Atenţie. evenimente ciudate


Duminică, 24 martie 2013, puţin după miezul nopţii, Măicuţa Moise îmi bate la uşa Căsuţei Centru pe care doar eu, Păun, Kathy Chamberline, Christanna, Bria, Anna, Anai, Martha, Vicky, Olga Ghiduş, Lupana, Ştefi Endall, Flanny, Rowena, Brânduşa, Carmen, Lăcrămioara, Dia Şandru, gemenele Tănase, Anemona şi Stoican o folosim pentru a nu deranja bunul mers al lucrurilor în Centru când nu este cazul. Ar mai fi Vera Vraca şi Ruxi Tudor care mai vin în vizită uneori.
Chipul îi este brăzdat de durere. Ştiu că trebuie să nască până la sfârşitul lunii. O ajut să urce în camera pe care o folosesc, de obicei, când am Montaşii-Marsupiali la control indiferent de natura acestuia.
La nici măcar o oră, aduce pe lume două fete şi un băiat, perfect sănătoşi, în starea lor naturală-Phoenix. Nedumerirea îmi este, astfel, lămurită fără a mai spune întrebări-de ce, sub impulsul instictului de ultim moment, Măicuţa a ales să nască pe mâna mea şi nu pe a doamnei doctor care a ajutat-o să aducă pe lume 16 copii, 19 cu aceştia trei. Colac peste pupăză, băiatul este Montaş-Marsupial; altfel, niciunul dintre prichindei nu dă vreun semn că ar avea un talent sau dar aparte care să se manifeste deja.
În ceea ce-l priveşte pe băiat, acesta va rămâne sub propria-mi observaţie, cel puţin o vreme, asta dacă mama, Sonia sau Becca nu vor avea obiecţii până va creşte şi va alege singur. Cu Sonia şi Becca voi avea, totuşi, de vorbă pentru că nu am, printre pacienţii actuali, vreun Montaş-Marsupial luat în evidenţă de nou-născut. Dacă nici ele nu s-au lovit de vreun astfel de caz, din nou, neamul Moise este deschizător de drumuri. N-aş vrea, totuşi, ca micuţul nostru frăţior să fie spărgător de gheaţă, dar cineva tot trebuie să o facă la un moment dat.
Întrucât sarcina a prezentata probleme destul în decursul celor nouă luni, Măicuţa îmi spune, destul de categoric, că ar trebui să le fac certificatele de naştere pe loc. Fără a mustăci prea mult, răspund afirmativ când mă întreabă dacă este vreo sărbătoare importantă-unii creştini sărbătoresc Floriile; primei născute îi dă trei prenume: Brânduşa Elena Sânziana, pe scurt, Daşa, apoi este rândul băiatului să-şi primească numele: Constantin, Florian Misha, pe scurt Coco. Mezina, primeşte patru prenume-Camelia Eliana Georgiana Nadia-mai pe scurt Geo. Cel sau cea care va face imprudenţa să i se adreseze pe întreg numele s-ar putea să-şi blesteme proasta inspiraţie de moment.
Terminând cu certificatele de naştere, las mama şi copiii să se odihnească sub atenta observaţie a lui Păun care îmi promite că va sta cu ambii ochi pe ei.
Aş vrea să mai pun pentru o clipă capul jos, căci mă simt ruptă de oboseală, dar nu pot. Este acel tip de oboseală care nu te lasă să adormi, ci te ţine într-o stare apatică de letargie fără prea mult chef de nimic până când găseşti acel ceva care să te destindă din cap până în picioare şi să te facă să cazi, liniştit, într-un somn profund, odihnitor.
Ziua se anunţă rece şi mohorâtă, dar trebuie s-o iau din loc spre Piramidă unde, mai mult ca sigur, tata se dă ceasul morţii-Măicuţa nu se evaporă, pur şi simplu, însărcinată. Cu tripleţi.
