„Cel mai bun cadou din cele prezente în jurul bradului este prezenţa unei familii fericite.”(Burton Hillis)


https://wp.me/pa9oCr-bg

Reclame

Serios, se poate?🤔😱


Cred că sunt printre voi câțiva care știu că lucrez într-un mediu nebun în care viteza de decizie și reacție cu capul pe umeri sunt printre cele mai importante aptitudini în condițiile în care viața unui om depinde de tine. Sau că o bază de date cu o arhivă bine puse la punct sunt importante în condiții de presiune maximă.

Sunt alții printre voi care știu că sunt o persoană pe care dacă o vezi stând liniștită mai mult de 5 minute în timpul liber notezi ziua și ora în calendar.

Cea de-a treia categorie s-a obișnuit cu mine în sistem de foc continuu și știe să vadă sub firea zurlie că lucrurile nu sunt tocmai ce aparențele arată.

De la muncă se primește abonament la un lanț de săli din București. Nu am folosit acest bonus până în iulie acest an, când am hotărât că nu vreau să arunc la gunoi o muncă asiduă de 16 ani în sală în 4 ani de pauză. Este adevărat că după ce am depășit momentul „nu mai vreau să aud de…” am mai ieșit la alergat seara sau dimineața după posibilități, zic. Am incercat sa reintru în sală, dar psihic nu am putut.

Ei bine, am început să merg timp de o lună în mod constant 4 zile pe săptămână.

Prima săptămână-febra musculara nu m-a iertat ceea ce este absolut normal, dar nici eu n-am cedat așa ușor. Sala aleasă are și bazin, însă bazinul a fost redeschis după o mentenanță de aproape o lună și jumătate. N-a fost panică deoarece m-am neobișnuit cu efortul susținut, însă ce te faci cu antrenamentele căci ar fi nebunie curată să tragi 7 zile din 7 dacă nu ești sportiv de performanță, zic.

Am hotărât să împart în două antrenamentul de brațe și să trag 3 zile cu 3 combinate-o zi sală, alta bazin. După o vreme, am putut constat că mi-e bine și am mărit kilograme în sală.

Stați calmi-nu mă fac mare, merge scandurica, ceva striatii la vedere si vreo 6 pătrățele pe burtica, iar ca premiu de consolare-shaorma cu de toate.

Totuși, ceva mă supăra în bazin și am căscat un ochișori la stilul de lucru al antrenorilor de înot cu diferitele categorii de vârstă venite să învețe să înoate. Ceva mi-a dat cu virgulă, dar am zis ca poate mi se pare. Totuși, starea de spirit supărătoare nu mi-a dat pace și nici virgula nu a dispărut.

Am zis, ne trebuie soluții și cu siguranță vom găsi.

Mi-a sărit în ochi ceva săptămâna trecută, dar până duminică am tot stat pe gânduri. M-am gândit că poate e ceva în stilul meu de a înota care trebuie corectat și dacă tot mă apuc, măcar să completez și ce-mi lipsește. Așadar, duminică dau mail cam cu mi-aș dori. Telefonul a sunat aproape imediat.

S-a stabilit pentru marți dimineață, numai bine căci este zi de bazin în program.

Hotărăsc luni să las efortul fizic deoparte de dimineață, duminică fiind deja a șasea zi de antrenament. Ajung acasă pe la 22:30, duș și pe la 12 ne băgăm la somn, nu înainte de a pune ceasul să sune…pe care nu reusesc sa-l aud.

Deschis un ochișor și constat că e 7:30. Panică! Dar sunt ferm hotărâtă să ajung la ora stabilită-45 de minute mai târziu din Piata Romană la Arena Națională.

Surpriză-reusesc!

Mă racaie faptul că m-am dus cu burta goală-e supărător pentru cineva care este obișnuit să mănânce dimineața și nu concepe antrenament pe stomacul gol.

Dar înghit galusca și trag de mine până la capăt chiar dacă am înghițit la apa cât pentru toată ziua.

Azi, aud ceasul căci am în program pectoral. Ne prezentăm frumos în sală la 7:45 și ne apucăm de treabă. Mentionez că sunt o fire solitară de fel chiar când vine vorba și de antrenament.

La 8:30 terminăm cu antrenamentul și nelipsitele abdomene și ne hotărâm să vedem ce-am învățat la prima lecție de înot după 29 de ani de la inițiere și inotat mai mult după ureche pe urmă.

Băgăm un 300 de încălzire și constat că mă deranjează că apa are un capăt adânc și un capăt cu apă mică. Nu-i bai, ne adaptăm pe măsură ce stăpânim tehnica, zic.

Mai băgăm încă un spate, încă un craul, încă un bras, întoarcerile parcă nu vor să nu mă mai muște…trec vreo 45 de minute așa.

În fine, prind colțul cu apă mică gol. Băgăm niște picioruse de fluture și, de nicăieri, pleacă și mâinile. E adevărat că sunt stângace, dar constat că, serios, se poate? 🤔😱

Aștept ziua de mâine cu nerăbdare, căci e de treabă și dacă tot m-am apucat și se poate, să fie până capăt, zic.

Concluzia: unde se poate și mana antrenorului e bună, există rezultate!

Rabdarea este o virtute?


Pot spune ca dupa mai bine de un an in care mi-am vazut cumintica de antrementele mele cu echipa de volei avand grija sa le pregatesc cum trebuie pe cele care vor ramane in urma dupa ce veteranele se vor retrage din competitii, de prorpiul antrenament ca libero-coordonator de echipa care va spun sincer ca nu este unul dintre cele mai usoare, la Casuta Centru, la Spitalul Clinic sau la Colegiu ca doctorand, dar si ca lector sau asistent la cursurile studentilor ori ca invitat la orele elevilor, am hotarat sa vad cam ce am lasat in urma mea in acest an in care nu mi-am bagat nasul in treburile nimanui ci am mers pe mana altora.

Dupa ce am facut inspectia respectiva si am luat deciziile pe care le-am gasit eu bune si le-am dezbatut cu altii inainte de a le pune in practica si o readaptare la programul nebun cu care ma obisnuisem, am hotarat ca imi lipseste ceva, anume antrenamentele in sala de forta care au facut minuni in cazul unui copil zburdalnic si prea multa energie de comsumat, care nu stie sa faca economie de resurse, ci merge la extrema pana cade din picioare, se odihneste o zi maxim doua si o ia de la capat cu programul balamuc de unde l-a lasat si inca trage mai tare sa recupereze ceea ce a pierdut in perioada in care a trebuit sa stea cumintel.

Acel ceva este sala de forta care a reusit dupa o adaptare la un efort fizic mai mare decat cel cu care eram obisnuita adaugat la antrenamentul de volei.

Am hotarat sa pasesc din nou in sala de forta pe la jumatatea lunii in curs ferm hotarata sa revin la forma fizica pe care o aveam la un moment dat, plus ca metabolismul meu lenes isi facea din nou simtita prezenta dupa ce am renuntat la aproape jumatate din efortul fizic, ca sportiv, pe care il depuneam la un moment dat, pe langa programul infernal de la munca. Si nu ma gandesc ca mananc mai mult decat ca de obicei, nici mai putin, ci exact cat imi trebuie.

Dar ca sa imi fie bine, trebuie sa imi reorganizez total ziua-daca trag ture de noapte, dimineata se resimte la antremente lipsa de odihna de peste noapte, nu dau randamentul sperat, ba chiar n-am nici cea mai mica rezistenta la efort. Daca merg pe schimbul doi la munca, tot trebuie sa ma trezesc dimineata devreme adormind dupa 12 noaptea. Apoi, trebuie sa tin cont si de restul voleibalistelor, sfaturile antrenorilor si daca ar fi doar munca de la lot ar fi bine, insa tot nu m-ar baga la somn mai devreme de 1-2 dimineata si tot asa.

Am incercat si pe turele de dimineata la munca si am constatat ca daca imi permiteam sa dorm pana mai tarziu diminetile, pana la un noua sau zece, am avut ceva munca de convingere cu mine insami ca trebuie sa ma dau jos din pat la 5 dimineata ca pana la 8 sa fiu treaza.

DAR, ajung la ora 16 acasa, mananc ceva si la 17:30 cel tarziu trebuie sa fiu in forma maxima la antrenament. Nu imi cade deloc bine, caci de la 5 dimineata pana la ora 16 nu apuc sa mananc mai nimic, iar stomacul trage, nu-i prea place daca nu-l las sa isi faca siesta si imi da cate un junghi exact atunci cand imi este lumea mai draga.

Revin asupra orei de trezire-pe la patru. La sase sunt deja la munca si pe la unu jumate-doua fara un sfert la pranz am intins-o. In continuare, ma ajuta faptul ca oamenii pe care ii am la Casuta Centru si la Spitalul Clinic stiu ce au de facut si doar cand se mai intampla ceva grav ma anunta si doar daca nu se gaseste vreo solutie sau este foarte grav imi spun ca este necesar sa revin unde este buba. Acum, ca elevii si studentii sunt in vacanta de vara, ca asistent/lector si ca doctorand, aici ma cam doare fix la bascheti, caci am o grija in minus. Daca stau sa ma gandesc bine, nu e rau sa fi doctorand-iti organizezi timpul in functie de comisie si termene si ai propriul ritm de lucru care sa dea rezultate.

La cel taziu doua si jumatate, masa de pranz este servita. Ei bine, programul acesta se pare ca imi face cel mai bine, caci am constatat ca stomacul nu isi mai face simtita prezenta atunci cand imi este lumea mai draga. Dupa antrement, stiu ca urmeaza dusul si mai am ceva timp si pentru altceva pana sa dau stingerea.

Din nou, pot spune ca diferitele variante de program la munca combinat cu antremanemtele de volei si sala de forta, adunate cu inspectiile inoportune, plimabrile cu Whitestar si nu numai si-au spus cuvantul, caci am adunat destul de multa oboseala incat sa se vada pe chipul meu si sa dea iarasi semne de intrebare-oare iar ma incarc mai mult decat este cazul?

Una peste alta, prima saptamana in care am adaugat si sala de forta in programul zilei, se simte. Nivelul ridicat de efort fizic si-a facut simtita prezenta prin nevoia de a bea mai mult lichid si febra musculara alaturi de nevoia de un somn mai mult. Prima reactie a fost un fel de panica, dar situatia petrecuta in trecut mi-a readus aminte ca trebuie sa am rabdare, caci lipsa antrenamentului in sala de forta sa tot aiba o pauza de vreo patru ani.

Saptamana aceasta am riscat mult caci initial am mers pe doua zile cu una pauza. Am tras trei zile la rand si pe sala de forta si iata ca genunchii si inca un muschiulet sau doua mi-au dat de inteles ca nu este cazul ca dupa aproape 2 saptamani de sala sa ma supra antrenez cu patru zile consecutive, ci sa trag cel mult doua cu una libera.

Antrenamentul initial gandit de antrenori era de patru zile pe saptamana pentru patru grupe de muschi-o zi pentru spate si umeri, o alta pentru pectoral, a treia pentru brate si ultima pentru picioare. Regula obligatorie, dupa antrenamentul de brate urmatoare zi pauza sau picioare. Aici, rotitele mele s-au pus in miscare si au gandit ca luni facem spate cu umeri, marti ne luam pauza, miercuri facem pectoral, joi pauza, vineri brate, sambata pauza si duminica picioare. In 16 ani de antremanemt in sala de forta mi-a prins foarte bine si chiar m-a modelat frumos, iar metabolismul a invatat sa se miste mai iute in loc sa fie lenes.

Ma bate gandul sa revin la acest tip de antremanemt, dar sunt constienta ca in clipa de fata, la patru ani distanta, nu mai pot relua antremanemtul de unde l-am lasat. Muschii si organismul si-au pierdut antrenamentul in tot acest timp si trebuie reobisnuiti cu un efort fizic mai mare. Lipsa de antrenament se recupereaza in timp asa cum tot in timp si un antremanet sustinut a aratat rezultate.

Nerabdare-oare ce ma fac cu ea?

Dorinta de a trage mai mult-ce ma fac cu ea?

Oare in cat timp voi ajunge acolo unde mi-am lasat antremanemtul in sala de forta?

Sunt asa de multe intrebari carora tind sa ma grabesc sa le raspund si totusi instinctul imi spune ca trebuie sa am rabdare. Sunt contienta ca acesti patru ani sunt o perioada destul de mare de timp in care lipsa efortului fizic sustinut are un cuvant de spus. Aici o am pe Antonia care la jumatate de an dupa ce a nascut gemenii si un control medical la sange, a primit avizul de a reintra in pregatire la nivel de lot national. Acea jumatate de an alaturi de cele 9 luni de sarcina si-au spus cuvantul si nu am uitat cat am tras amandoua, cu cap, sa isi reintre in forma. Caci da, mie mi-a revenit sarcina sa o pun pe picioare, caci abia imi dadusem examenul de antrenorat in acea perioada. Sunt constienta ca mintea imi merge si invat repede sau ma adaptez din mers, la fel de repede, iar antrenorii au hotarat ca este cazul sa sparg gheata cu o reintoarcere in activitatea sportiva cu aviz medical si sarcina fara probleme al unui sportiv de talie mondiala.

Pot fi mandra de mine ca mi-a iesit, Antonia dand randament si rezultate in scurt timp, iar pana la primul meci major era din nou titulara pe care o stiam-la potential maxim. Potenial cu randament maxim care s-a vazut la toate etapele premergatoare Jocurilor Olimpice din 2016-la acest nivel unde doar cei mai buni sunt selectati fie ca prima optiune, fie ca rezerva, a dat ceea ce a avut mai bun in ea. Si cum ea a fost primul meu elev ca antrenor, apoi au venit generatiile care vor lua, intr-un final, locul „Generatiei de Sacrificiu” in totalitate, ma intreb, pe mine de ce nu as putea sa ma pun pe picioare? Eu ce am? Trebuie sa se tina cineva de capul meu ca sa am rabdarea necesara sa nu stric totul inainte de a incepe? Chiar nu am atatea pretentii de la mine cata incredere au avut si au altii in mine?

Stiu si sunt contienta ca atunci cand am intrat in sala de forta, prin 1998, dotarile salii de sport a liceului nu se pot compara cu ceea ce ofera salile de sport in ziua de azi.

Am crescut cu rugina in palme, am avut parte de febra musculara, de un grad mare de oboseala, bataturi in palme care s-au rupt pana la sange si tot am zis ca pot mai mult, iar cu rabdare, in timp, rezultatele au inceput sa apara.

Acum la ce ma astept oare? Sa vina totul de-a gata? Sa pot face minuni intr-un tinp scurt? Oare ca sportiv de performanta nu stiu ca rezultate vin in timp, cu munca asidua si rabdare?

Cert este ca decizia pe care am luat-o este una dificila si indelung gandita.

Stiu ca nu mai pot da timpul inapoi, dar asta nu inseamna ca nu pot face ceea ce mi-a facut placere la un moment data in timp si cum nu mai este mult pana la urmatoarele Jocuri Sagune din 2020, imi va ramane ca sport de referinta mult timp de acum incolo. Nu stiu cu ce il voi combina dupa ce voi incheia cariera de sportiv de performanta in volei la nivel mondial, insa stiu ca imi fac placere antrenamentele de Shotokan alaturi de Coral. Poate ca atunci cand voi incheia cariera competionala, voi relua antremanemtele de Shotokan de unde le-am lasat, dar aici am un mic avantaj-sunt multe chichite care mi-au intrat in reflex si este ca mersul pe bicicleta sau inotul. Vin de la sine si nu te ineci atata timp cat tii capul la suprafata.

O vorba spune ca rabdarea este o virtute, insa pentru cineva ca mine care are momente in care este prea smucita din fire poate fi o adevarata povara si doar de mine depinde sa revin de unde am plecat si sa ating acel nivel ridicat cu care sunt obisnuita.

Rapid Fire Book Tag


După o perioada de tăcere și studiat bloguri pe la alții, am găsit un tag care mi-a făcut cu ochiul pe blogul Dumitritei, World of Books Web.

Dumitrita a preluat tagul de la Adropofininspiration, iar eu am preluat aceasta leapsa.

Întrebările nu mi-au dat prea multă bătaie de cap, ba chiar au fost vreo doua care mi-au făcut rotitele materiei cenusii să se invarta mai ceva decât cele ale lui Hercule Poirot. Sa avem spor, dara!

1, Carte tiparita sau format electronic?

Prefer cartea tiparita! Stau destul de mult cu ochii în monitor la munca, apoi este și munca mamei de-o viața ca tipograf-sa tot fie vreo 40 de ani în care mâinile ei au trudit ca textul și pozele să fie asternute pe hârtie. Am învățat de mic copil să-i respect munca deoarece au fost momente în care am insotit-o la munca și am văzut-o cum trudeste, așadar am învățat să-i respect munca și sa respect cărțile, sa le simt copertile, paginile și mereu simt în nari mirosul textului proaspăt ieșit din tipar.

2, Preferi sa comanzi online sau sa cumperi din librărie?

Librariile au prioritate.

3, Ce carte ai vrea să fie citita de toți?

Ei bine, pot spune ca aici nu aș fi o prea buna sfatuitoare pentru ca nu toți digeram același gen literar.

4, Ce carte subapreciata ai recomanda?

Este adevărat ca atunci când un titlu îmi sare în ochi sau un autor despre care fie nu știu nimic fie abia dacă îmi aduc vag aminte de el, arunc un ochi sau poate amândoi și peste recenziile primite. Dacă mai dau și peste recenzii mai puțin favorabile ma întreb „de ce, oare?” și bag nasucul în cartea/cartile respectiv/e. Dacă nu reușesc sa trec de suta de pagini, atuunci recenziile au avut dreptate, dar dacă reuesesc sa termin cartea atunci gusturile mele au fost multumite, dar fiecare cu gusturile sale, nu?

5, Ultima carte terminata?

Marie Lu-Geniul. Al dolea volum ai seriei mi-a plăcut la fel de mult ca și primul.

Dacă în prima parte June-Copilul de Aur al Republicii face cunoștința cu Day, cel mai vanat om al Republicii, și amândoi își dau seama de diferențele pe care le face Republica intre cei cotati foarte bine la Examen și cei slabi, intre cei săraci și cei avuti. Dacă June este perfectă și provine dintr-o familie cu stare, ei bine, Day da și el examenul la vremea potrivita și dacă îmi aduc eu bine aminte, obtine și el un punctaj foarte bun, dar fiind dintr-o familie saraca, este picat fără drept de apel.

Rog Soricelul Cititor să mă corecteze dacă greșesc!

Al doilea volum mi-a pus sub nas diferențele de gândire intre cei doi-June, intruita militar foarte bine își da seama când sunt recrutati de Patrioti ca Razor nu spune legat cap la cap doua vorbe și ca de fapt guvernatorii, senatul nu îl au la inima pe tânărul Elector care preia functia de la defunctul sau tata și merg atât de departe în planul lor încât vor să-l asasineze. După câteva discuții cu Electorul își da seama ca, de fapt, acesta încearcă sa indrepte cumva lucrurile rău făcute de tatăl sau, însă mulțimea, satula de atâtea restrictii și viața grea, deja se îndreaptă spre revolta, însă la câtă ura a adunat fata de Elector, pe Day toată lumea îl iubește și l-ar urma pana la capăt.

Acest Day atât de iubit de mulțime, dar atât de urât de Republica, știe doar un lucru-viata de pe strada, fuga și lupta pentru viața lui. Asta pe lângă a pune bete în roate autoritailor și a le da mari durei de cap. Atât Day, cât și June au pierdut persoane dragi lor din cauza Republicii, răni care nu vor fi niciodată inchise. Finalul mi-a plăcut: Day afla ca în urma experimentelor la care a fost supus la un moment dat, rămâne cu o tumora pe creier. Nefiind descoperita la timp, aceasta tumora s-a integrat în țesutul sănătos și dacă i-ar fi scoasa, ar muri într-o clipa. Nu-i spune acest lucru lui June, ci o îndepărtează de el și o sfatuieste sa primeasca propunerea Electorului, în timp ce el încearcă sa petreaca cât mai mult timp cu fratele lui cel mai mic, Eden, care a fost infestat de Republica cu un virus care aproape ca l-a dus la orbire și care multă vreme a fost dus colo și încoace pe linia frontului de raboi cu Coloniile ca bomba biologica. Electorul chiar le da celor doi frați un apartament confortabil și tratament lui Eden.

Abia aștept al treilea volum!

6, Ultima carte cumpărată?

Theodore Roszak-Sfarsitul lumii în alb și negru.

Aceasta carte mi-a tot sărit în ochi la biblioteca, însă nu am apucat s-o citesc, așa ca am zis ca trebuie sa o am!

7, Cărți imprumutate sau cumpărate?

Regula de baza este ca mai întâi împrumut și dacă mi-a mers la inima, atunci cumpăr, dar uneori mai fac și excepții.

8, Prima carte citita?

Sincer, nu îmi mai aduc aminte.

9, O carte pe care nu ai mai citi-o niciodată?

Poate ca o să radeti, poate ca nu, însă Marin Preda mi-a dat mari bătăi de cap cu Morometii.

Am citit cu drag primul volum, al doilea în schimb nu am reușit să-i dau de cap după primele doua pagini. La modul cel mai serios, am încercat sa citesc acest al doilea volum de câteva ori la ani distanța, însă nici inaintarea în vârsta nu m-a ajutat deloc! Nu trec de primele doua pagini, neam!

10, Cel mai ciudat obiect pe care l-ai folosit ca semn de carte?

Ei bine, sunt momente în care sunt atât de concentrata când citesc, încă unul sau ambii câini ma sperie când vin după o mangaiere. Dacă nu am semnul de carte lângă mine, bag cartea sub labuta, dar labuta este curata și uscata. Dacă venim de la plimbare și suntem mudari pe labute, neapărat le spalam și le uscam bine bine chiar înainte sa pasim în casa. Regula stricta!

11, Judeci o carte după coperta?

Nu, însă știu ca uneori coperat poate lua ochii, însă citim și ce spun alții despre ea, cât și scurta descriere care ne este oferita. Au fost situații în care coperta dadea impresia unei cărți pe care nu prea ai vrea s-o iei acasă însă continutul a făcut toți banii, cum se zice.

12, Cărți care te fac sa plângi sau cărți care te fac sa razi?

Ambele, caci și în viața de zi cu zi, ai momente în care razi, dar și momente în care plângi. Într-un fel de-a spune, trebuie sa existe o balanța.

13, Lumea noastră sau ficțiune?

Nu-i rea ficțiunea, dar trebuie sa mai și coboram cu picioarele pe pământ, nu-i așa? Așadar, ambele!

14, Cât timp ai sa citești?

Depinde foarte mult de timpul pe care îl am într-o zi, dar și de starea de spirit.

Am zile în care nu-mi văd capul de treaba, dar găsesc timp măcar o oră sa citesc înainte de a ma baga la somn, am zile în care sunt libera de la munca și n-am nici cel mai mic chef sa pun mana pe o carte, măcar să-i sterg coperta de praf-vorba vine!

În general, o oră este cea mai scurta perioada alocata cititului. Am momente în care stau și 3-4 ore cu nasul în carte atât de concentrata, încât trebuie sa fac pauza.

Aceasta au fost întrebările și răspunsurile mele. Dacă printre voi sunt doritori sa preia tag, spor și nu uitați sa lăsați link!

Mulțumesc Dumitritei!

WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat asta: