aceeasi teama ca orice ar, fata sau baiat, trebuie sa fie in siguranta, asa ca si el a plecat departe intr-o familie gazda cu obligativitatea de a sti de capul lui. Si nu am pierdut prea multe din cate vad, caci pe Marlena o cunoastem cu totii si ma bucur sa fie eleva a Colegiului cu Program Sportiv „Andrei Saguna”.

Al treilea baiat al familiei, Severus a dovedit din fasa ca nu-i de el sa stea in ochii rai si iscoditori ai oamenilor asa ca l-am trimis intre cei cu puteri ca ale lui. S-a nascut pe 9 ianuarie 1960. O viziune mi-a aratat ca pe 2 mai 1998 s-a intins la somn de odihna si ulterior la Poarta Sangerie care s-a si intamplat ulterior in timp.

Oare eu de ce nu am stiut ca pana in decembrie 2001 a dormit si am trait 3 ani plini de griji, Nadie? Nu ca ar merge ”ntz, nu crez ca as avea idee?” Imi zici tu pe urma, nu amu!

Scott Anthony a fost primul dintre fratii si surorile care i-au urmat nascut intr-o zi mai deosebita in randul crestinilor ortodocsi, respectiv catolici, anume pe 8 septembrie 1964. Zurbagiul asta mic a fost de mic zbanghiu, dar asta nu l-a impiedicat sa fie dat spre familie gazda. Inteleg, Scott, ca trebuie sa o cunosc pe noua ta doamna, daca nu-i cu suparare, la un moment dat?

Dracusor de copil ce-ai fost mereu, dar n-ai fost niciodata primul la acest capitol! Mustacelile le vad si cu ceafa, aviz stim cu toti cui!

David a venit pe lume in ianuarie 1969, in a 18 zi a lunii si a fost ultimul dintre copii care a plecat din sanul familiei pana sa inteleg ca acel copil avizat, va da un semn, dar David deja plecase in Washington, DC, fiind mult mai aproape dintre toti cei 5 copii plasati in familii gazde. As fi tare incantata s-o cunosc pe Keilani, de-o varsta cu Matia noastra, dar si pe Athena, de-o varsta cu Brigitta. Cred ca Jacob si Aiden sunt doi stranepoti de care Keilani este o mama foarte mandra.

Coral a fost primul dintre copii care a ramas acasa. A venit pe lume putin dupa Anul Nou, pe 3 ianuarie 1979, imediat dupa nasterea lui aparandu-mi la marginea patului de la neonatologie acea creatura care-mi inspira liniste si incredere. Mai micuta de statura fata de cand am vazut-o ultima oara, dar tot fara a-i vedea fata, mai firava, dar cu acelasi glas calm, dar plin de incredere, imi spune sa-mi tin baiatul acasa si sa incep sa ma gandesc la a-mi chema copiii imprastiati in lume inapoi, dar fara graba, caci apele abia incep sa se tulbure, asta daca vreau sa-i am in viata langa mine, nu la doi metri sub pamant. Premonitii rele abia acum incep sa prinda viata, curand incep sa prinda contur si nu peste mult timp vor face prapad. Dar toate la timpul lor si voi sti cand ii va veni vremea sa se nasca, nu se va maste singura. Iar Coral a ramas acasa.

Deci o fata!

Si o fata s-a nascut pe 31 decembrie 1980, cu putin inainte de-a trece in 1981, insa s-a nascut fara vreun semn, in liniste, la fel ca si fratele ei mai mare, Coral. Mi s-a parut ciudat la Dally, totusi, coloana vetebrala, insa avea sa creasca frumos si fara probleme medicale.

Abia cand s-a nascut ea, am realizat ca toti acesti ani de temeri, de acum abia incep sa prinda contur si curand vor navali fara avertisement, ca o furtuna de vara, iscata de nicaieri dupa o zi senina si torida.

Misha deja stia ce stiam si eu si avea aceleasi premonitii ca ale mele, vedea aceleasi semne ca si mine.

Ziua de 21 mai a anului 1982 a fost zbuciumata inca de la primele ore ale diminetii, cand nici macar geana rasaritului nu se ivise la orizont. Am nascut trei fete sanatoase, totusi, cea de mijloc mi-a atras atentia. Era mai micuta ca surorile ei chiar daca este mijlocia intre ele, iar dupa prima portie de aer singurica in plamani si un scancet care ar trezi si mortii din somn, a facut un lucru la care nu se astepta nimeni-a dat, benevol, 30 de ani de viata lui Paun a carui viata a ajuns in acea noapte la finalul anilor lui de Phoenix.

