Generatii I

Povestea mea incepe pe 31 ianuarie 1882 intr-un colt nestiut de nimeni, care nici in ziua de azi nu apare pe vreun petec de harta.

M-am nascut in toiul unei nopti de iarna dupa ce in ziua precedenta viscolul a troienit totul in jur, apoi norii s-au rispit lasand in urma lor troiene, dar si un cer luminat de o luna plina, rosie si plin de stele. Nu s-a mai intmplat pana atunci asa ceva.

Familia mea nu a avut atatia copii cati am eu in jurul meu astazi insa am fost ultimul lor copil adus pe lume. Toti au interpretat luna rosie chiar si la apus in zorii primei mele zile de viata ca fiind un semn ca voi avea vremuri tulburi in viata mea.

Ce stia mogaldeata ce-o asteapta in viata?

Si am crescut inconjurata de frati si surori, care si-au intemeiat familii si au inceput sa apara nepotii, caci diferenta intre mine si ceilalti frati si surori era destul de mare.

Nu ne deranja, insa pe masura ce am crescut, mi-am dat seama ca sunt diferita de toti ceilalti, nopti la rand aveam vise legate de o Piramida care nu-si avea rostul in locul unde o vedeam, aveam cosmare, premonitii care apareau si dispareau in toiul noptii cu o frecventa neregulata. Uneori am crezut ca mi se nazare si nu prea le-am dat atentie pana in jurul varstei de 18 ani cand am simtit ca este momentul sa imi parasesc confortul casei parintesti si ca rostul meu este departe de pamanturile natale.

La Poarte Vestica a Piramidei aveam sa ajung in 1901, in ziua in care am implinit 19 ani. Misha parca ma astepta. Iarna isi facuse de cap dupa cum am putut observa in jurul meu, insa pana in primavara aveam un adapost din calea gerului si o masa calda.

Cosmarele au devenit din ce in ce mai rau prevestitoare si abia daca ma puteam odihni. Stiam ca nu mai sunt cosmare si premonitii trecatoare-ajunsesem in locul unde trebuia sa fiu, sa imi alung copii de acasa, sa-i chem inapoi pe cei care vor voi sa se intoarca si am devenit constienta ca la un moment dat voi avea de indurat ani la rand fara cinci dintre copiii mei. Lui Misha nu i-am zis nimic din acestea era un strain care ma adapostea din calea iernii.

Iarna lui 1901 sau ce-a mai ramas din ea a trecut repede, asa ca din luna martie am inceput cu ce s-a putut, iar pe masura ce primavara alunga iarna, munca noastra s-a mutat in exterior. Pana in 1945 am muncit pe branci, zi lumina si n-a fost usor.

Localnicii nu s-au aventurat niciunul deoarece considerau locul bantuit si blestemat de spiritele cimitirului in care sincer nici in ziua de azi nu ma aventurez nici eu ziua in amiaza mare. Razboaiele mondiale au venit si au plecat cu toate problemele lor fara sa ne afecteze prea mult viata.

Cand am considerat ca facusem cam ce se poate face intr-un loc in care ai toate anotimpurile fiecare la timpul sau, mi-am dat seama ca mi-am petrecut o viata intreaga cu Misha si am hotarat sa ne luam caci niciunul nu ar fi avut vreo sansa sa aduca din exterior pe nimeni doritor sa locuiasca alaturi de noi.

Am facut cale intorsa spre casa parinteasca pentru a prezenta parintilor pe cel care si astazi imi va sta alaturi. Lui Misha si nimanui altcuiva nu am spus pana acum de noptile cu vise, cosmare si premonitii. Nu stiam ce ma asteapta acasa si nici daca imi voi mai gasi familia acolo unde am lasat-o. Nu am avut nici o supriza cand i-am gasit pe toti schimbati la fata si la trup, cativa dintre ei se prapadisera de-a lungul anilor, nepotii crescusera si ei, avand copii la randul lor. Nu mi-a placut atmosfera apasatoare pe care am simtit-o, dar stiam ca avea sa fie ultima oara cand aveam sa ii intalnesc pe cei care mi-au dat viata, alaturi de cei langa care am crescut.

Cu o noapte inainte sa plec din sanul familiei fara a ma mai intoarce prea curand in tinuturile natale, am visat o creatura care si acum imi este imposibil sa o desenez, dar s-o mai descriu care mi-a spus ca fiica mea va plati cu viata din primele clipe pe care le va respira singura, ca fantasma sa fie alungata de o alta creatura care imi inspira liniste si incredere. Nu stiam ce sa mai cred, dar imi era clar ca voi avea copii cu Misha si ca va trebui sa ii protejez indifrent ce inseamna acest lucru, mai cu seama nu doar fetele, poate si baietii cu toate ca vreo 5 i-am vazut adormindu-mi in brate ca apoi sa se trezeasca la viata iarasi.

Deja nu mai intelegeam mare lucru si nu stiam cum sa imi pun gandurile in ordine. Simteam ca innebunesc, insa Misha a inceput sa aiba si el premonitii si tot felul de vise ciudate. Am vorbit despre ele, dar despre ccea ce eu deja traiam noapte de noapte nu i-am spus nimic pana azi, cand va povestesc si voua.

In iarna lui 1949, pe 18 septembrie a venit pe lume Billy. Speriati amandoi, l-am dat intr-o familie gazda departe de aceste meleaguri. Obligatoriu trebuia sa stim de baiatul nostru. Si familia gazda s-a tinut de cuvant. As dori, Billy, sa-mi cunosc nepotul Darren si cei 4 stranepoti pe care i-a adus doamna lui, la un moment dat. Angel, desi adoptata, a furat din fasa trasaturile familiei si cine nu stie, ar zice ca este bucatica rupta din tata-sau.

Ce ironica este viata uneori!

Al doilea baiat al familiei, Robert, s-a nascut pe 19 noiembrie 1953 si nici el nu a stat prea mult in sanul familiei. Aceeasi teama ca orice ar, fata sau baiat, trebuie sa fie in siguranta, asa ca si el a plecat departe intr-o familie gazda cu obligativitatea de a sti de capul lui. Si nu am pierdut prea multe din cate vad, caci pe Marlena o cunoastem cu totii si ma bucur sa fie eleva a Colegiului cu Program Sportiv „Andrei Saguna”.

Al treilea baiat al familiei, Severus a dovedit din fasa ca nu-i de el sa stea in ochii rai si iscoditori ai oamenilor asa ca l-am trimis intre cei cu puteri ca ale lui. S-a nascut pe 9 ianuarie 1960. O viziune mi-a aratat ca pe 2 mai 1998 s-a intins la somn de odihna si ulterior la Poarta Sangerie care s-a si intamplat ulterior in timp.

Oare eu de ce nu am stiut ca pana in decembrie 2001 a dormit si am trait 3 ani plini de griji, Nadie? Nu ca ar merge ”ntz, nu crez ca as avea idee?” Imi zici tu pe urma, nu amu!

Scott Anthony a fost primul dintre fratii si surorile care i-au urmat nascut intr-o zi mai deosebita in randul crestinilor ortodocsi, respectiv catolici, anume pe 8 septembrie 1964. Zurbagiul asta mic a fost de mic zbanghiu, dar asta nu l-a impiedicat sa fie dat spre familie gazda. Inteleg, Scott, ca trebuie sa o cunosc pe noua ta doamna, daca nu-i cu suparare, la un moment dat?

Dracusor de copil ce-ai fost mereu, dar n-ai fost niciodata primul la acest capitol! Mustacelile le vad si cu ceafa, aviz stim cu toti cui!

David a venit pe lume in ianuarie 1969, in a 18 zi a lunii si a fost ultimul dintre copii care a plecat din sanul familiei pana sa inteleg ca acel copil avizat, va da un semn, dar David deja plecase in Washington, DC, fiind mult mai aproape dintre toti cei 5 copii plasati in familii gazde. As fi tare incantata s-o cunosc pe Keilani, de-o varsta cu Matia noastra, dar si pe Athena, de-o varsta cu Brigitta. Cred ca Jacob si Aiden sunt doi stranepoti de care Keilani este o mama foarte mandra.

Coral a fost primul dintre copii care a ramas acasa. A venit pe lume putin dupa Anul Nou, pe 3 ianuarie 1979, imediat dupa nasterea lui aparandu-mi la marginea patului de la neonatologie acea creatura care-mi inspira liniste si incredere. Mai micuta de statura fata de cand am vazut-o ultima oara, dar tot fara a-i vedea fata, mai firava, dar cu acelasi glas calm, dar plin de incredere, imi spune sa-mi tin baiatul acasa si sa incep sa ma gandesc la a-mi chema copiii imprastiati in lume inapoi, dar fara graba, caci apele abia incep sa se tulbure, asta daca vreau sa-i am in viata langa mine, nu la doi metri sub pamant. Premonitii rele abia acum incep sa prinda viata, curand incep sa prinda contur si nu peste mult timp vor face prapad. Dar toate la timpul lor si voi sti cand ii va veni vremea sa se nasca, nu se va maste singura. Iar Coral a ramas acasa.

Deci o fata!

Si o fata s-a nascut pe 31 decembrie 1980, cu putin inainte de-a trece in 1981, insa s-a nascut fara vreun semn, in liniste, la fel ca si fratele ei mai mare, Coral. Mi s-a parut ciudat la Dally, totusi, coloana vetebrala, insa avea sa creasca frumos si fara probleme medicale.

Abia cand s-a nascut ea, am realizat ca toti acesti ani de temeri, de acum abia incep sa prinda contur si curand vor navali fara avertisement, ca o furtuna de vara, iscata de nicaieri dupa o zi senina si torida.

Misha deja stia ce stiam si eu si avea aceleasi premonitii ca ale mele, vedea aceleasi semne ca si mine.

Ziua de 21 mai a anului 1982 a fost zbuciumata inca de la primele ore ale diminetii, cand nici macar geana rasaritului nu se ivise la orizont. Am nascut trei fete sanatoase, totusi, cea de mijloc mi-a atras atentia. Era mai micuta ca surorile ei chiar daca este mijlocia intre ele, iar dupa prima portie de aer singurica in plamani si un scancet care ar trezi si mortii din somn, a facut un lucru la care nu se astepta nimeni-a dat, benevol, 30 de ani de viata lui Paun a carui viata a ajuns in acea noapte la finalul anilor lui de Phoenix.

Si semnele au urmat imediat unul dupa celalalt-un cutremur care a despartit Piramida in doua, heroglifele care le vedeti azi pe peretii interiori si exteriori au luminat ca soarele ziua, iar pe corpul micutei care a bagat in sperieti pe toata lumea prezenta in jur au aparut semne clare, ciudate, care chiar si asa te bagau la idei. Am stiut ca fetele trebuie sa plece imediat dintre zidurile Piramidelor, de acum, de indata ce vor fi in siguranta. Luna rosie din noaptea nasterii mele a rasarit din nou cu o seara inainte si a ramas pe cer trei zile. Severus mi-a spus ca acest semn este un pericol care totusi protejeaza daca se actioneaza la timp, iar fetele acestea vor face lucruri mari. Batranii mei mi-au spus sa imi ascult copilul ca nu vorbeste prostii, iar semnele sunt clare ca ceva se intampla, dar n-au reusit sa afle nimic de la mine.

De asemenea, Poarta Sangerie a rasarit de nicaieri in timpul cutremurului, viata a inceput sa se treazaca din nou intr-un colt de lume in care timp de 3 evuri a fost o nebunie totala, iar al patrulea ev, al omului, a dus-o spre adormire cu promisiunea unei treziri la un moment dat in timp, mai aproape sau mai departe.

Daca fapta fetii nu fusese de ajuns din prima clipa de viata, nu ajungea nici cutremurul, luna sangerie, Poarta aparuta de nicaieri si nici vorbele batranilor, o atmosfera apasatoare s-a astenut peste tot in jur, totul a prins o tenta plumburie chiar si la lumina soarelui, iar cimintirul atat de nesuferit mie, a prins un pui de ceata atat de neguros incat, daca ar fi fost dupa mine, nici nu as mai fi trecut pe langa el in veci!

O prostie evidenta, dar tot nu-mi place coltul acela de curte si puteti sa radeti de batrana voastra mama.

Cele trei fete au fost primele care mi-au adus o sarcina multipla si ulterior, am adus arar copii singuri pe lume. Nu aveau sa mai plece asa departe, insa aveam sa cunosc prin ele Lumea Omului de dincolo de porti, asa cum nu o mai facusem pana in acel moment inainte.

Iar riscul asumat era enorm. Ce incercasem sa evit si ce faceam acum? Inconstienta? Poate! Ma judecati, voi, pe care v-am trimis asa departe de casa? Nu va condamn, insa cred ca acesta a fost mersul lucrurilor, asa o fi fost sa fie? Cred, nu stiu.

Pentru o clipa Maicuta isi trage suflul. Toti o ascultam fara sa o intrerupem pentru ca toti suntem constienti ca povestea ei nu va mai fi spusa a doua oara, insa stiu ca va fi scrisa. Observ o liniste mormantala peste tot. Elfii s-au oprit din treburilor lor, dwarfii nu mai ciocane in piatra, nu mai slefuiesc pietricelele pe care le scot la iveala, vulturii s-au oprit din survolurile lor pe piscurile muntilor, mortii nu mai bantuie chiar daca s-au trezit din somnul lor de veci si asculta atenti. Valurile marii nu se mai sparg de tarm, lasand marea calma si linistita la mal, mai marii elfilor, valarii, au prins contur, la fel si parintii dwarfilor.

Fiecare dintre triplete a ajuns la cate o familie gazda in aceeasi zi, iar in ziua aceea mi-a venit in minte ideea orfelinatului. Oare cati copii nu aveau sa-si cunoasca parintii pentru ca acestia ii abandonasera si oare cati au adus lumina in viata parintilor lor insa din diverse motive nu pot fi intretinuti de acestia?

Pana in 1984, cand Antonia a venit pe lume in august, deja gasisem un coltisor pentru acesti copilasi, sistemul politic de atunci nu s-a ivit in curte sa nationalizeze totul cum facea in lumea de afara probabil din aceleasi motive pentru care nimeni nu indraznea sa ne calce curtea, desi s-au gasit cativa care au lasat la poarta gura lumii si au intrat, incet incet curtea prinzand viata. Cei mai multi dintre cei abandonati aveau malformatii mai mult sau mai putin evidente, care mai tarziu se vor dovedi felul lor normal de a fi.

Tripletele au fost ultimile care au plecat de acasa.

Dupa Tony, a venit randul lui Andrei sa vina pe lume pe 30 noiembrie 1986, iar cu Iosif in brate, pe 19 martie 1988, mi-a trecut prin minte un nou sistem de invatamant. Sistemul impus de comunisti nu avea sa mai reziste mult, fiind o chetiune de timp, caci oamenii ajungeau la saturatie de atatea privatiuni si cate altele. Puteam sa inteleg aceste aspecte de la cei care venisera la noi in curte si faceau fata cu greu din ce in ce mai mult sa lase in urma , la poarta, viata gasita aici, cand venea timpul sa plece acasa. Si asa, am gasit de munca la Orfelinat, la padocuri si cum imi venise in minte ideea scolii, aveam de gand s-o pun in practica, dar ce imi trebuia pentru a face acest vis posibil? Si nu mi-a luat mult timp sa aflu caci nu aveam prea multe pe cap atunci ca acum. Cumva mi-am ocupat timpul cu mana mea, iar Misha ma ajuta la fel de mult ca acum.

Pe 15 septembrie 1989, am primit aviz de functionare provizoriu nesperat. Aveam timp ca pana pe 15 iunie 1990 sa dovedim ca se poate si cu sistem alternativ, insa putin au fost romanii care au stiut in acel moment de el. Coral si Dally mergeau deja la scoala in acel an Coral fiind clasa a III-a, in timp ce Dally era clasa a II-a. Nu i-am retras de la scolile lor neavand garantia ca voi putea trage linie si indeplini conditiile impuse la final de an scolar. M-a batut gandul, tousi, ca Sonia, Becca si Nadia sa devina elevele mele, dar simteam ca nu este timpul sa le iau din familiile gazda. Raul nu trecuse.

Profesorii pe care i-am ales au fost nevoiti sa inteleaga un sistem altfel gandit, cu o structura diferita de cea pe care o cunosteau si toti abia iesira de pe bancile facultatii.

Practic, ceream si ofeream imposibilul.

Nu aveam de unde stii daca va functiona sau nu.

Si a venit decembrie 1989 cu Revolutia lui si nu s-a schimbat nimic pana in iunie 1990 cand elevii au terminat anul scolar asa cum fusese gandit pentru a face loc altui sistem de invatamant, gandit altfel. La Colegiul cu Program Sportiv „Andrei Saguna” nu s-a schimbat nimic din primul an si vad ca rezultatele sunt la fel de bune ca in acel prim an de studiu, ba chiar cerintele pe care si le impun elevii sunt chiar mai mari decat cei care s-au numit, mai in gluma, mai in serios, „Generatia de Sacrificiu”.

Micuta Matia a venit pe lume cu vreo doua luni mai devreme decat sorocul ei, pe 14 mai 1990. Stresul prea mare legat de Colegiu, emotiile si-au spus cuvantul. A urmat transferul lui Coral, dar si al Dallyei. Singura care a facut parte din prima generatie a Colegiului, chiar daca cu intrerupere de 6 ani, a fost Becca. Si m-am bucurat ca o am sub ochi, o vad cum creste, dar nu ii puteam spune ca are un frate si o sora la clasele mai mari si nici sa-i dau vreo idee ca stiu cine este sau ca mai are inca doua surori gemene de care am despartit-o pentru binele lor.

Din 1991, am reusit sa aduc in Colegiu ramuri sportive diferite, moment in care Coral si-a urmat senseiul, iar Dally antrenorul. Cred ca Robert nu mai are nevoie de prezentare. Fiecare antrenor a venit cu o mana de oameni care puteau face performanta la nivel inalt, iar preselectiile nu s-au lasat mai prejos. Becca a intrat in echipa de volei, dar nu i-am spus nici in acel moment ca Dally este sora ei mai mare. Asemanari mari intre ele au fost vazut imediat, insa doar Robert a stiut secretul celor doua fete din lotul lui de volei. Si amandoua aveau stofa pentru asta. Nu au avut idee nici cand Becca a plecat peste granita in ianuarie 1995 impreuna cu surorile ei gemene.

In acel an, 1991, am simtit semne tulburatoare din partea Nadiei. Luna februarie a acelui an a adus primele schimbari majore din viata Nadiei si dincolo de Poarta Sangerie a inceput sa se simta mai multa miscare ca oricand si negura se intindea incoace din ce in ce mai mult si mai neagra. Punctele de nord, est si nord est erau din ce in ce mai intunecate si mai de rau augur. Misha a spus o vorba mare atunci ”de acum incepe totul.” Momentul inceputului a culminat cu nicio opreliste care sa imi mai apere fata de cele ce aveau sa vina.

Acel moment a fost moartea bunicului patern. Am aflat ca a fost un Phoenix ajuns la apusul vietii si ca zgatia mea de fata i-a facut trecere in nefiinta mai lina, mai usoara, in pace. Paun mi-a spus ca totul depinde de Nadia acum, care tare mult se atasase de batranul Phoenix care a si-a vazut Domnita incepand sa creasca de la o mogaldeata in fasa, dar n-a mai vazut-o mare si nici nu i-a mai putut fi alaturi in acesti ani care i-au urmat somnului de veci.

Copila mea a crescut intr-o clipa-a lasat imediat copilaria la o parte, a sarit peste adolescenta si a devenit un mic adult al carui Phoenix s-a trezit la viata si incepe sa se dezvolte vazand lumea in jurul ei cu ochii unui adult intr-un trup de copil. In momentul decesului batranului, legatura mea cu fata a devenit precara, caci familia pe care o alesesem drept gazda nu era asa cum ar fi vrut sa fie, dar pe turta altuia. Din cand in cand, simteam amaraciune, suparare si durere sufleteasca, insa cum puteam sa o scot de acolo? Ce era de facut?

In 1992 a venit pe lume Brigitta, pe 23 iulie. Tony incepuse deja scoala, Andrei venea si el tare din urma. Balamucul crestea de la o zi la alta, copii cresteau, dar continuam sa ne dorim copii. Incepusem sa vad ca Dally si Coral incep sa se implice in cresterea celor mici atat cat le permitea timpul liber, competitiile sportive incepeau sa se zareasca la orizont…simteam ca innebunesc, insa stiam ca trebuie sa imi stabilesc prioritatile si sa nu uit ca ceea ce facusem, facusem pentru a-mi proteja copiii indiferent de ceea ce vor crede despre mine la un moment dat in viitor, caci nu stiu cat as fi putut sa va protejez daca Nadia ar fi ramas acasa si ar fi murit inainte de a isi indeplini menirea, caci stiu ca a fost adesea la un pas de moarte si totusi a luptat pana la capat pentru ca nu ii venise inca timpul cand hada cu coasa i se protapise inaninte.

Ca un facut, in octombrie 1994, drumul Nadiei s-a intersectat cu al lui Ted DiBiase. Cum familia gazda nu putea lua decizii majore in privinta fetei care le devenise mult prea ciudata si atipatica pentru a o suporta, dar faceau rabat pentru ca era o sursa de bani, a fost nevoie sa se faca apel la familia ei de fapt si de drept.

Nu stiu cand a fost ultima oara cand am vazut-o pe Nadia inainte ca Buni sa moara, insa la inmormantare am ramas socata, insa am ramas si mai socata cand am vazut-o in acea seara de octombrie 1994. Doar nu puteam sa dau buzna in casa oamenilor fara repercusiuni pe care doar de mana mea le suportam. Efectiv, m-am ingrozit sa vad o batranica in trupul unui copil, un suflet care a dat deja o bucatica din el altcuiva, a mai sfasiat o bucatica cand si-a ingropat Phoenixul care i-a vegheat primii pasi in viata, iar ochii tradau ceva ce abia mai tarziu aveam sa inteleg. Bia si Norbert, avand doar patru luni in acel moment, au ramas in grija lui Misha insa tare agitati i-am gasit la intoarcere.

Am ramas surpinsa ca fata a avut curaj sa se rupa dintr-un mediu care ii facea rau, dar care ii era caldut si sa plece spre necunoscut. Ar fi fost bine ca baietii cei mari sa fi ramas acasa si sa plece ea? Nu stiu, insa avea rude de gradul I in Statele Unite si David era aproape de New Jersey. Ted a inteles imediat situatia, caci stia ceva povesti din copilarie de la ai lui despre ceea ce era dincolo de Poarta Sangerie si a fost indeajuns sa vina o data la Piramida pentru a imi da seama ca sangele apa nu se face si ce zace adormit revine la viata cand timpul ii este sa se trezeasca.

Ce turnura ciudata luau lucrurile!

In ianuarie 1995, mi-am vazut tripletele una langa alta dupa aproape 13 ani. Becca era langa surorile ei. Sonia crescuse si ea frumos, insa Nadia a ramas micuta de statura chiar si acum. Atunci am vazut cat a avut de tras in casa familei gazda si cat de mult a avut de tras sa inteleaga lumea din jurul ei pana sa se destinda macar un pic. Este o persoana caruia nici dupa o viata intreaga nu ii poti castiga increderea. Stie ea ce ceva ce noi nu vom intelege niciodata.

Trupul micut si firav avea un chip pe care se putea citi usor neincredere, suferinta si prea multe intrebari care se ascundeau in spatele unor ochi obositi, dar cu simturile mereu in alerta.

Tinea legatura cumva mai mult cu familia gazda, insa socul cel mare a fost iunie 1996 la Jocurile Sagune si Olimpice din vara acelui an. Daca mai primeam vesti de la Becca din cand in cand, nu ne asteptam sa vedem ceea ce ni s-a derulat in fata ochilor. La final, am putut afirma pe jumatate intreba daca piticutul acela este fiica noastra si tocmai ne-a dat peste nas la toti. Asa, pe fata, pe nepusa masa. Oare ce nu am vazut atunci in vestile pe care Becca le trimitea familiei gazda, care, la randul ei, alaturi de familia in care Sonia a crescut, ne-au aratat ce noua ne era privat. O singura mentiune a aparut intr-o scrisoare a Soniei care trebuia sa ne dea de banuit macar ceva: „in ultima zi a preselectiilor la echipa de volei, Nadia a coborat din tribune. Nimeni nu stia ce avea sa ni se astearna dinaintea ochilor-nimic din ceea ce a facut Donna, antrenoarea, nu a doborat-o. Efectiv, daca nu le-as cunoaste, as zice ca sub chipul acesta asa uman, se ascunde ceva pentru ca, privind inapoi in timp la acele momente, totul a fost de-a dreptul inuman! Iar aceasta fata, Nadia, oricat de la zero cu foarte multe virgule a plecat, ne duce in acest an la Jocurile Sagune. A avut cel mai mult de tras, a primit postul de libero si a invatat tot ce se putea si adaugand libero-ului responsabilitatile unui coordonator, a ajuns sa atinga cel mai inalt nivel de pregatire, lasandu-le in urma chiar si pe cele cu experienta in teren.”

In alt pasaj al scrisorii, Sonia scrie: „Becca imi spune ca fata asta are ceva in ea care efectiv o propulseaza in sus si se poate observa ca Donna si tehnicienii nu o iarta. E capabila, munceste mereu suplimentar pentru ca poate face asta, iar pe noi, Nadia a ajuns sa ne motiveze prin felul ei de a fi. Stie ca nu a fost inghitita de fetele cu experienta in spate, a avut frigidere pline cu de toate cand lumea s-a luat de ea. Ea nu s-a burzuluit la noi, ci a preferat sa isi vada de treaba. Faptele ei ne-au dat peste nas si am inteles ca este liderul de care avem nevoie, dar nu obliga pe nimeni pentru ca stie ca nu merge cu de-a sila, ci benevol.

Daca a ajuns sa fie un sportiv apreciat si respectat, un elev foarte bun, pot spune ca pe masura ce o cunosti, incepi sa o apreciezi ca om. A vegheat mereu asupra mea, asupra Beccai, are grija de noi toate, dar o vedem mereu supta la fata, cu ochii infundati in orbite, cu cearcani negri sub ochi si ne intrebam cum poate sa reziste. Mi-e teama ca intr-o zi va cadea din picioare si noi ce vom putea face pentru ea in afara de griji?

Nu stiu ce sa cred, insa a ajuns sa-mi fie foarte draga.”

Gazdele Beccai confirma ca in scrisroile ei, fata povesteste mereu despre Nadia, dar niciuna nu mentioneaza ca Nadia noastra a cazut de doua ori din picioare de la epuizare si apoi s-a ridicat in picioare pentru a o lua de la capat. Efectiv, aceasta copila nu stie ce este un punct si atat.

Asadar, Nadia a reusit sa creasca doar plecand dintr-un mediu din care prea tarziu ne-am dat seama cat de nociv ii este. Uitandu-ma la ea in acel an, mi-am dat seama ca ochii fetei ascund un secret pe care il cunoaste si este constienta ca ceva i se asterne in fata.

Severus, Paun si nea Gheo mi-au spus ca sunt nopti in care doua fantasme strabat cerul curtii Piramidei. Niciodata impreuna, dar amandoua se opresc la grajduri. Murgul si Whitestar sunt cei mai naravasi, dar de aceste doua fantasme asculta fara carteala. Una dintre ele bantuie si coridoarele Puramidelor, dar nu te sperie. Asta se intampla din 1992 incoace. Efectiv, simt ca innebunesc dar ce pot face?

Dupa acel an nebun, in care Filip s-a nascut pe 3 mai, au urmat minuni in fiecare an, in 1998 au venit pe lume Mada si Danel, iar dupa ei, in 2000, Dorina si Cristi.

Anul 2000 a fost anul in care fetele mele ratacitoare s-au intors toate acasa, dar ceea ce am vazut atunci cu Misha, este alta poveste, care cere completare de la Nadia, caci lacune si sincope avem destule. Daca nu este cu suparare, vom deschide corespondenta Soniei si Beccai din ceea ce ne-a fost pus la dispozitie, cu acordul fetelor.