Doamna doctor o aşteaptă în cursul zilei având în vedere că nu a apărut aseară. Trebuie să întocmesc şi fişele copiilor şi să-i dau femeii copii după ele. Dar ce să scriu în fişe? Clinic sănătos, da, dar va dori să-i vadă şi atunci ce e de făcut? Poate mama să schimbe medicul cât o vrea, dar etica profesională îmi cere anumite chichiţe, la fel cum am secret profesional medic-pacient faţă de Sonia şi Becca, iar ele faţă de mine oricât de surori am fi.
 Pornită la drum cu dureri de cap cu noaptea în cap la cât de complicată este, uneori, convieţuirea cu oamenii străini de anumite aspecte ale familiei Moise, mă gândesc cât de mult s-au schimbat planurile, atât de simple iniţial, ale acestei zile: Mark împlineşte 48 de ani, în timp ce Martha şi Patty câte 31 de ani fiecare. Anai, Păun, Mădă şi Danel au ţinut cont că ziua lor de naştere, 25 martie, cade în prima zi a Săptămânii Patimilor şi au hotărât că ar fi mai bine să şi-o ţină odată cu cei trei, deveniţi şase-prichindeii îşi vor cere dreptul la tort. Garda veche s-a format pe 24 martie 1995, într-o zi de vineri, când Mark a hotărât să scoată fetele la un suc; la îndemnul lui nea Mike a găsit un local mai potrivit pentru vârsta noastră. De-a lungul timpului, nu ne-am sporit numărul prea mult. Presupun că emanăm un sentiment asemănător cu cel avut când intrii în curtea Piramidei, prin oricare din multele puncte de acces. Nu este un sentiment de teamă sau groază, ci unul care, cred, pretinde o anumită stare de spirit.
Sărind de la un gând la altul, mă întreb care va fi ritmul de creştere al celor trei micuţi Phoenicşi şi cât de repede vor învăţa să-şi ascundă sub masca umană adevăratul chip. Nu mă deranjează să-i am sub ochi, dar acest gând este răutăcios. La un momentdat vor deveni prea curioşi şi vor începe să-şi bage nasul peste tot pe tura cui nu trebuie şi atunci ce te faci? Apoi, pentru moment, Păun va fi în preajma lui Coco, dar pe măsură ce va creşte, va fi el cel care îl va învăţa ceea ce trebuie să ştie ca Montaş-Marsupial sau va fi altcineva? Cert este că micuţul este născut liber şi liber va fi, iar faptul că Păun şi fraţii lui s-au născut liberi înainte de-a fi luaţi în captivitate la un moment dat, nu îl va afecta cu nimic. Sigur ne va afecta  faptul că atât el, cât şi surorile lui promit că vor face cârd de fete, respectiv băieţi la uşa părinţilor care, dacă nu vor rupe ei gât, mâini şi picioare, sigur o voi face eu!
Acest gând, din nou răutăcios, mă face să zâmbesc doar pentru mine. Este, oare, careva din familie care să nu fi făcut astfel de „victime” care măcar să-şi fi rupt gâtul aruncând o privire piezişă?
Prinsă în gânduri, paşii îmi trec prin dreptul Padocurilor vestice, unde atenţia îmi este atrasă de eterna şi cam inutila teorie ţinută de nea Gheo lui Whitestar şi Murgului Soniei, care, de această dată, este asistat de nea Mike şi nea Billy, veniţi în vizită.
Cum nu mă pot abţine să nu admir frumoasele animale, mă opresc pentru o clipă în loc. Mă gândesc că de când au venit cei doi, nu mi-am făcut timp să trec pe la grajduri să le dau bineţe măcar. Urât, urât, urât!
O pală de vânt rece îmi face simţită prezenţa-cei doi cai întorc cozile celor trei bătrânei şi vin pentru o mângâiere şi un cub de zahăr brun. Murgul îşi caută stăpâna, dar înţelege repede că Sonia nu este cu mine şi se mulţumeşte cu ceea ce primeşte. Pentru o clipă, studiez caii în tăcere-Whitestar este solid, aşa cim stă bine oricărui cal de povară, are culoare cafenie, o stea albă în piept şi o privire hotărâtă, blândă şi aproape umană, care te bagă în boală, pur şi simplu. Murgul Soniei, în schimb, este şi el destul de voinic, dar mai suplu, mai vioi, uneori dând dovadă impresia că este un nărăvaş fără pereche. Culoarea lui bate spre negru, iar privirea lui îţi dă, uneori, fiori pe şira spinării. Cine nu ştie că poate lua formă umană, ar zice că i-ar trebui un control la neuropsihiatrie neapărat. Nu am uitat  nici acum întâlnirea cu Sonia din Pământul de Mijloc, în apropierea Porţii Sângerii, de acum 22 de ani. Se pare că nici Murgul nu mi-a uitat mirosul, chiar dacă din motive necunoscute, s-a apropiat foarte mult de Whitestar cu care împarte de la culcuş la plimbări. De niciun alt cal nu s-a apropiat atât de mult.
De atunci, nu a mai luat formă umană şi nici nu a părut vreodată deranjat de prezenţa deja permanentă a lui Mark  în viaţa Soniei.
-Bună dimineaşa, îi salut pe cei trei cam înfrigurată şi cam somnoroasă, căci sunt printre singurele persoane faţă de care nu aş putea să-mi ascund adevărata stare de spirit; ochii îmi trădează, în spatele oboselii, totuşi, o stare de linişte sufletească aparte, căci m-am temut pentru mama mea şi pentru cei trei copilaşi aflaţi pe drum.
-Săru’ mână, Domniţă! Nu ştiu cum reuşiţi, dar mereu apăreţi de nicăieri când armăsarii ăştia doi sunt nişte pungaşi fără seamăn!
-De, nea Gheo, fata Măicuţei, ce să-i fac!
-Ce să mă mai mire faptul că atunci când pezevenghii aştia doi îşi pun munte, nu te mai înţelegi cu ei, neam! Mai ales când ne vin şi musafiri…Înţeleg că aţi scos nasul din casă pe această vreme urâtă şi friguroasă spre Piramidă?
Mare balamuc acolo, nu glumă! Dacă mă întrebaţi de ce, nu ştiu să vă răspund. Poate Măicuţa are vreo vină în toate astea?
-Presupun şi eu că acesta ar fi motivul. M-am trezit în crucea nopţii cu mama la uşa stând să nască. Acum este bine, alături de două fete şi un băiat să aibă grijă de ele pe măsură ce-or creşte. Păun le este aproape dacă ar avea nevoie de ceva până mă întorc eu cu restul familiei. Doar familia noastră, deocamdată.
-Apăi, bravo! Asta da veste bună pe frigul acesta. Era şi cazul să se mai audă un scâncet de copil după atâta supărare şi mare curaj pe bătrânii matale, fără supărare!
-Doar îi cunoaşteţi de-o viaţă; şi pe noi ne uimesc, chiar dacă îi avem în preajmă mai mult ca oricine altcineva şi acum, după ce s-au retras din balamucul Piramidei.
Ştie el, nea Gheo, de ce se bucură atât. Ne-a văzut pr toţi devenind adulţi sub ochii lui, doar dânsul ştie cum!
Din politeţe, întreb ce mai este nou la Liceul Hudson. Ne Mike îmi spune că s-a simţit când am venit, cât am stat şi, mai ales, când am plecat. Directorul , încă în funcţie, crede că am merita, toate trei dar mai ales eu, să ni se rupă picioarele chiar şi la aproximativ 13 ani distanţă. Mai întâi Becca şi Sonia care au preferat să rămână în ţara natală pentru a face clasa a XII-a la „Şaguna”, dar mai ales eu, care am plecat cu 99% din echipă plus antrenor.
Ultima oară când am fost în vizită, am putut observa că temuta cameră pe care am împărţit-o cu Martha, Rowena şi Flanny a rămas neocupată şi acum, dar a fost amenajat un colţişor al echipei de volei din care am făcut şi noi parte. Această amenajare constă într-o vitrină plină cu medalii, cupe şi diplome aduse de peste tot din lume unde am luat parte la competiţii încadrată de două panouri enorme, pline de fotografii înfăţiţând echipa de la formare până la plecare-de la probele pe care le-am dat pentru a vedea dacă avem aptitudinile necesare unei jucătoare de volei, drumul echipei de jos până în vârful piramidei şi menţinerea printre cei mai buni şi până la ultimile minute petrecute pe pământ american, la aeroport. Prima fotografie are ca dată 21 ianurie 1995, in timp ce ultima are ca dată 9 iulie 2000-şase ani şi şapte luni care au trecut pe nesimţite, dar care m-au maturiat mult şi mi-au croit, într-un fel sau altul caracterul. Peste tot, la fel ca şi în fotografia din biroul Măicuţei, apar mereu cu cel puţin un cap mai scundă decât cei din jurul meu, dar acest lucru nu m-a împiedicat vreodată să nu fac minuni, acolo unde s-a putut.
-Da, ştiu că trebuie să ne facem timp să mai facem o vizită, chiar dacă directorul ne va rupe gât, mânuţe şi picioruşe, asta după ce băgăm, din nou pentru o lună, echipa de volei în cantonament. Acest lucru o să însemne boală curată, dar nimeni nu a murit de mâna noastră şi nici nu am avut vreo plângere. Pe semne că le-o fi plăcând fetelor teororismul de care dăm dovadă?
-Tot un drăcuşor împieliţat aţi rămas, Coniţă! Nu cred că ar strica puţină militărie în tot căminul, tind să cred.
-Afirmaţia asta ar trebui să cam doară?! Chiar aşa de rău este situaţia?
-De, Coniţă! După ce v-aţi stropşit şi aţi bătut oleacă din picior mai ales la mofturoşii căminului, absolut tot căminul v-a învăţat şi respectat programul pe toată durata şederii la noi, generaţie de generaţie: trezit, mâncat, cursuri, antrenament, teme, odihnă, să nu uităm de prânz, eventual un al doilea antrenament al zilei, o vizită la ferma lui nea Billy pentru a da o mână de ajutor, cina, poate mai avem ceva teme, vreo recapitulare sau o ultimă privire aruncată peste un proiect, apoi stingerea. Pentru unii pe la ora 22-22:30, pentru alţii deloc până la ivirea zorilor şi tot aşa. Adevărul este că toate generaţiile care  v-au prins, oameni tare frumoşi s-au făcut.
-Aşadar pramatiile care vă fac zile fripte acum, sunt mai răi ca noi? Reţin acest aspect al  problemei; mă ocup de ea după ce punem la cale cantonamentul şi, evident, dacă scăpăm vii din mâinile domnului director. La fermă ce mai e, nea Billy?
-Toate bune, slavă Domnului! Oricât de uricioşi îi face pe copii Michael, aţi lăsat o amprentă frumoasă în urma voastră; copii ne ajută în continuare cu mare tragere de inimă, iar bucătăresele vechi au lăsat obicei celor noi să se aprovizioneze de la noi. Doamne, ce ne mai fac veterinarii dacă prind vreun puiet mai subnutrit sau vreun animal cu odoare la ochi!
-Aceleaşi specimene?
-Doar unul, restul sunt studenţii care au venit la practică în primul şi al doilea an pe care l-aţi stat la cămin. Ştiind cum aşi muncit, le este ciudă tare când n-au cu ce să ne prindă. Evident, mustăcesc în glumă ca apoi să-şi facă proviziile pentru acasă, cu banul jos.
-Mă bucur să aud şi veşti bune!
Ne strângem mâinile şi fiecare o ia în drumul său.
Tata mă ia la bani mărunţi de cum mă vede, dar se mai domoleşte când află că între două fete este şi un băiat care îi poartă numele, dar mai ales că atât mama, cât şi copii sunt bine, sănătoşi. Cârcotaş tot este, căci află că micuţii sporesc numărul Phoenicşilor mei şi cade puţin pe gânduri că băiatul este Montaş-Marsupial.
Scotoceste prin cotloanele memoriei, dar nu-şi aminteşte să fi avut sub ochi vreun specimen care să-i fi crescut sub ochi de la naştere până la maturitate. Acelaşi lucru mi l-a spus şi mama şi Păun. Aşadar, trebuie să fac băiatul mare şi acest lucru voi vedea pe parcurs ce implică. Sper doar ca greşelile care vor apărea pe parcurs să nu aibă consecinţe prea urâte de-a lungul timpului şi caracterului lui Coco.
Pe drumul de întoarcere, la Padocuri domneşte liniştea. Fac o mică paranteză în discuţia pe care o port un pic mai departe de urechile familiei cu Becca şi Sonia  şi povestesc despre întamplarea cu caii de mai devreme. Sonia mustăceşte la fel ca tata, căci îşi cunoaşte foarte bine Murgul. Ambele surori ajung la concluzia că vor lăsa pe Coco să-mi scoată fire de păr alb în cap prin a-mi face zile fripte şi nopţi albe pe măsură ce acesta creşte.
-Frumos din partea voastră, surori bune ce sunteţi!
-Păi, nu? Asistăm, observăm, notăm şi când se îngroaşă gluma, potârnichi cuminţi ce suntem, dăm bir cu fugiţii! Parcă aşa nea zis mama odată?!
-Ce ţi-aş mai îndrepta eu ţie părul, Sonie, dacă n-aş avea muncă de lămurire cu Murgul şi Mark pe urmă!
-Cred că de acest aspect se vor ocupa cei din New Jersey când veţi ajunge acolo. Nu ar fi mai bine aşa? întreabă Dally împăciuitoare.
-Cred că o lună cantonamentul şi încă una la Hudson nu mor. Oricum ar fi, cred că nu ar trebui să fiu cârcotaşă. Presupun că orice copilaş vociferează din când în când, oricât de tăcut ar fi. Cred că am uitat ce înseamnă să creşti un pui de om, care, dacă îmi aduc eu bine aminte, creşte mai greu ca oricare pui. Cere mult timp şi multă răbdare până învaţă să se descurce singurel, într-o oarecare măsură.
-Nu fi atât de drastică cu tine, surioară! mă dojeneşte Filip, rămas cel mai mare dintre băieţii familiei după moartea lui Andrei, Iosif şi Norbert. Ne-ai crescut pe toţi, fete şi băieţi, bine şi suntem mândrii că eşti sora noastră. Chiar dacă printre noi, au fost câţiva „gata crescuţi”, ai schimbat multe în bine la majoritatea dintre noi. Acum eşti prinsă peste urechi, în ultima vreme nu prea ai reuşit să te odihneşti cum trebuie-ai atins o limită care îşi spune cuvântul. Dacă noi am învăţat să ne descurcăm singurei într-o oarecare măsură, prichindeii vor avea nevoie de tine mai mult ca noi. Ori, din câte pot observa, cred că vom fi, în cel mai bun caz, bone de ocazie pentru perioade scurte de timp.
-N-aş miza pe acest lucru foarte mult. Micuţii vor avea întreaga atenţie a părinţilor noştri, iar Păun va f în preajma lor aproape tot timpul. În ceea ce mă priveşte, voi fi cu ochii pe ei ca medic, dar ca soră mai mare, aici cred că mă găsesc în postura pe care ai noştri au avut-o faţă de noi cât au avut Piramida în administrare.
Filip cade pe gânduri; cumva are dreptate. M-am gândit şi eu la acest aspect. Nu cred că am găsit pe undeva că trebuie să fim într-un anumit număr sau că Măicuţa mai are ceva de împlinit. Poate, pur şi simplu, vor ca micuţii să aibă părinţii lângă ei cum nu am avut niciunul dintre noi, de mici până se fac mari. Chiar şi aşa, nu pot spune că am fost chiar ai nimănui. Ar fi total neadevărat, plus că am fost mereu surprinsă ori de câte ori Măicuţa şi Misha mai închideau gura vreunuia dintre noi cu câte o replică în genul „Ştiu ce-ai făcut astă-vară”…
Ajunşi, într-un final, la Centru, folosim aceeaşi uşă mai din dos şi urcăm. Micuţii dorm duşi. Măicuţa este deja în picioare; stă retrasă într-un colţ cu Păun şi par a discuta ceva, cu un ochi atent la micuţi.
Observ prima reacţie a tuturor: un oarecare şoc să vezi la scară redusă, de 40-50 cm, nişte creaturi care pur şi simplu parcă nu se mai termină când se arată în toată splendoarea lor.  Tăcerea este grăitore; unul nu-şi poate dezlipi ochiul de la prichindei.
Misha se rupe primul din miraj. Se îndreaptă spre Măicuţă şi o ia tandru în braţe, dându-i un sărut pe frunte. Păun se retrage. Îmi aruncă o privire cu subînţeles, apoi se face nevăzut. Are şi el treburile lui, doar de el ştiute. Nu mă întreb de ce tocmai acum şi-a găsit de treabă, n-ar avea nici un rost. De altfel, la o a doua privire, pot spune că, poate ar fi mai bine să nu mai caut acul în carul cu fân, ci să văd partea frumoasă a întregii îmbârligături: Misha şi Măicuţa, bucurându-se de ceea ce nu prea au avut timp cât „Murgul Măicuţei Moise” şi Colegiul Internaţional cu Program Sportiv „Andrei Şaguna” nu le-au prea dat ocazia-să se bucure de copiii lor.
Poate las garda jos, dar să te bucuri, pentru o clipă de bucuria altora, este un lucru printre cele mai rare. Cel puţin aici, la Piramidă, unde totul se întâmplă pentru un motiv anume.
În afară de Tony, ai căror copii au vreo trei anişori, toţi se uită cu o oarecare teamă la cele trei mogâldeţe, trecând peste şocul iniţial. Presupun că obişnuiţi cu mine şi Păun, vor avea ceva probleme când vor fi tentaţi să-i ţină în braţe. Un ochi atent la părinţi îmi spune că aceştia mustăcesc distrându-se copiois pe seama copiilor mai mari, care fie nu au copiii lor, fie nu au avut ocazia să lucreze cu prichindei atât de mititei. Niciodată nu am avut în grijă mai mici de doi ani, de ce să mint?
Pe mine m-a ajutat foarte mult perioada ianuarie-martie 1999, cât am stat în spital operată sub atenta observaţie a medicului oncolog. E adevărat că a avea lângă tine copii la secţia de oncologie este destul de nasol; te gândeşti că tu, ajuns la o anumită vârstă, ai apucat să trăieşti un pic viaţa, în timp ce copii de lângă tine nu ştiu dceât spitalul în care o boală i-a închis pentru o vreme destul de îndelungată între cei patru pereţi ai unui spital din care poate nu vor mai ieşi niciodată vii, nu vor trece prin peripeţiile specifice fiecărei vârste în drumul lor spre maturitate.
Îmi este peste mână să las un pic garda jos şi ştiu că acest lucru s-a accentuat de când am luat în administrare şi Piramida cu tot ce are. Consider că ar trebui să arunc un ochi mai atent la şcolari, indiferent că vorbim de bobocii de la clasa I sau de studenţii care termină masteratele.
Este interesant să observ că sportivii care vin la noi sunt luaţi relativ deja formaţi-au deja o mare parte a elementelor de bază specifice fiecărei ramuri sportive, dar „Şaguna” nu are încă antrenorii care să formeze sportivi de la zero. Dacă mi-ar trece prin minte aşa ceva să pun în practică, în 90% din cazuri sigur aş face cantonare precum a gimnastelor de la Deva, dar să dezvolţi o bază sportivă ca la Izvorani ar însemna ceva dureri de cap. Dar ce idei ciudate îmi trec prin minte!
Simt telefonul vibrându-mi în buzunar. Mă întreb unde o arde.
-Dar greu te mai găseşte lumea, soră mai mare!
-Martha!
-Eh, da…felicitări! Păun s-a găsit cu Mark ceva mai devreme, când frati’miu n-o găsea pe Sonia. Crezi că ar fi cazul să intrăm la idei în ceea ce ne priveşte?
-Poate tu, eu o să cam am de schimbat scutecele o vreme, deci eu nu!
Ştiu că Sonia o să-şi dea o palmă în frunte că l-a băgat pe Mark al ei în ceva sperieţi, mai ales astăzi, dar cei trei vor avea de făcut şi ei cunoştinţă cu noii membrii ai familiei Moise.
-Ce-i, fata taichii?
-Ce să fie, alde Mark face şi el o vârstă astăzi. Martha şi Patty au şi ele zi de naştere, dar e vorba de vreo 17 ani diferenţă. Anul acesta, îi iertăm pe picii aştia trei, dar la anul trebuie să-i învăţăm cu tort şi alte alea, că altfel nu se poate.
-O altă zi tipică?
-NU! Nu este o zi tipică! Niciun frate şi nicio soră nu sunt tipici peisajului!
-Nu ştiu cu cine semeni aici. Pe soaţa mea nu am auzit-o niciodată atât de înverşuntată, iar eu nu am de ce să fiu aşa înverşunat. Ne uimeşti pe zi ce trece, săculeţ de surprize fără fund!
După atâta inspectat, observ privirile celor din jur.
Consider că este cazul să ne retragem în living unde vom putea sta de vorbă fără teamă că îi vom trezi pe prichindei. Mă gândesc că ar mai fi o nişă pe care am amenajat-o într-o oarecare măsură; soarele nu deranjează prea tare nici dimineaţa, nici seara, este bine izolată împotriva frigului iernilor care îşi pot face de cap, încă, la noi în ţară.
Cad de comun acord cu părinţii că până când micuţii vor putea să-şi controleze aspectul mai puţin uman să se instaleze în camera respectivă după ce o voi fi amenajat-o pentru a fi locuibilă. Evident, poate fi zgândărită o noapte sau două de scâncetele micuţilor dacă aceştia vor vocifera din doar ei ştiu ce motiv, dar având experienţa anterioară, presupun că îmi voi reintra în mână destul de repede. Apoi, de câte ori am avut ocazia să văd nou născuţi ai Casei mele crescând sub ochii mei?
După prânz, îmi fac rondul obişnuit. Foarte ciudat să nu se întâmple nimic ieşit din comun nicăieri. Mă râcâie că doctoriţa noastră va dori să vadă prichindeii, aşa cere etica, chiar dacă îmi spune că nu este cazul, cel puţin nu acum, cât copilaşii sunt mititei. Să-i trimit doar o copie după fişă, alături de alte însemnări, dacă sunt, la fişele de pediatrie a altor prichindei care au ajuns mai repede la mine decât la dânsa. Şi azi nu este grabă.
Ziua se încheie liniştit cu sărbătoriţii la un pahar de vorbă şi o prăjitură. Evident că a trebuit să le fac cunoştinţă cu noii membrii ai familiei Moise, apoi am avut seara doar pentru noi.

 

Anunțuri

2 gânduri despre „Atenţie. evenimente ciudate”

  1. Buna,

    te invit la un concurs simplu pe blogul meu. Cu 2
    distriburi pe facebook poti castiga unul din cele doua pandantive gravate dupa
    placul inimii tale, cu foto sau text. Unul este placat cu aur, altul cu rodiu.

    Concursul se afla pe prima pagina a blogului meu, sper ca
    vei participa.

    Numai daca vrei, scuze de off-topic. 🙂

    Te pup si multumesc!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s