Si semnele au urmat imediat unul dupa celalalt-un cutremur care a despartit Piramida in doua, heroglifele care le vedeti azi pe peretii interiori si exteriori au luminat ca soarele ziua, iar pe corpul micutei care a bagat in sperieti pe toata lumea prezenta in jur au aparut semne clare, ciudate, care chiar si asa te bagau la idei. Am stiut ca fetele trebuie sa plece imediat dintre zidurile Piramidelor, de acum, de indata ce vor fi in siguranta. Luna rosie din noaptea nasterii mele a rasarit din nou cu o seara inainte si a ramas pe cer trei zile. Severus mi-a spus ca acest semn este un pericol care totusi protejeaza daca se actioneaza la timp, iar fetele acestea vor face lucruri mari. Batranii mei mi-au spus sa imi ascult copilul ca nu vorbeste prostii, iar semnele sunt clare ca ceva se intampla, dar n-au reusit sa afle nimic de la mine.

De asemenea, Poarta Sangerie a rasarit de nicaieri in timpul cutremurului, viata a inceput sa se treazaca din nou intr-un colt de lume in care timp de 3 evuri a fost o nebunie totala, iar al patrulea ev, al omului, a dus-o spre adormire cu promisiunea unei treziri la un moment dat in timp, mai aproape sau mai departe.

Daca fapta fetii nu fusese de ajuns din prima clipa de viata, nu ajungea nici cutremurul, luna sangerie, Poarta aparuta de nicaieri si nici vorbele batranilor, o atmosfera apasatoare s-a astenut peste tot in jur, totul a prins o tenta plumburie chiar si la lumina soarelui, iar cimintirul atat de nesuferit mie, a prins un pui de ceata atat de neguros incat, daca ar fi fost dupa mine, nici nu as mai fi trecut pe langa el in veci!

O prostie evidenta, dar tot nu-mi place coltul acela de curte si puteti sa radeti de batrana voastra mama.

Cele trei fete au fost primele care mi-au adus o sarcina multipla si ulterior, am adus arar copii singuri pe lume. Nu aveau sa mai plece asa departe, insa aveam sa cunosc prin ele Lumea Omului de dincolo de porti, asa cum nu o mai facusem pana in acel moment inainte.

Iar riscul asumat era enorm. Ce incercasem sa evit si ce faceam acum? Inconstienta? Poate! Ma judecati, voi, pe care v-am trimis asa departe de casa? Nu va condamn, insa cred ca acesta a fost mersul lucrurilor, asa o fi fost sa fie? Cred, nu stiu.

Pentru o clipa Maicuta isi trage suflul. Toti o ascultam fara sa o intrerupem pentru ca toti suntem constienti ca povestea ei nu va mai fi spusa a doua oara, insa stiu ca va fi scrisa. Observ o liniste mormantala peste tot. Elfii s-au oprit din treburilor lor, dwarfii nu mai ciocane in piatra, nu mai slefuiesc pietricelele pe care le scot la iveala, vulturii s-au oprit din survolurile lor pe piscurile muntilor, mortii nu mai bantuie chiar daca s-au trezit din somnul lor de veci si asculta atenti. Valurile marii nu se mai sparg de tarm, lasand marea calma si linistita la mal, mai marii elfilor, valarii, au prins contur, la fel si parintii dwarfilor.

Fiecare dintre triplete a ajuns la cate o familie gazda in aceeasi zi, iar in ziua aceea mi-a venit in minte ideea orfelinatului. Oare cati copii nu aveau sa-si cunoasca parintii pentru ca acestia ii abandonasera si oare cati au adus lumina in viata parintilor lor insa din diverse motive nu pot fi intretinuti de acestia?

Pana in 1984, cand Antonia a venit pe lume in august, deja gasisem un coltisor pentru acesti copilasi, sistemul politic de atunci nu s-a ivit in curte sa nationalizeze totul cum facea in lumea de afara probabil din aceleasi motive pentru care nimeni nu indraznea sa ne calce curtea, desi s-au gasit cativa care au lasat la poarta gura lumii si au intrat, incet incet curtea prinzand viata. Cei mai multi dintre cei abandonati aveau malformatii mai mult sau mai putin evidente, care mai tarziu se vor dovedi felul lor normal de a fi.

Tripletele au fost ultimile care au plecat de acasa.

Dupa Tony, a venit randul lui Andrei sa vina pe lume pe 30 noiembrie 1986, iar cu Iosif in brate, pe 19 martie 1988, mi-a trecut prin minte un nou sistem de invatamant. Sistemul impus de comunisti nu avea sa mai reziste mult, fiind o chetiune de timp, caci oamenii ajungeau la saturatie de atatea privatiuni si cate altele. Puteam sa inteleg aceste aspecte de la cei care venisera la noi in curte si faceau fata cu greu din ce in ce mai mult sa lase in urma , la poarta, viata gasita aici, cand venea timpul sa plece acasa. Si asa, am gasit de munca la Orfelinat, la padocuri si cum imi venise in minte ideea scolii, aveam de gand s-o pun in practica, dar ce imi trebuia pentru a face acest vis posibil? Si nu mi-a luat mult timp sa aflu caci nu aveam prea multe pe cap atunci ca acum. Cumva mi-am ocupat timpul cu mana mea, iar Misha ma ajuta la fel de mult ca acum.

Pe 15 septembrie 1989, am primit aviz de functionare provizoriu nesperat. Aveam timp ca pana pe 15 iunie 1990 sa dovedim ca se poate si cu sistem alternativ, insa putin au fost romanii care au stiut in acel moment de el. Coral si Dally mergeau deja la scoala in acel an Coral fiind clasa a III-a, in timp ce Dally era clasa a II-a. Nu i-am retras de la scolile lor neavand garantia ca voi putea trage linie si indeplini conditiile impuse la final de an scolar. M-a batut gandul, tousi, ca Sonia, Becca si Nadia sa devina elevele mele, dar simteam ca nu este timpul sa le iau din familiile gazda. Raul nu trecuse.

Profesorii pe care i-am ales au fost nevoiti sa inteleaga un sistem altfel gandit, cu o structura diferita de cea pe care o cunosteau si toti abia iesira de pe bancile facultatii.

Practic, ceream si ofeream imposibilul.

Nu aveam de unde stii daca va functiona sau nu.

Si a venit decembrie 1989 cu Revolutia lui si nu s-a schimbat nimic pana in iunie 1990 cand elevii au terminat anul scolar asa cum fusese gandit pentru a face loc altui sistem de invatamant, gandit altfel. La Colegiul cu Program Sportiv „Andrei Saguna” nu s-a schimbat nimic din primul an si vad ca rezultatele sunt la fel de bune ca in acel prim an de studiu, ba chiar cerintele pe care si le impun elevii sunt chiar mai mari decat cei care s-au numit, mai in gluma, mai in serios, „Generatia de Sacrificiu”.

Micuta Matia a venit pe lume cu vreo doua luni mai devreme decat sorocul ei, pe 14 mai 1990. Stresul prea mare legat de Colegiu, emotiile si-au spus cuvantul. A urmat transferul lui Coral, dar si al Dallyei. Singura care a facut parte din prima generatie a Colegiului, chiar daca cu intrerupere de 6 ani, a fost Becca. Si m-am bucurat ca o am sub ochi, o vad cum creste, dar nu ii puteam spune ca are un frate si o sora la clasele mai mari si nici sa-i dau vreo idee ca stiu cine este sau ca mai are inca doua surori gemene de care am despartit-o pentru binele lor.

Din 1991, am reusit sa aduc in Colegiu ramuri sportive diferite, moment in care Coral si-a urmat senseiul, iar Dally antrenorul. Cred ca Robert nu mai are nevoie de prezentare. Fiecare antrenor a venit cu o mana de oameni care puteau face performanta la nivel inalt, iar preselectiile nu s-au lasat mai prejos. Becca a intrat in echipa de volei, dar nu i-am spus nici in acel moment ca Dally este sora ei mai mare. Asemanari mari intre ele au fost vazut imediat, insa doar Robert a stiut secretul celor doua fete din lotul lui de volei. Si amandoua aveau stofa pentru asta. Nu au avut idee nici cand Becca a plecat peste granita in ianuarie 1995 impreuna cu surorile ei gemene.

In acel an, 1991, am simtit semne tulburatoare din partea Nadiei. Luna februarie a acelui an a adus primele schimbari majore din viata Nadiei si dincolo de Poarta Sangerie a inceput sa se simta mai multa miscare ca oricand si negura se intindea incoace din ce in ce mai mult si mai neagra. Punctele de nord, est si nord est erau din ce in ce mai intunecate si mai de rau augur. Misha a spus o vorba mare atunci ”de acum incepe totul.” Momentul inceputului a culminat cu nicio opreliste care sa imi mai apere fata de cele ce aveau sa vina.

Acel moment a fost moartea bunicului patern. Am aflat ca a fost un Phoenix ajuns la apusul vietii si ca zgatia mea de fata i-a facut trecere in nefiinta mai lina, mai usoara, in pace. Paun mi-a spus ca totul depinde de Nadia acum, care tare mult se atasase de batranul Phoenix care a si-a vazut Domnita incepand sa creasca de la o mogaldeata in fasa, dar n-a mai vazut-o mare si nici nu i-a mai putut fi alaturi in acesti ani care i-au urmat somnului de veci.

Copila mea a crescut intr-o clipa-a lasat imediat copilaria la o parte, a sarit peste adolescenta si a devenit un mic adult al carui Phoenix s-a trezit la viata si incepe sa se dezvolte vazand lumea in jurul ei cu ochii unui adult intr-un trup de copil. In momentul decesului batranului, legatura mea cu fata a devenit precara, caci familia pe care o alesesem drept gazda nu era asa cum ar fi vrut sa fie, dar pe turta altuia. Din cand in cand, simteam amaraciune, suparare si durere sufleteasca, insa cum puteam sa o scot de acolo? Ce era de facut?

In 1992 a venit pe lume Brigitta, pe 23 iulie. Tony incepuse deja scoala, Andrei venea si el tare din urma. Balamucul crestea de la o zi la alta, copii cresteau, dar continuam sa ne dorim copii. Incepusem sa vad ca Dally si Coral incep sa se implice in cresterea celor mici atat cat le permitea timpul liber, competitiile sportive incepeau sa se zareasca la orizont…simteam ca innebunesc, insa stiam ca trebuie sa imi stabilesc prioritatile si sa nu uit ca ceea ce facusem, facusem pentru a-mi proteja copiii indiferent de ceea ce vor crede despre mine la un moment dat in viitor, caci nu stiu cat as fi putut sa va protejez daca Nadia ar fi ramas acasa si ar fi murit inainte de a isi indeplini menirea, caci stiu ca a fost adesea la un pas de moarte si totusi a luptat pana la capat pentru ca nu ii venise inca timpul cand hada cu coasa i se protapise inaninte.

Ca un facut, in octombrie 1994, drumul Nadiei s-a intersectat cu al lui Ted DiBiase. Cum familia gazda nu putea lua decizii majore in privinta fetei care le devenise mult prea ciudata si atipatica pentru a o suporta, dar faceau rabat pentru ca era o sursa de bani, a fost nevoie sa se faca apel la familia ei de fapt si de drept.

Nu stiu cand a fost ultima oara cand am vazut-o pe Nadia inainte ca Buni sa moara, insa la inmormantare am ramas socata, insa am ramas si mai socata cand am vazut-o in acea seara de octombrie 1994. Doar nu puteam sa dau buzna in casa oamenilor fara repercusiuni pe care doar de mana mea le suportam. Efectiv, m-am ingrozit sa vad o batranica in trupul unui copil, un suflet care a dat deja o bucatica din el altcuiva, a mai sfasiat o bucatica cand si-a ingropat Phoenixul care i-a vegheat primii pasi in viata, iar ochii tradau ceva ce abia mai tarziu aveam sa inteleg. Bia si Norbert, avand doar patru luni in acel moment, au ramas in grija lui Misha insa tare agitati i-am gasit la intoarcere.

Am ramas surpinsa ca fata a avut curaj sa se rupa dintr-un mediu care ii facea rau, dar care ii era caldut si sa plece spre necunoscut. Ar fi fost bine ca baietii cei mari sa fi ramas acasa si sa plece ea? Nu stiu, insa avea rude de gradul I in Statele Unite si David era aproape de New Jersey. Ted a inteles imediat situatia, caci stia ceva povesti din copilarie de la ai lui despre ceea ce era dincolo de Poarta Sangerie si a fost indeajuns sa vina o data la Piramida pentru a imi da seama ca sangele apa nu se face si ce zace adormit revine la viata cand timpul ii este sa se trezeasca.

Ce turnura ciudata luau lucrurile!

In ianuarie 1995, mi-am vazut tripletele una langa alta dupa aproape 13 ani. Becca era langa surorile ei. Sonia crescuse si ea frumos, insa Nadia a ramas micuta de statura chiar si acum. Atunci am vazut cat a avut de tras in casa familei gazda si cat de mult a avut de tras sa inteleaga lumea din jurul ei pana sa se destinda macar un pic. Este o persoana caruia nici dupa o viata intreaga nu ii poti castiga increderea. Stie ea ce ceva ce noi nu vom intelege niciodata.

Trupul micut si firav avea un chip pe care se putea citi usor neincredere, suferinta si prea multe intrebari care se ascundeau in spatele unor ochi obositi, dar cu simturile mereu in alerta.

Tinea legatura cumva mai mult cu familia gazda, insa socul cel mare a fost iunie 1996 la Jocurile Sagune si Olimpice din vara acelui an. Daca mai primeam vesti de la Becca din cand in cand, nu ne asteptam sa vedem ceea ce ni s-a derulat in fata ochilor. La final, am putut afirma pe jumatate intreba daca piticutul acela este fiica noastra si tocmai ne-a dat peste nas la toti. Asa, pe fata, pe nepusa masa. Oare ce nu am vazut atunci in vestile pe care Becca le trimitea familiei gazda, care, la randul ei, alaturi de familia in care Sonia a crescut, ne-au aratat ce noua ne era privat. O singura mentiune a aparut intr-o scrisoare a Soniei care trebuia sa ne dea de banuit macar ceva: „in ultima zi a preselectiilor la echipa de volei, Nadia a coborat din tribune. Nimeni nu stia ce avea sa ni se astearna dinaintea ochilor-nimic din ceea ce a facut Donna, antrenoarea, nu a doborat-o. Efectiv, daca nu le-as cunoaste, as zice ca sub chipul acesta asa uman, se ascunde ceva pentru ca, privind inapoi in timp la acele momente, totul a fost de-a dreptul inuman! Iar aceasta fata, Nadia, oricat de la zero cu foarte multe virgule a plecat, ne duce in acest an la Jocurile Sagune. A avut cel mai mult de tras, a primit postul de libero si a invatat tot ce se putea si adaugand libero-ului responsabilitatile unui coordonator, a ajuns sa atinga cel mai inalt nivel de pregatire, lasandu-le in urma chiar si pe cele cu experienta in teren.”

In alt pasaj al scrisorii, Sonia scrie: „Becca imi spune ca fata asta are ceva in ea care efectiv o propulseaza in sus si se poate observa ca Donna si tehnicienii nu o iarta. E capabila, munceste mereu suplimentar pentru ca poate face asta, iar pe noi, Nadia a ajuns sa ne motiveze prin felul ei de a fi. Stie ca nu a fost inghitita de fetele cu experienta in spate, a avut frigidere pline cu de toate cand lumea s-a luat de ea. Ea nu s-a burzuluit la noi, ci a preferat sa isi vada de treaba. Faptele ei ne-au dat peste nas si am inteles ca este liderul de care avem nevoie, dar nu obliga pe nimeni pentru ca stie ca nu merge cu de-a sila, ci benevol.

Daca a ajuns sa fie un sportiv apreciat si respectat, un elev foarte bun, pot spune ca pe masura ce o cunosti, incepi sa o apreciezi ca om. A vegheat mereu asupra mea, asupra Beccai, are grija de noi toate, dar o vedem mereu supta la fata, cu ochii infundati in orbite, cu cearcani negri sub ochi si ne intrebam cum poate sa reziste. Mi-e teama ca intr-o zi va cadea din picioare si noi ce vom putea face pentru ea in afara de griji?

Nu stiu ce sa cred, insa a ajuns sa-mi fie foarte draga.”

Gazdele Beccai confirma ca in scrisroile ei, fata povesteste mereu despre Nadia, dar niciuna nu mentioneaza ca Nadia noastra a cazut de doua ori din picioare de la epuizare si apoi s-a ridicat in picioare pentru a o lua de la capat. Efectiv, aceasta copila nu stie ce este un punct si atat.

Asadar, Nadia a reusit sa creasca doar plecand dintr-un mediu din care prea tarziu ne-am dat seama cat de nociv ii este. Uitandu-ma la ea in acel an, mi-am dat seama ca ochii fetei ascund un secret pe care il cunoaste si este constienta ca ceva i se asterne in fata.

Severus, Paun si nea Gheo mi-au spus ca sunt nopti in care doua fantasme strabat cerul curtii Piramidei. Niciodata impreuna, dar amandoua se opresc la grajduri. Murgul si Whitestar sunt cei mai naravasi, dar de aceste doua fantasme asculta fara carteala. Una dintre ele bantuie si coridoarele Puramidelor, dar nu te sperie. Asta se intampla din 1992 incoace. Efectiv, simt ca innebunesc dar ce pot face?

Dupa acel an nebun, in care Filip s-a nascut pe 3 mai, au urmat minuni in fiecare an, in 1998 au venit pe lume Mada si Danel, iar dupa ei, in 2000, Dorina si Cristi.

Anul 2000 a fost anul in care fetele mele ratacitoare s-au intors toate acasa, dar ceea ce am vazut atunci cu Misha, este alta poveste, care cere completare de la Nadia, caci lacune si sincope avem destule. Daca nu este cu suparare, vom deschide corespondenta Soniei si Beccai din ceea ce ne-a fost pus la dispozitie, cu acordul fetelor.

Fapt implinit


Dupa trei saptamani petrecute la Rio pe cai mari, am ajuns inapoi la Piramida „Murgului Maicutei Moise”, insa am revenit cu inima cat un purice si un mare nod in stomac.

Fetele mele au fost toate pe cai mari si a dat ce-a avut fiecare mai bun in ea, iar acest lucru s-a vazut din plin-am ramas sus de tot, in varful piramidei, cu aurul la gat.

Dar acest aur a avut, in acest an, pretul lui, caci oricat de ravnit este aerul rarefiat al varfului de munte, muntele si-a cerut tributul lui si a fost cam neiertator-am simtit pe pielea mea vorbele Donnei de acum cativa ani bunicei, prin 2000, cand am ales sa ma intorc pentru continuare de studii la CIPS „Andrei Saguna” din Bucuresti si am cam lasat chel in urma mea, caci in proportie de 80% din coechipierele de atunci au ales sa faca demersurile necesare pentru a ma urma in tara natala.

Mi-a zis atunci, mai in gluma, mai in serios, ca spera sa nu incerc pe pielea mea, acel gust amarui pe limba si golul imens in suflet pe care le traieste in acele clipe ale deciziei mele darze si irevocabile.

Recunosc ca mi-a trebuit mult curaj si un dram mai mult decat mare de nebunie in acele momente, insa stiam ca orice inceput va avea si un sfarsit mai mult sau mai putin frumos.

Si am ajuns la Rio cu dorinta de-a tine steagul sus si l-am tinut nesperat de bine, dar pe masura ce meciurile curgeau unul dupa celalalt am realizat ca fetele mele dau ce au mai bun in ele, caci sunt destule intre ele care au ajuns la final de cariera sportiva si vor sa plece frumos, cu capul sus, asa cum au pasit pentru prima oara in lumina reflectoatelor pe terenul competiilor de volei-niste copile nestiute de nimeni, care incercau marea cu sarea si au avut curajul sa-si atinteasca privirile sus de tot si sa spere ca vor ajunge acolo unde si-au propus.

Si au luptat minge cu minge, punct cu punct, serviciu cu serviciu, set cu set si meci cu meci.

Si rodul muncii lor a avut un gust dulce si le-a placut. Si au decis ca vor sa munceasca pe branci la antrenamente, ca vor sa dea tot ce au mai buna in ele pe teren si sa lupte pana la capat. 

Si au facut toate acestea si in aceste 3 saptamani la Rio-au luptat pana la capatul drumului sus, in varful muntelui, dand ce-au avut mai bun in ele pana la ultimul strop de energie si fructificand fiecare clipa de antrenament petrecuta in sala.

Cand facliile tarilor participante la Rio, fie la Jocurile Olimpice, fie la Jocurile Sagune, s-au stins, stiu ca s-au stins si pentru viata competitionala a multora dintre voleibalistele mele.

Si asta ma doare, caci „Generatia de Sacrificiu” a predat stafeta mai departe, o stafeta chinuita si muncita pe branci, dar care si-a cules roadele pana la final.

Daca au fost situatii cand stand pe malul oceanului, sunetul valurilor m-a linistit, acum, sentimentul acesta imi este foarte strain si nu reusesc sa-mi tin in frau lacrimile care imi curg pe obraji fara incetare. Nu stiu daca este bucuria implinirii, durerea rupturii care avea sa vina la un moment dat in timp si „niciodata” nu ar fi intrat in carti deloc la inifinit. Stiu ca toate au un punct final, dar oare unde imi este puterea de-a accepta acest punct final?

-De ce iti uda obrajii lacrimile, Nadie? Nu voi incerca sa te consolez, nu iti voi tine teorie, ci voi sta alaturi de tine, privind cum valurile oceanului se sparg de tarm si voi privi alaturi de tine in reveria meciurilor care s-au incheiat si te voi insoti pas cu pas in gandurile tale care au fost si ale mele dupa Olimpiada si Jocurile Saguna ale anului 2000, imi spune o voce pe care o cunosc atat de bine. Sentimentul il stiu prea bine si stiu cat doare, dar de tine depinde totul in continuare.

-Esti minunea la care nu am sperat niciodata, intervine Robert, sustinand spusele Donnei. Antrenoarea ta din New Jersey mi-a aratat cam ce-ai facut pe acolo, am comparat cu munca mea de la „Saguna” si am inteles, amandoi, ca ne poti ajuta mai mult decat ne-am putea ajuta singuri. Si am acordat incredere libero-ului coordonator de echipe-da!, mai multe echipe decat am sperat vreodata, pe care nimeni nu prea il inghitea la inceput nici de-o parte nici de alta a oceanului si caruia nu i se dadea nicio sansa pe teren…prima infrangere la Jocurile din 1996 am zis ca este un accident nefericit pentru noi si un noroc chior pentru voi, dar faptul ca ne-ati cam tot dat peste nas la fiecare meci chiar si in toanele voastre proaste de atunci incoace…ei bine, asta te pune pe ganduri binisor.

-Si am invatat cu timpul, ca putem avea incredere in tine fara a ne pierde ca antrenori pe drum, Nadie. Si vom ramane antrenori ai echipelor de volei apartinand Colegiului pana la final, chiar si dupa momentul in care nici tu nu vei mai juca si indiferent pe ce drum vei alege sa mergi.

Pentru o clipa se lasa tacere si doar miscarea ritmica a valurilor se aude.

Daca Donna a avut o portita, eu nu stiu in ce situatie ma aflu, decat una care nu imi prea place, la modul cel mai sincer. De fapt, nu imi place absolut deloc, dar oare o fi dupa mine? Presupun ca nu prea, caci nu doar eu contez intr-o echipa, ci conteaza intregul pe care il alcatuieste echipa in sine.

-Fete rele ce sunteti, ma lasati in pielea goala! (…)Ei bine, daca astea-mi sunteti, cred ca trebuie sa-mi fac si eu bagajele odata cu voi. Doamne, unde ajung eu mergand pe mana voastra?”

-Sa tot fie vreo 16 ani de atunci, Flanny, iar tu ai raspuns…

-La balamuc sigur! Totusi, nu va fi un balamuc pe care il vei indura de una singura. Iti suntem alaturi si dorim sa te sustinem. Dorim sa mergem alaturi de tine pe drum, indiferent cat de greu va fi drumul care ni se asterne in fata, ai scris istorie din prima clipa a vietii tale, ne-ai dus si pe noi sus de tot si doar tu stii cate s-au sacrificat, nestiute de noi, ca sa ajungem si sa ramanem sus.

-Presupun ca nu trebuie sa ti se mai spuna cate injuraturi si blesteme ti-ai luat, dar de care ai fost iertata cu fiecare reusita, pentru a face loc la altele si la altele, mai dihai decat cele initiale.

Stiu ca fetele care vor ramane in echipa sunt capabile de eforturi aproape imposibile pentru a face minuni aproape inumane.

Am fost acceptata de fiecare in parte abia dupa ce fetele au invatat sa vada dincolo de aparente si sa inteleaga felul meu de a fi si modul meu de gandire. Ca sunt o persoana care deznoada lucruri complicate si se impiedica de lucruri simple.

-In concluzie, Donna, am ajuns la o intrebare care mi-a fost lasata ca mostenire de o antrenaore care a crezut intr-o copila aparuta de nicaieri si care nu avea nici cea mai mica idee cu ce se manca voleiul in general, ca sa nu mai spun ca nu dadea semne ca ar avea nici cea mai mica inclinatie spre asa ceva.

Si intrebarea ramane suspendata pentru o clipa in aer asteptand sa vada daca va fi luata de manuta si dusa la o plimbare anevoioasa in cautarea unui raspuns sau va ramane suspendata pentru o vrreme care poate atinge vesnicia fara a primi raspunsul, indiferent de felul lui…

Simt ca in jurul meu s-a strans intreaga delegatie venita de la Colegiu si fiecare intelege ca aceste Jocuri Saguna, alaturi de Olimpicele 2016, sunt un punct de cotitura in istoria Colegiului: in 1989 a plecat la drum „Generatia de Sacrificiu” pe foarte multe fronturi ca discipline scolare, iar in acest an, „Generatia de Sacrificiu a Volebalistelor” a ajuns, in mare parte, la final de drum si lasa o mostenirea muncita pe branci si tare grea celor care vin din urma si vor avea curajul sa o duca mai departe. Si totusi, trecerea de la o generatie la alta nu se face brusc, ci cu grija si cu atentie.

-Si pot presupune ca aceasta intrebare va fi dusa mai departe dupa ce ii voi gasi un raspuns, la randul meu. Dar oare cati dintre voi si cei care vor veni pe drum alaturi de voi, vor reusi sa supravietuiasca drumului care vi se asterne in fata? Greul de aici incolo incepe, iar cateva blesteme si injuraturi nu cred ca va vor ajuta decat sa va linistiti pe moment…

Stiu ca Donna, Robert si fetele care raman la echipa rasufla usurati, dar sufletul meu este rupt in mii de aschii. Nu stiu cate dintre aceste aschiute vor mai gasi drumul spre casa, insa stiu ca lumea mea se indeparteaza pe zi ce trece de la lumea omului si ca fiecare clipa va fi traita din ce in ce mai intens in Pamantul de Mijloc si doar putini vor fi cei care vor face fata acestui Taram.

Mai stiu ca este momentul sa mai las o bucatica de istorie in urma si sa iau in piept ceea ce viata imi va scoate pe drumul care mi se asterne inainte.

Ma astern drumului: imi sunt alaturi cei cu care am scris istorie atatia ani la rand. Port departe de ochii tuturor sufletul sfasiat ca pagina lor de istorie a ajuns la final si lasa in urma lor a alta pagina in istorie pentru a fi scrisa de cei care vin in urma lor.

Imi sunt alaturi cei langa care am crescut si m-am facut mare, cei langa care m-am format ca om.

Si vor fi langa mine mereu, in fiecare clipa a vietii pana in ultimul ceas.

Oare ce este mai dureros: faptul ca pagina lor de istorie s-a terminat aici sau ultima bataie a inimii lor in aceasta viata?

„-In drumul care ti se intinde inainte alaturi de cei care vor lua locul celor retrasi, sa tii minte, vei avea suportul tuturor si, mai ales, vei fi propriul tau ajutor, prin calitatile pe care le ai si, mai ales, prin defectele care iti dau batai de cap cand iti este lumea mai draga si tot ele, defectele, te vor ajuta pentru ca mereu ai invatat din ele lucruri bune…Toate la timpul lor, copila, sa tii minte asta cand ii va veni vremea…”mi-a spus cu ani in urma Paul Bear, la putin timp dupa ce am ajuns in New Jersey si nu stiam mare lucru despre lumea cea noua in care abia intrasem si abia daca avea idee ce se petrece cu mine departe de ochii curiosi ai oamenilor…cand a plecat si el dintre cei vii? Si cate sfaturi bune a putut da unui copil pe care abia daca il cunoastea…sfaturi care il ajuta acum, la maturitate….

Nu stiu cand ajungem la Satul Olimpic unde se da o mica petrecere la care iau parte tarile care au ramas in lupta pana la finalul Jocurilor. Nu putem refuza un pahar mic de sampanie.

Nu stiu cand se face dimineata si, dupa un dus rapid, furnicarul din Satul Olimpic se indreapta spre aeroport, fiecare indreptandu-se spre coltul sau natal de lume luand cu sine un mic bagaj in plus care nu va putea fi cantarit in niciun fel…bagajul aminitirilor atarna usor sau greu in sufletul fiecaruia si nu poate fi masurat in bani…

Rusoaicele coboara inaintea noastra la Moscova. Ciudat traseu a fost ales, insa nu ma deranjeaza ca s-a ocolit putin caci am timp sa-mi studiez co-pasagerii.

Oare cand au trecut 21 de ani?

Punct si de la capat


Observ că trebuie să o iau de la capăt cu formarea oamenilor adunați la lot.
Trebuie să creez armonie în noul colectiv, să țin cont de caracterul fiecăreia dintre fete. Cele mici vor avea tentația să si-o cam ia în cap, cele rămase vor vedea oportunitatea de-a iesi din umbra fetelor care au făcut istorie pe teren. Sunt trăiri normale, dar oare vor avea puterea să facă față la ceea ce le așteaptă?
Presupun că voi vedea în timp acest aspect; stiu pe pielea mea ce înseamnă si nu va fi ușor pentru nimeni. Iar eu îmi voi lua cele mai multe înjurături si blesteme.
Le accept ca si până acum, dacă stiu că acest lucru mă va ajuta să țin echipa sus, în vârful piramidei, dar stiu că până atunci vom avea si perioade mai gri si profitori vor fi destui.
Dar ce nu stiu acesti mici profitori este faptul că schimbul cu generațiile mai tinere, din care unele fete deja s-au strecurat si integrat, se face încet si treptat. În niciun caz nu se va face în timpul Jocurilor Sagune. Cel puțin nu cât eu si antrenorii vom mai fi prin preajmă.
Acuma să nu mi-o iau în cap, totuși am fost scoasă la tablă datorită experiențelor din trecut.
Cumva, m-a afectat acest lucru deoarece nu am considerat că sunt în măsură să se țină cont chiar atât de mult de părerea mea.
Chiar si asa, pot spune că îmi va fi si mie greu să mă adaptez la noul lot si stiu că va fi greu si celor vechi, chiar dacă am toată încrederea că va fi bine.
Presupun că voi rămâne la un moment dat singura dintre cele vechi si va trebui să mă gândesc la multele semne de întrebare care mă vor sacii cu rautacism gratuit.
De parcă ar fi prima si ultima dată…