Rabdarea este o virtute?


Pot spune ca dupa mai bine de un an in care mi-am vazut cumintica de antrementele mele cu echipa de volei avand grija sa le pregatesc cum trebuie pe cele care vor ramane in urma dupa ce veteranele se vor retrage din competitii, de prorpiul antrenament ca libero-coordonator de echipa care va spun sincer ca nu este unul dintre cele mai usoare, la Casuta Centru, la Spitalul Clinic sau la Colegiu ca doctorand, dar si ca lector sau asistent la cursurile studentilor ori ca invitat la orele elevilor, am hotarat sa vad cam ce am lasat in urma mea in acest an in care nu mi-am bagat nasul in treburile nimanui ci am mers pe mana altora.

Dupa ce am facut inspectia respectiva si am luat deciziile pe care le-am gasit eu bune si le-am dezbatut cu altii inainte de a le pune in practica si o readaptare la programul nebun cu care ma obisnuisem, am hotarat ca imi lipseste ceva, anume antrenamentele in sala de forta care au facut minuni in cazul unui copil zburdalnic si prea multa energie de comsumat, care nu stie sa faca economie de resurse, ci merge la extrema pana cade din picioare, se odihneste o zi maxim doua si o ia de la capat cu programul balamuc de unde l-a lasat si inca trage mai tare sa recupereze ceea ce a pierdut in perioada in care a trebuit sa stea cumintel.

Acel ceva este sala de forta care a reusit dupa o adaptare la un efort fizic mai mare decat cel cu care eram obisnuita adaugat la antrenamentul de volei.

Am hotarat sa pasesc din nou in sala de forta pe la jumatatea lunii in curs ferm hotarata sa revin la forma fizica pe care o aveam la un moment dat, plus ca metabolismul meu lenes isi facea din nou simtita prezenta dupa ce am renuntat la aproape jumatate din efortul fizic, ca sportiv, pe care il depuneam la un moment dat, pe langa programul infernal de la munca. Si nu ma gandesc ca mananc mai mult decat ca de obicei, nici mai putin, ci exact cat imi trebuie.

Dar ca sa imi fie bine, trebuie sa imi reorganizez total ziua-daca trag ture de noapte, dimineata se resimte la antremente lipsa de odihna de peste noapte, nu dau randamentul sperat, ba chiar n-am nici cea mai mica rezistenta la efort. Daca merg pe schimbul doi la munca, tot trebuie sa ma trezesc dimineata devreme adormind dupa 12 noaptea. Apoi, trebuie sa tin cont si de restul voleibalistelor, sfaturile antrenorilor si daca ar fi doar munca de la lot ar fi bine, insa tot nu m-ar baga la somn mai devreme de 1-2 dimineata si tot asa.

Am incercat si pe turele de dimineata la munca si am constatat ca daca imi permiteam sa dorm pana mai tarziu diminetile, pana la un noua sau zece, am avut ceva munca de convingere cu mine insami ca trebuie sa ma dau jos din pat la 5 dimineata ca pana la 8 sa fiu treaza.

DAR, ajung la ora 16 acasa, mananc ceva si la 17:30 cel tarziu trebuie sa fiu in forma maxima la antrenament. Nu imi cade deloc bine, caci de la 5 dimineata pana la ora 16 nu apuc sa mananc mai nimic, iar stomacul trage, nu-i prea place daca nu-l las sa isi faca siesta si imi da cate un junghi exact atunci cand imi este lumea mai draga.

Revin asupra orei de trezire-pe la patru. La sase sunt deja la munca si pe la unu jumate-doua fara un sfert la pranz am intins-o. In continuare, ma ajuta faptul ca oamenii pe care ii am la Casuta Centru si la Spitalul Clinic stiu ce au de facut si doar cand se mai intampla ceva grav ma anunta si doar daca nu se gaseste vreo solutie sau este foarte grav imi spun ca este necesar sa revin unde este buba. Acum, ca elevii si studentii sunt in vacanta de vara, ca asistent/lector si ca doctorand, aici ma cam doare fix la bascheti, caci am o grija in minus. Daca stau sa ma gandesc bine, nu e rau sa fi doctorand-iti organizezi timpul in functie de comisie si termene si ai propriul ritm de lucru care sa dea rezultate.

La cel taziu doua si jumatate, masa de pranz este servita. Ei bine, programul acesta se pare ca imi face cel mai bine, caci am constatat ca stomacul nu isi mai face simtita prezenta atunci cand imi este lumea mai draga. Dupa antrement, stiu ca urmeaza dusul si mai am ceva timp si pentru altceva pana sa dau stingerea.

Din nou, pot spune ca diferitele variante de program la munca combinat cu antremanemtele de volei si sala de forta, adunate cu inspectiile inoportune, plimabrile cu Whitestar si nu numai si-au spus cuvantul, caci am adunat destul de multa oboseala incat sa se vada pe chipul meu si sa dea iarasi semne de intrebare-oare iar ma incarc mai mult decat este cazul?

Una peste alta, prima saptamana in care am adaugat si sala de forta in programul zilei, se simte. Nivelul ridicat de efort fizic si-a facut simtita prezenta prin nevoia de a bea mai mult lichid si febra musculara alaturi de nevoia de un somn mai mult. Prima reactie a fost un fel de panica, dar situatia petrecuta in trecut mi-a readus aminte ca trebuie sa am rabdare, caci lipsa antrenamentului in sala de forta sa tot aiba o pauza de vreo patru ani.

Saptamana aceasta am riscat mult caci initial am mers pe doua zile cu una pauza. Am tras trei zile la rand si pe sala de forta si iata ca genunchii si inca un muschiulet sau doua mi-au dat de inteles ca nu este cazul ca dupa aproape 2 saptamani de sala sa ma supra antrenez cu patru zile consecutive, ci sa trag cel mult doua cu una libera.

Antrenamentul initial gandit de antrenori era de patru zile pe saptamana pentru patru grupe de muschi-o zi pentru spate si umeri, o alta pentru pectoral, a treia pentru brate si ultima pentru picioare. Regula obligatorie, dupa antrenamentul de brate urmatoare zi pauza sau picioare. Aici, rotitele mele s-au pus in miscare si au gandit ca luni facem spate cu umeri, marti ne luam pauza, miercuri facem pectoral, joi pauza, vineri brate, sambata pauza si duminica picioare. In 16 ani de antremanemt in sala de forta mi-a prins foarte bine si chiar m-a modelat frumos, iar metabolismul a invatat sa se miste mai iute in loc sa fie lenes.

Ma bate gandul sa revin la acest tip de antremanemt, dar sunt constienta ca in clipa de fata, la patru ani distanta, nu mai pot relua antremanemtul de unde l-am lasat. Muschii si organismul si-au pierdut antrenamentul in tot acest timp si trebuie reobisnuiti cu un efort fizic mai mare. Lipsa de antrenament se recupereaza in timp asa cum tot in timp si un antremanet sustinut a aratat rezultate.

Nerabdare-oare ce ma fac cu ea?

Dorinta de a trage mai mult-ce ma fac cu ea?

Oare in cat timp voi ajunge acolo unde mi-am lasat antremanemtul in sala de forta?

Sunt asa de multe intrebari carora tind sa ma grabesc sa le raspund si totusi instinctul imi spune ca trebuie sa am rabdare. Sunt contienta ca acesti patru ani sunt o perioada destul de mare de timp in care lipsa efortului fizic sustinut are un cuvant de spus. Aici o am pe Antonia care la jumatate de an dupa ce a nascut gemenii si un control medical la sange, a primit avizul de a reintra in pregatire la nivel de lot national. Acea jumatate de an alaturi de cele 9 luni de sarcina si-au spus cuvantul si nu am uitat cat am tras amandoua, cu cap, sa isi reintre in forma. Caci da, mie mi-a revenit sarcina sa o pun pe picioare, caci abia imi dadusem examenul de antrenorat in acea perioada. Sunt constienta ca mintea imi merge si invat repede sau ma adaptez din mers, la fel de repede, iar antrenorii au hotarat ca este cazul sa sparg gheata cu o reintoarcere in activitatea sportiva cu aviz medical si sarcina fara probleme al unui sportiv de talie mondiala.

Pot fi mandra de mine ca mi-a iesit, Antonia dand randament si rezultate in scurt timp, iar pana la primul meci major era din nou titulara pe care o stiam-la potential maxim. Potenial cu randament maxim care s-a vazut la toate etapele premergatoare Jocurilor Olimpice din 2016-la acest nivel unde doar cei mai buni sunt selectati fie ca prima optiune, fie ca rezerva, a dat ceea ce a avut mai bun in ea. Si cum ea a fost primul meu elev ca antrenor, apoi au venit generatiile care vor lua, intr-un final, locul „Generatiei de Sacrificiu” in totalitate, ma intreb, pe mine de ce nu as putea sa ma pun pe picioare? Eu ce am? Trebuie sa se tina cineva de capul meu ca sa am rabdarea necesara sa nu stric totul inainte de a incepe? Chiar nu am atatea pretentii de la mine cata incredere au avut si au altii in mine?

Stiu si sunt contienta ca atunci cand am intrat in sala de forta, prin 1998, dotarile salii de sport a liceului nu se pot compara cu ceea ce ofera salile de sport in ziua de azi.

Am crescut cu rugina in palme, am avut parte de febra musculara, de un grad mare de oboseala, bataturi in palme care s-au rupt pana la sange si tot am zis ca pot mai mult, iar cu rabdare, in timp, rezultatele au inceput sa apara.

Acum la ce ma astept oare? Sa vina totul de-a gata? Sa pot face minuni intr-un tinp scurt? Oare ca sportiv de performanta nu stiu ca rezultate vin in timp, cu munca asidua si rabdare?

Cert este ca decizia pe care am luat-o este una dificila si indelung gandita.

Stiu ca nu mai pot da timpul inapoi, dar asta nu inseamna ca nu pot face ceea ce mi-a facut placere la un moment data in timp si cum nu mai este mult pana la urmatoarele Jocuri Sagune din 2020, imi va ramane ca sport de referinta mult timp de acum incolo. Nu stiu cu ce il voi combina dupa ce voi incheia cariera de sportiv de performanta in volei la nivel mondial, insa stiu ca imi fac placere antrenamentele de Shotokan alaturi de Coral. Poate ca atunci cand voi incheia cariera competionala, voi relua antremanemtele de Shotokan de unde le-am lasat, dar aici am un mic avantaj-sunt multe chichite care mi-au intrat in reflex si este ca mersul pe bicicleta sau inotul. Vin de la sine si nu te ineci atata timp cat tii capul la suprafata.

O vorba spune ca rabdarea este o virtute, insa pentru cineva ca mine care are momente in care este prea smucita din fire poate fi o adevarata povara si doar de mine depinde sa revin de unde am plecat si sa ating acel nivel ridicat cu care sunt obisnuita.

Rapid Fire Book Tag


După o perioada de tăcere și studiat bloguri pe la alții, am găsit un tag care mi-a făcut cu ochiul pe blogul Dumitritei, World of Books Web.

Dumitrita a preluat tagul de la Adropofininspiration, iar eu am preluat aceasta leapsa.

Întrebările nu mi-au dat prea multă bătaie de cap, ba chiar au fost vreo doua care mi-au făcut rotitele materiei cenusii să se invarta mai ceva decât cele ale lui Hercule Poirot. Sa avem spor, dara!

1, Carte tiparita sau format electronic?

Prefer cartea tiparita! Stau destul de mult cu ochii în monitor la munca, apoi este și munca mamei de-o viața ca tipograf-sa tot fie vreo 40 de ani în care mâinile ei au trudit ca textul și pozele să fie asternute pe hârtie. Am învățat de mic copil să-i respect munca deoarece au fost momente în care am insotit-o la munca și am văzut-o cum trudeste, așadar am învățat să-i respect munca și sa respect cărțile, sa le simt copertile, paginile și mereu simt în nari mirosul textului proaspăt ieșit din tipar.

2, Preferi sa comanzi online sau sa cumperi din librărie?

Librariile au prioritate.

3, Ce carte ai vrea să fie citita de toți?

Ei bine, pot spune ca aici nu aș fi o prea buna sfatuitoare pentru ca nu toți digeram același gen literar.

4, Ce carte subapreciata ai recomanda?

Este adevărat ca atunci când un titlu îmi sare în ochi sau un autor despre care fie nu știu nimic fie abia dacă îmi aduc vag aminte de el, arunc un ochi sau poate amândoi și peste recenziile primite. Dacă mai dau și peste recenzii mai puțin favorabile ma întreb „de ce, oare?” și bag nasucul în cartea/cartile respectiv/e. Dacă nu reușesc sa trec de suta de pagini, atuunci recenziile au avut dreptate, dar dacă reuesesc sa termin cartea atunci gusturile mele au fost multumite, dar fiecare cu gusturile sale, nu?

5, Ultima carte terminata?

Marie Lu-Geniul. Al dolea volum ai seriei mi-a plăcut la fel de mult ca și primul.

Dacă în prima parte June-Copilul de Aur al Republicii face cunoștința cu Day, cel mai vanat om al Republicii, și amândoi își dau seama de diferențele pe care le face Republica intre cei cotati foarte bine la Examen și cei slabi, intre cei săraci și cei avuti. Dacă June este perfectă și provine dintr-o familie cu stare, ei bine, Day da și el examenul la vremea potrivita și dacă îmi aduc eu bine aminte, obtine și el un punctaj foarte bun, dar fiind dintr-o familie saraca, este picat fără drept de apel.

Rog Soricelul Cititor să mă corecteze dacă greșesc!

Al doilea volum mi-a pus sub nas diferențele de gândire intre cei doi-June, intruita militar foarte bine își da seama când sunt recrutati de Patrioti ca Razor nu spune legat cap la cap doua vorbe și ca de fapt guvernatorii, senatul nu îl au la inima pe tânărul Elector care preia functia de la defunctul sau tata și merg atât de departe în planul lor încât vor să-l asasineze. După câteva discuții cu Electorul își da seama ca, de fapt, acesta încearcă sa indrepte cumva lucrurile rău făcute de tatăl sau, însă mulțimea, satula de atâtea restrictii și viața grea, deja se îndreaptă spre revolta, însă la câtă ura a adunat fata de Elector, pe Day toată lumea îl iubește și l-ar urma pana la capăt.

Acest Day atât de iubit de mulțime, dar atât de urât de Republica, știe doar un lucru-viata de pe strada, fuga și lupta pentru viața lui. Asta pe lângă a pune bete în roate autoritailor și a le da mari durei de cap. Atât Day, cât și June au pierdut persoane dragi lor din cauza Republicii, răni care nu vor fi niciodată inchise. Finalul mi-a plăcut: Day afla ca în urma experimentelor la care a fost supus la un moment dat, rămâne cu o tumora pe creier. Nefiind descoperita la timp, aceasta tumora s-a integrat în țesutul sănătos și dacă i-ar fi scoasa, ar muri într-o clipa. Nu-i spune acest lucru lui June, ci o îndepărtează de el și o sfatuieste sa primeasca propunerea Electorului, în timp ce el încearcă sa petreaca cât mai mult timp cu fratele lui cel mai mic, Eden, care a fost infestat de Republica cu un virus care aproape ca l-a dus la orbire și care multă vreme a fost dus colo și încoace pe linia frontului de raboi cu Coloniile ca bomba biologica. Electorul chiar le da celor doi frați un apartament confortabil și tratament lui Eden.

Abia aștept al treilea volum!

6, Ultima carte cumpărată?

Theodore Roszak-Sfarsitul lumii în alb și negru.

Aceasta carte mi-a tot sărit în ochi la biblioteca, însă nu am apucat s-o citesc, așa ca am zis ca trebuie sa o am!

7, Cărți imprumutate sau cumpărate?

Regula de baza este ca mai întâi împrumut și dacă mi-a mers la inima, atunci cumpăr, dar uneori mai fac și excepții.

8, Prima carte citita?

Sincer, nu îmi mai aduc aminte.

9, O carte pe care nu ai mai citi-o niciodată?

Poate ca o să radeti, poate ca nu, însă Marin Preda mi-a dat mari bătăi de cap cu Morometii.

Am citit cu drag primul volum, al doilea în schimb nu am reușit să-i dau de cap după primele doua pagini. La modul cel mai serios, am încercat sa citesc acest al doilea volum de câteva ori la ani distanța, însă nici inaintarea în vârsta nu m-a ajutat deloc! Nu trec de primele doua pagini, neam!

10, Cel mai ciudat obiect pe care l-ai folosit ca semn de carte?

Ei bine, sunt momente în care sunt atât de concentrata când citesc, încă unul sau ambii câini ma sperie când vin după o mangaiere. Dacă nu am semnul de carte lângă mine, bag cartea sub labuta, dar labuta este curata și uscata. Dacă venim de la plimbare și suntem mudari pe labute, neapărat le spalam și le uscam bine bine chiar înainte sa pasim în casa. Regula stricta!

11, Judeci o carte după coperta?

Nu, însă știu ca uneori coperat poate lua ochii, însă citim și ce spun alții despre ea, cât și scurta descriere care ne este oferita. Au fost situații în care coperta dadea impresia unei cărți pe care nu prea ai vrea s-o iei acasă însă continutul a făcut toți banii, cum se zice.

12, Cărți care te fac sa plângi sau cărți care te fac sa razi?

Ambele, caci și în viața de zi cu zi, ai momente în care razi, dar și momente în care plângi. Într-un fel de-a spune, trebuie sa existe o balanța.

13, Lumea noastră sau ficțiune?

Nu-i rea ficțiunea, dar trebuie sa mai și coboram cu picioarele pe pământ, nu-i așa? Așadar, ambele!

14, Cât timp ai sa citești?

Depinde foarte mult de timpul pe care îl am într-o zi, dar și de starea de spirit.

Am zile în care nu-mi văd capul de treaba, dar găsesc timp măcar o oră sa citesc înainte de a ma baga la somn, am zile în care sunt libera de la munca și n-am nici cel mai mic chef sa pun mana pe o carte, măcar să-i sterg coperta de praf-vorba vine!

În general, o oră este cea mai scurta perioada alocata cititului. Am momente în care stau și 3-4 ore cu nasul în carte atât de concentrata, încât trebuie sa fac pauza.

Aceasta au fost întrebările și răspunsurile mele. Dacă printre voi sunt doritori sa preia tag, spor și nu uitați sa lăsați link!

Mulțumesc Dumitritei!

Little Brother, Cory Doctorow


De curând am terminat o carte pe care nu știu în ce măsura aș fi citit-o dacă nu aș fi răspuns impulsului de moment.

Pana în ziua respectiva nu am mai citit nimic de Cory Doctorow, așa ca am zis de ce nu? Trebuie sa recunosc ca mi-a sărit în ochi datorită unui singur aspect: ce ar cauta o carte în limba engleza în sectiunea de limba romana? Ei bine, pot spune ca nu mica mi-a fost surpriza sa constat ca, de fapt, cartea este în romana. Aparentele astea înșelătoare, pfui!

Ajunsa cu cartea acasă, am luat -o nitel la puricat și constat ca îmi place.

Nu știu pentru câți dintre noi, viața de liceu înseamnă experiențe care mai de care, însă patru puști de 17 ani au parte de experiența vieții lor când într-o zi se hotarasc sa tragă chiulul de la ultima ora de curs. Elevii noștri locuiesc în San Francesco.

În Statele Unite nu-i ca la noi-orice intarziere sau chiul este anunțat în cel mai scurt timp părinților sau tutorilor legali, însă tinerilor noștri nici ca le pasa.

Marcus, Darryl, Jolu și Vanessa se întâmpla sa nimereasca în zona Bay Bridge în cel mai nepotrivit moment-o bomba terorista arunca podul în aer făcând multe victime. Momentul nepotrivit și locul nepotrivit? Un singura răspuns pentru ambele întrebări: DA!

Cum teroristii încep sa aibă varste din ce în ce mai fragede, cei patru se trezesc saltati de DHS, un fel de Serviciul de Securitate Intern al SUA, legați fedeles și cu cagule pe cap pentru a nu vedea unde sunt dusi pentru interogatoriu. Și nu sunt supusi doar interogatoriilor, ci și umilintelor la un pas de tortura.

După o săptămâna, Marcus, Jolu și Vanessa sunt eliberați nu și Darryl. Cei trei eliberați nu vor știi niciodată de ce ei da și Darryl nu, însă li se impune tăcere asupra experienței din ultima săptămâna.

Vanessa, refugiata împreuna cu mama sa în SUA, se retrage din gasca probabil având experiențe urate traite și în țara de origine, în timp ce Jolu și Marcus merg mai departe în decizia lor de a demasca DHS-ul și felul în care au fost prinși și închiși fără a avea vreo vina.

La un moment dat, Jolu cedeaza nervos și se hotaraste să se retragă și el lăsându-l astefel singur pe Marcus.

Marcus se hotaraste sa vorbească în cele din urma. Mai întâi cu familia, apoi cu o jurnalista destul de apreciata de public pentru munca ei, dar mai ales pentru faptul ca întotdeauna își verifica poveștile înainte de a le publica.

Pentru a doua oara, Marcus este ridicat de DHS fără ca acesta din urma sa știe ca puștiul a vorbit în prealabil și cu o jurnalista care nu publica înainte sa verifice, iar jurnalista noastră nu s-a dezmintit nici în aceasta situație. Intervine în ultimul moment și reușește astfel sa prinda DHS-ul pe picior gresti, iar cu aceasta dovada de netagaduit, DHS-ul este dizolvat prin decret.

Procesul lui Marcus devine unul public fiind judecat civil. Faptul ca a demascat un așa tratament fata de cei suspectati ca fiind teroristi, s-a ales în final, doar cu o acuzatie de furt, anume al unui telefon mobil apartinand Marshei, o fata care s-a nimerit și ea în acel loc și în acel moment nepotrivit la explozia bombei. Fata a căzut la înțelegere cu DHS-ul anume de-a lucra pentru ei și cum fata nu a mai putut fi găsită, Marcus s-a ales cu trei luni de detentie într-un centru de detentie juvenila în regim semideschis ziua fiind liber și noaptea fiind obligat să se prezinte în Centru pentru apel.

Ce mi-a plăcut la cartea aceasta pe lângă faptul ca m-a păcălit în cel mai copilaros mod?

Ei bine, mi-a plăcut foarte mult de Marcus care s-a dovedit a fi foarte hotărât și stabil în dorința de a scoate la lumina adevărul. Și nu a lăsat un centimentru de la el. Cine ar fi crezut ca un adolescent ar fi în stare după o așa sperietura să se adune și sa meargă mai departe? Să fie așa hotart și sa aibă un instinct atât de puternic?

Cartea s-a citit ușor și mi-a plăcut în conditiile în care Cory Doctorow este prima carte a autorului care îmi cade în mână.

Chiar și așa, voi lasa sa mai treacă o perioada de timp pana voi cauta și alte cărți ale sale, dar dacă vouă v-au căzut și alte cărți pe care le-ați citit, aș vrea sa știu părerea voastră, chiar dacă Cory Doctorow mi-a atras atenția cu asa-zisul element surpriza.

Am câțiva autori care mi-au făcut cu ochiul din raftul bibliotecii.

Bookblogger insider Tag


Ei bine, dupa ceva timp de tacere in care am tot citit si studiat pe la altii am hotarat ca este cazul sa pun din nou tastatura la treaba.

Voi incepe cu un tag gasit intre postarile unui site in limba engleza pe care care il urmaresc de ceva vreme si caruia ii acord creditare pentru aceasta postare @AlittleSliceofJamie.

Este adevarat ca unele intrebari imi pare familiare insa voi trece peste acest fapt.

  1. Unde scrii, in general, postarile pe blog?

In marea majoritate a timpului, postez de acasa, insa mi s-a mai intamplat sa scriu si in parc. In al doilea caz, prefer Parcul Herastrau sau Regele Mihai I dupa „rebotezare”, din Bucuresti.

Daca nu sunt in Bucuresti, ci prin tari straine, gasesc destule locuri publice sau unde imi gasesc cazare de un pot scrie in liniste si pace.

2. Cat timp iti ia, in general, sa scrii o recenzie a unei carti?

Depinde foarte mult daca respectiva carte m-a „gadilat” in mod placut sau mai putin placut. Daca mi-a placut, automat cartea primeste recenzie si critica favorabila atat cat se poate.  Daca nu mi-a placut, atunci nu primeste recenzie, insa nici critica negativa, poate intra in gratiile altora.

Ca sa raspund la intrebare, totusi, o zi sau poate doua.

3. Când ai inceput sa scrii recenziile pe blog?

Sa tot fie vreo cativa ani.

4. Care ste cel mai dificil lucru in a avea recenzii pe blog, in opinia ta?

Migala in a face un rezumat al tau propriu si personal, apoi sa-ti alegi cuvintele, structurarea prezentarii pentru a te face inteles de cei care arunca un ochisor sau poate pe amândoi peste postarile tale.

5. Care a fost cea mai distractiva postare de pana acum?

Ei bine, la asta nu m-am gandit. Cred ca ai voi avea nevoie de ajutorul vostru si va voi ruga sa lasati un comentariu cu raspunsul la aceasta intrebare 🙂

6. Care este tipul preferat de postari pe blog?

In general, proza, ideilei care imi trec prin minte, cate o recenzie.

Nu agreez poezia, insa acest lucru nu inseamna ca am ceva anume cu cei care scriu in versuri si nici ca nu am pe nimeni in lista de urmariri care sa nu scrie poezie. Acestor doua persoane, caci doua sunt, chiar as vrea sa le multumesc ca uneori, prin versurile lor, imi mai dau idei. Fata de proza, cred ca este mult mai greu sa scrii poezie, zic.

7. Care este momentul zilei in care scrii?

In general scriu seara, când ziua a ajuns la final si mi-am terminat treburile. Chiar si asa, uneori mai scriu si dimineata sau la pranz.

8. Scrii recenzie fiecarei carti pe care o citesti?

Sa fiu sincera, nu! De ce nu?

Sunt carti care imi merg la suflet, altele nu prea. Chiar si asa, au fost situatii in care o carte care mi-a facut impresie buna initial, dupa ce-am „disecat-o” nitel la rece, s-a dovedit ca prima impresie nu este si cea mai buna si invers-o carte care nu mi-a placut initial s-a dovedit a avea destule de spus.

9. Ce ai in preajma ta când scrii o recenzie: o ceasca de cafea sau de ceai? Ai Netflixul pornit?

Sincera sa fiu, prefer sa tin departe de tastatura lichidele. Am doi caini care ma pot lua prin surprindere si ma pot speria. Nu ca o tastatura buna ar fi o caruta de bani, insa sa previn decat sa vindec, zic.

10. Când scrii recenzia unei carti: dupa ce-ai terminat cartea? La o anumita perioada de timp?

As zice ca depinde-dupa ce termin cartea, o iau putin la „puricat”, apoi ii fac recenzia si pe urma o public. In general, o recenzie imi ia cam o saptamana.

11. Cat de des postezi pe blog?

Si aici depinde. Uneori scriu zilnic, alteori de doua sau de trei ori pe saptamana, iar in cel mai rau caz, imi ia o luna, poate doua. Asadar nu sunt un blogger care sa scrie constant, dar când scriu, stiu ca am de scris si nu ezit sa o fac.

Ei bine, acestea au fost intrebarile si raspunsurile mele.

Daca cineva doreste sa preia tagul, este liber sa o faca si chiar as fi curioasa sa vad ce are de scris 🙂

 

WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: