A fi sau a nu fi

Pentru o clipa ma trag deoparte din iuresul care m-a invaluit ca o pelerina de ploaie in ultima vreme. Nimeni nu a zis ca imi va fi usor-nici eu nu m-am asteptat sa aud sau sa observ acest lucru. Munca la Centru nu mi-a permis o clipa sa ma gandesc ca este viata este, in general, usoara sau grea. Este asa cum este, asa cum ti-o faci caci nu totul vine de la sine si, uneori, trebuie sa ne ajutam singuri in sensul bun al cuvantului. Sunt, pentru o clipa, uimita de culorile toamnei complet uitate in acest balamuc aproape total, de cum noii elevi si studenti se integreaza vietii de la „Murg”, de la Colegiu, in caminele adervarate furnicare, la Hogwarts. La Centru am ajutoare noi care se integreaza foarte repede fiecare pe felia lui, cei vechi ii ajuta cum pot tocmai pentru a le fi mai usor lor. Si abia daca s-a inceput scoala.Vreau sa am o discutie cu cei vechi dupa ce ajutoarele vor termina perioada de practica-unii dintre veterani se vor retrage-majoritatea se vor pensiona si, asa cum a facut Maicuta obiceiul, internii au intaietate, apoi sfoara in tara si atunci sa vezi bataie. Arar s-a intamplat sa fie nevoie sa aducem oameni din afara. Multa munca si multa bataie de cap daca voi fi nevoita sa aduc oameni din afara. Multe sunt prejudecatile, multe sunt zvonurile care mai de care, labirintul culoarelor este destul de intortochiat chiar si pentru cei care participa periodic la evenimentul Portilor Deschise. O voi face si pe asta, oricat va fi nevoie de ghid o perioada mai lunga sau mai scurta de timp; nici cei care acum sunt fie elevi, fie studenti, fie in practica sau ca voluntari cu ceva vechime la noi nu pot spune ca stiu unde sa faca stanga sau dreapta si unde sa mearga inainte. E adevarat ca „Murgul Maicutei Moise” si „Andrei Saguna” arata ca niste adevarate intersectii, dar pana si eu mai am momentele mele in care pasii nu ma asculta si refuza vehement sa ma duca acolo unde am nevoie. Sunt uimita de aceste momente in care am nevoie de o clipa sa ma gandesc incotro trebuie s-o iau pentru a ajunge la destinatie, dar sunt constienta, in acelasi timp, ca a trecut multa vreme de cand nu am mai luat piramida la picior. Ultima oara era impartita in doua si orientarea in spatiu parca era mai usoara, dar acum am batatai serioase de cap.Cineva mi-a spus ca ar trebui sa-m reiau obiceiul de-a bantui ca o umbra nelinistita pe culoare bagand spaima mai ales in pustanii indragostiti ai Colegiului, poate asa nu voi mai avea probleme de lipsus sau lapsus…sa nu uit, as zice eu, de papausa voodoo pe care am primit-o de curand de la o cunostinta care, mai in gluma mai in serios, mi-a spus ca ar fi tare utila (sau nu prea dupa umila mea parere) in situatia in care as avea vreo persoana care nu prea ma are deloc la inima…Nu cred ca s-a gandit prea mult caci imi este o persoana destul de apropiata si stie ca una din marile mele griji care-mi va fi ca o a doua umbra pe orice vreme este Lumea Umbrelor, iar cu spiritele suparate nu prea te pui. E adevarat ca gura lumii stie ea ceva din ceea ce zice, dar cat adevar graieste…nu cred ca va stii niciodata, cel nu putin din acest punct de vedere. Si daca vreodata va stii, s-ar putea sa se sperie binisor.

Daca pentru o clipa mi-am aruncat in curtea locului de munca si a scolarilor pe oricare treapta a invatamantului fie el si gradinita, m-am gandit ca ar fi cazul sa arunc un ochi si in ograda familiei.

Si observ ca Maicuta Moise si Misha au nevoie de o vacanta pe care cu greu s-au hotarat sa si-o acorde, chiar si acum cand li s-a luat mult din povara pe care au purtat-o atata timp pe umeri. O vacanta in adevaratul sens al cuvantului, fara prichindeii altora in grija pe cap, fara emotiile concursurilor sau mai stiu eu ce alte griji suplimentare, dar pe care incep sa le simt incetul cu incetul pe proprii mei umeri.

Nu cred ca vreunul dintre ei pare sa se fi schimbat prea mult din momentul in care am hotarat sa iau taurul de coarne si sa ma ocup cum se cuvine de ceea ce se presupune ca este al meu inca dinainte de-a fi venit pe lume. Hotarat de altii si de parintii mei pus in practica dupa o buna bucata de vreme de observat si meditat. Si daca n-as fi fost eu, atunci ar fi fost altcineva caci piramida si inscrisurile de pe peretii interiori si exteriori au propria lor lege. Ar fi fost, poate, Madalina chiar daca ar fi insemnat alti ani buni de asteptari, observatii si dezbateri departe de urechile copiilor in toiul noptii intr-un moment in care peretii nu au ochi si urechi. Din acest punct de vedere, Maicuta a avut intotdeauna o oarecare teama caci ii semn la aparea si disparea din senin, iar umbra mi-a fost intotdeauna buna prietena. Din toate punctele de vedere.

Nu a trebuit sa se uite mai mult decat cu coada ochiului la cei 11 copii ramasi in viata ca sa-si dea seama ca toti suntem curiosi unde vor sa mearga in bine meritata vacanta pe care si-au propus-o.

Sunt hotarati sa mearga intr-un fel de a doua luna de miere, in vizita la ceea ce a mai ramas din familia Maicutei in locul unde a vazut lumina zilei.

Isi doresc sa mearga acolo unde Maicuta a vazut lumina zilei. O parte a familiei a plecat de pe locurile natale dansei la scurt timp dupa ce aceasta a plecat sa implineaca ceea ce avea de implinit. S-au reintors cand Maicuta a ales sa-si intemeieze o familie alaturi de Misha, moment in care au plecat si mai multi dupa eveniment, fiecare pe drumul sau si cu destinatia sa fixata in minte. Au mai ramas cativa pe loc. O parte au trecut in Lumea Umbrelor si am avut ocazia sa-i cunosc asa cum n-am cunoscut pe mai nimeni din familia mamei mele. Tata este singur de cand tine minte si s-a descurcat cum a putut pana cand a cunoscut-o pe Maicuta noastra.

O parte a celor care au venit la nunta surorilor mele, dar si la inmormantarea celor care au aproape un an de cand nu mai sunt, am apucat sa-i cunosc si sa schimb cateva vorbe cu ei, dar nu as putea spune ca se poate cunoaste un om doar din atata lucru. Si din nou a mai migrat un numar de rude cine stie pe unde. Si au mai ramas doar o mana de oameni, pe care ii poti numara pe degetele de la maini. Pe ei Maicuta si Misha vor sa-i viziteze. Si acestia ii asteapta cu bratele deschise. Presimt ca nu vom fi lasati de capul nostru, inclusiv noi, astia mai mari. Nu s-ar dori nici stricarea vacantei si nici sa daramarea unei enormitati de piramida despre care cine stie prin ce eforturi s-a pus in picioare, la fel cum n-ar fi nici floare la ureche sa fie culcata la pamant.

-Da, asa vrem, concluzioneaza Maicuta. O mini vacanta pentru mine si tatal vostru. Am obosit si ne-am cam saturat de Bucuresti, drept pentru care vrem relaxare si sunteti destul de mari sa aveti grija unii de altii si de piramida, in special de partea „Murgului.” De Colegiu sa nu va faceti griji, caci am incredere in cei pe mana carora il las. Elevii si studentii stiu la ce sa se astepte cand ma voi intoarce, la fel si profesorii. Nadia, am toata increderea ca macar Casuta Centru si padocurile nu vor lua foc si le voi gasi in picioare cand ne vom intoarce si daca ai timp si putere, sa mai dai o mana de ajutor pe la Universitarul nostru. Nu stiu daca va fi nevoie, caci personalul stie ce program nebun ai si cam cat pot intinde plapuma in ceea ce te priveste.

-Nu-i bai, stii doar ca nu sunt genul de om care sa stea prea mult locului sa se odihneasca, dar imi cunosc limitele si ii cunosc o mare parte din oamenii pe care ii ai acolo, raspund. Apoi, am ajutoare, care pe unde stie si poate sa dea o manuta sau un piciorus de ajutor. Ne descurcam noi cei mari si vaccinati si cu ale noastre si cu un ochisor, preferabil doi, si la cei mici. Ca or fi buni si patru ochi in anumite cazuri, nu-i probliem, ii folosim cu incredere.

Stie ea mama ce pot face si cat pot trage. Stie ca atunci cand lumea incepe sa-mi fuga de sub picioare si simt ca nu mai pot, este un semnal de alarma. Mi-a fost invatatura de minte caderea avuta dupa cele doua examene teoretice la wrestling. Nu stiu daca am mai cazut de atunci din picioare sau am simtit ca mi se inmoaie genunchii incat sa nu mai pot sta in picioare. Chiar si asa, lipsurile de organe care au cerut, prin tumori, sa fie extirpate, mi-au introdus si ele niste limite. Lipsurile in organism ale unor elemente importante ca acesta sa functioneze normal nu sunt chiar atat de drastice, dar atentie marita tot se cere. Daca ma gandesc eu bine, stie ea Maicuta ce copii are la usa si cam ce poate fiecare. Niciodata nu ne-a dat de facut ceva care sa nu putem duce la bun sfarsit, iar daca treaba cere echipa, stie cum sa ne grupeze. Deja stim si noi ce putem face singuri si cui sa cerem ajutorul cand nu se poate altfel decat in echipa.

In ceea ce ma priveste, stiu mereu ca am pe cineva in spare gata sa sara la nevoie. Pe de o parte, a simti o rasuflare in ceafa ma cam deranjeaza in momentele in care as avea nevoie de putina intimitate. Totusi, stiu ca este pentru binele meu sa am pe cineva in umbra in caz de nevoie. Fiecare are un fel de inger pazitor al sau asa cum si eu am momente destul cand sunt ca o umbra pentru parintii mei, pentru fratii mei si surorile mele, dar si pentru cei apropiati mie, cu care am intrat intr-un contact mental atat de sensibil, incat stiu unde este, ce face, cu cine este, la ce se gandeste…pot vedea prin ochii persoanei respective, pot auzi cu urechile ei insa punand mare pret pe intimitate, prefer de cele mai multe ori sa arunc un ochi, sa trag cu o urechiusa. Prefer sa merg pe perceptie senzoriala a starii generale de spirit gen Deanna Troy din „Star Trek The Next Generation”. Ce mai urmaream serialul cand aveam o clipa libera!

-Asadar ma lasati cu gramada de plozi pe cap, pe care si asa nu-l vad, iar voi va duceti sa va faceti de cap…scanceste Dally, biata de ea, ramasa in continuare sora cea mare cu vreo 10 frati si surori mai mici in grija, cu o fata de ti se rupe inima. Unii mai sunt si majori vaccinati.

-Sa stii ca vom fi niste piticuti foarte draguti pe creierul tau cand ne punem pe dracii, ca niste dracusori impielitati ce suntem. Nu ne intereseaza ca nu putem, deci nu mai pierdem vremea sa intrebam daca se poate sau nu, vom trece direct la fapte! hotaraste Becca in numele tuturor.

Este un haz general cum n-a mai fost de multa vreme. Simt ca toti s-au obisnuit cu durerea ranilor care nu se vor inchide niciodata definitiv, ca sunt constienti ca viata merge inainte.

Buna dispozitie afisata de Maicuta Moise m-a surprins la inceputul discutiei, dar la o privire mai atenta, mi-am putut da seama ca este si starea sa interioara. Nu tin minte, cat am stat in preajma dansei, sa fi fost plecata in vacanta; ne-a fost insotitoare in cantonamente, la concursuri, plecata cu treburi…a muncit permanent fara vacanta timp de 18 ani si inca ar mai putea. Aceasta vacanta este binevenita si pentru Misha, care in toti acesti 18 ani a muncit si el pe branci, alaturi de dansa si de noi toti. Cred, asadar, aceasta luna de relaxare fost la inceput doar un gand care s-a conturat intr-o idee care se concretizeaza incet-incet.

Simt o oarecare teama in sufletul celor doi, caci Maicuta a muncit continuu de cand a ajuns la piramida, in timp ce Misha i s-a alaturat pe parcurs. Amadoi au sacrificat multe, poate chiar tot ce au avut si au tras pe branci zi si noapte, pe canicula si viscol, in vremuri de pace si de razboi, s-au zbatut sub diferite regimuri aflate la guvernare si au ajuns intr-un punct in care noi, copii, trebuie sa luam fiecare in parte felia sa, asacum cei doi au muncit cot la cot pentru ca intregul sa reziste. In cazul meu, stiu in parte ce inseamna sa tragi de nebun sa stai in picioare si sa rezisti eroic pe baricade. N-as zice ca unul are mai putin de tras si mai putine responsabilitati. Pot spune ca fiecare este constient ca munca sa este importanta pentru ceilalti si asta am putut observa de cand am primit „hardughia” pe umeri. In cea mai mare parte a timpului, pot spune ca am putut sa punem in practica asa cum ne-am obisnuit umar de la umar si sa ne completam unul cu altul, iar unde s-a cerut o mana in plus de ajutor n-a ramas ramas fara ecou.

Simt ca le este teama sa plece atata timp in vacanta deoarece nu stiu cum vom reactiona noi, cei care vom ramane in urma, ce vor gasi pe pamanturile natale ale Maicutei si ce vor gasi la intoarcere. Pe undeva le inteleg teama. Amandoi se tem pentru mine, dar au toata increderea ca ma voi descurca.

Presimt ca Maicuta isi va vedea toate rudele, chiar si pe cele care au ales sa se risipeasca in cele patru zari ale lumii. Tragand putin cu ochiul in viitor, am o vaga presimtire ca s-ar putea ca toti sa lase pamantul natal in urma si sa se retraga la „Murgul Maicutei Moise” alaturi de „Maria lor, care a plecat a lasat totul si a plecat de mititica in lume, pentru a realiza o profetie de una singura, caci a crezut in ea si in ceea ce poate face si cat poate duce.” Misha are ceva emotii de cum va fi primit de familia soatei lui si la cum isi vor arunca acestea ochii peste copiii lor, copii care au crescut mari, s-a realizat fiecare in felul sau si isi ajuta parintii in munca lor.

Chiar si eu ma intreb cum va fi privita aceasta plecare de rude. Sa-ti lasi copiii de capul lor sa-ti administreze munca de o viata asa, dintr-o data, pe nepusa masa. Aici ma simt ca o babuta batrana stand pe o bancuta in gradina din fata casei si shpionand pe fiecare vecin si trecator in parte, fiecare frunza cazand in bataia vantului caci i-a venit vremea sa moara si sa faca loc unui nou mugur la primavara din care va iesi o alta frunzulita de-un verde firav, fiecare adiere de vant, fiecare raza de soare, fiecare fuior de fum sau fiecare norisor care traverseaza cerul albastru, sticlos si din ce in ce mai zgarcit in lumina soarelui.

Nu stiu ce reactie vor avea cand vor ajunge aici si vor vedea balamucul Bucurestiului, balamucul „Murgului Maicutei Moise” cu tot ce-l inconjoara si zumzetul ametitor al Colegiului International cu Program Sportiv „Andrei Saguna”. Ma sperie putin gandul ca Poarta Sangerie si Casuta Centru ii va ingrozi prin valul de mister care le inconjuara, nu mereu de bun augur si stiu ca elfi n-au vazut sau vreun locuitor al Pamantului de Mijloc. Aici stiu ca se vor speria de-a dreptul de iuresul caracteristic acestui punct de trecere intre trei lumi cu care eu una m-am obisnuit si multa vreme, ca mama mea, nu-l voi putea parasi nici sa vreau.

Stiu ca Maicuta a vorbit despre cea care o mosteneste si ca deja i s-a nascut si a doua fiica despre care profetia spune ca va fi o umbra a primei mostenitoare. Nu a fost nevoie sa mi se traduca faptul ca nasterea Madalanei nu este un accident; s-a nascut pentru ca oricand as fi putut refuza ceea ce profetia spune, as putea ceda oricand poverii pe care o am de dus sau as ajunge la fundul sacului cu zile printre cei vii. Sunt aspecte pe care un val cetos mi le ascunde, asa cum nici Elrond nu poate sa vada in viitor mereu cu claritate-sunt momente in care ceea ce se petrece in prezent isi pune pecdetea pe viitor la fel cum trecutul nu-l poti schimba. Nu o consider vreo rivala, ci am grija sa o pregatesc pentru ceea ce o va putea astepta mai devreme sau mai tarziu. Probabil ca voi face asa cum a facut Maicuta cu mine, caci eu una am in fata viitorul unui om solitar, singur in viata, dar mereu ajutat de cei din jur care stiu sa pretuiasca pe cei drepti si corecti, sa incerce sa-i ajute pe cei care nu merg bine pe drumul vietii pentru a-i aduce pe drumul cel bun si sa-i indeparteze pe cei care prefera scurtaturile in viata.

De asemenea, ma bucur inca de prezenta lui Paun mai mult ca oricand-este constient ca sunt momente in care nu voi putea razbi de una singura. Am primit solii din partea elfilor si a majoritatii locuitorilor Pamantului de Mijloc ca ma vor ajuta la nevoie pe intreaga perioada in care Maicuta va fi plecata si spera sa putem avea o buna colaborare in rezolvarea problemelor care se vor ivi pe langa cele care sunt in curs de rezolvare. Si, cum altfel nu se putea, n-au intarziat nici tachinarile, alaturi de felicitari ca Maicuta si Misha imi acorda incredere asa de timpuri.

Aici au dreptate-un Phoenix la 30 de ani este in drum spre maturitate.

Sunt destui care considera ca am trecut prea repede de la a copilari la un adult in toata regula. Eu prefer sa cred ca traiesc prin cei din jurul meu-ma bucur de bucuria altora cand lumea mea se prabuseste bucata cu bucata intr-un hau negru si fara fund, ma intristez cand ii vad pe altii suparati, plangand sau in nevoie cand lumea mea este implinita din multe puncte de vedere (nu le putem avea pe toate doar!), trec prin anii pe care i-am pierdut de-a lungul vietii alaturi de fratii si surorile mai mici caci nu am avut parte de-o copilarie ca a lor, de o adolescenta tipica cu toate probleme ei, nu ma mai satur sa privesc copiii cum se joaca si se cearta din te miri ce, ca in inocenta lor, sa se impace in secunda urmatoare si tot asa.

Si, zi de zi, descopar cat de mult seman Maicutei mele, o femeie care a trecut si dansa prin greutatile vietii asa cum eu trec si eu prin greutatile vietii, fiecare in timpul sau si in felul sau…