31 decembrie 2011


MOTO: Nu tot ce zboara se mananca si a citi printre randuri este o arata, spun cateva vorbe din popor. Reamintesc ca stilul meu de a scrie cuprinde atat lucruri reale, cat si fictive asadar rog mare atentia in a trage concluzii pripite.

Se pare că anul 1992 îmi va fi întotdeauna anul de referinţă la care mă voi întoarce mereu, cu bune şi cu rele. Este anul în care am lasat copilaria în urmă, într-un mod brutal şi ireversibil, am sărit peste adolescenţă şi problemele ei specifice ca să ajung la maturitate înainte de vreme. Dezvoltarea bruscă a omului a dus şi la dezvoltarea Phoenixului ascuns sub chipul omului şi a tot ceea ce ţine de această pasăre despre care legendele spun multe-de la puterea de a renaşte din propria-i cenuşă la puterile magice pe care le are şi încă multe altele. La doar 10 ani conştientizam că drumul care mi se aşterne în faţă este unul greu şi doar de mine depinde totul, cel mai tare punându-mă pe gânduri ce pot face cu puterea minţii-cea mai mică greşeală într-o clipă de neatenţie sau ezitare poate fi fatală atât pentru mine, cât şi pentru cei din jurul meu.

Anul 1996 m-a pus în faţa Bătăliei Sângeroase, bătăie care a dat şi denumirea de Poarta Sângerândă sau Sângerie situată lângă Căsuţa Centru. Personal, prefer a doua denumire. În acest an am primit în grijă Lumea Morţilor-am avut un oarecare şoc având în vedere câte vieţi pot fi curmate intr-o clipă, dar acest lucru avea să mă pregătească psihic pentru ceea ce viaţa avea să-mi aştearnă înainte.

Doi ani mai târziu, primăvara anului 1998 avea să mă pună în faţa Primei Bătălii de la Hogwarts. Aveam să aflu unde situat castelul-şcoală în clipa începerii bătăliei-seara zilei de 1 mai-unora dintre combatanţi nu le era sortit să moară, ci să treacă într-o stare de aşteptare, de comă fizică. Între aceştia, Severus a fost cazul cel mai dificil datorită veninului de şarpe ce-i alerga nebun prin vene. Înainte de-a alunca într-o comă mai profundă decât a celorlalţi, am reuşit să-i intuiesc o parte din ceea ce ar fi trebuit să ştiu despre o lume care este nebănuită omului, chiar dacă o are chiar sub nas în faţa ochilor.

Îmi spune că i-am sărit în ochi din prima clipă prin enigma ce o eman în jurul meu şi prin rapiditatea cu care învăţ fie şi din zbor punând în practică la fel de repede tot ceea ce învăţ. Îi dau de înţeles că am nevoie de şcoală şi de profesorii ei să rămână acolo unde le este locul, chiar dacă profesorii pleacă şi alţii le iau locul. Îşi dă seama că are sub ochi un om care este conştient de sine şi ce zace în el, dornic să înveţe ceea ce-i lipseşte. Îmi dau seama că voi avea un drum lung şi greu de parcurs, iar ceea ce voi învăţa îmi va fi util într-un fel sau altul.

Din acel moment şi pînă în martie 2009, nu am mai călcat la vedere în Hogwarts. M-am bucurat să văd cum fiecare dintre cei în comă se ridică şi se îndreaptă spre locul său în colectiv. Severus a rămas ultimul, căci el a fost cazul care a ridicat cele mai multe semne de intrebare. Toată şcoala a trecut pe la căpătâiul lui, chiar dacă a rămas şi azi cel mai urât şi temut profesor din Hogwarts. Am vegheat asupra lui adesea, ori de câte ori mă strecuram în sălile de curs cu cele mai întunecate unghere pentru a învăţa ceea ce îmi lipsea. Clipa trezirii a fost un alt punct de răscruce pentru mine-am ridicat alte întrebări în ochii fostului auror-Moody şi în ochii lui Dumbledore, mai ales că mi s-a putut citi pe chip doar ce-am vrut şi când am vrut.

Mă simt încolţită de Moody şi Dumbledore căci aflu că în contextul în care mă aflu, îndeplinesc cam tot ceea ce presupune o profeţie străină mie, la fel de străină ca lumea în care mă aflu de ceva timp. Sunt guri care spun că nu ar fi cazul să se tragă concluzii pripite, însă îmi dau seama că aceste concluzii se vor adeveri la un moment dat-a Cincea Casă va fi fondată curând chiar dacă castelul va avea de suferit. O vreme se stă la poveşti, nu pot refuza nici dacă aş vrea-sunt curioasă.

În prima săptămână a lunii martie 2009 dau testări la sânge alături de cei câţiva veniţi de la „Murgul Măicuţei Moise” şi CIPS „Andrei Şaguna”. Peste examenele scrise(NOV) am trecut cu uşurinţă, în schimb partea practică a fost criminală, chiar dacă de rezistenţă nu am dus lipsă niciodată mergând chiar până la epuizare fizică. Am refuzat să cedez, pur şi simplu, în faţa a ceea ce ar fi putut fi numit cu uşurinţă cel de-al Treilea Război Mondial, căci Alistor Moody, Albus Dumbledore, Remus Lupin, Minerva McGonagall şi Severus Snape nu m-au iertat deloc în condiţiile în care am dat dovadă de o capacitate enormă de învăţare, rapiditate în gândire şi acţiune, putere de înţelegere şi o profunzime a gândirii şi înţelegerii a lucrurilor rar întâlnite.

La terminarea testărilor, pot spune că am avut parte de o masă festivă alături de felicitări şi o resortare a Caselor, căci mulţi dintre studenţii şcolii păreau să nu-şi găsească locul în Casele în care fuseseră iniţial sortaţi la început de studii.

Chiar dacă am stat o săptămână în spital, am avut parte de compania lui Severus, cel de la care am învăţat o mulţime de lucruri chiar dacă unele dintre ele le-am furat.

Anul 2010 mi-a adus un duş cald, un duş rece. Prima parte a anului a trecut destul de repede cu bune mai mult decât rele, însă a doua parte a venit cu duşuri reci sau foarte reci. În acel moment eram singura creştină din familia Moise; am întrevăzut câteva nunţi şi am avut parte de veşti destul de urâte-decesul bunicii materne şi al unuia dintre fraţii mamei adoptive. Am preferat să mă rezum la politeţurile de rigoare şi la a păstra o oarecare distanţă şi tăcere şi să încep să mă ocup de partea să spirituală pe care o ignorasem destul de urât de când mă ştiu. Deciziile luate în această perioadă nu au fost primite prea bine ca veşti în sânul familiei adoptive şi au ridicat câteva semne de întrebare între membrii familiei Moise. Eram conştientă că la un moment dat aveam să iau o decizie destul de grea, dar ştiam că va fi mai bine aşa, alegând la momentul respectiv să păstrez tăcere.  Simţeam nisipuri mişcătoare sub tălpi şi nu îmi plăcea acest lucru. Ştiam şi ştiu că multă vreme de acum încolo o să trebuiască să ţin ascunsă natura Phoenixului, însă partea spirituală avea să fie o problemă la un moment dat, caz în care nu avea să fie prea plăcut, mai ales că începusem să mă simt foarte bine în mediile în care începeam să mă învart. Ironic cum dai dintr-una într-alta şi îţi găseşti locul unde te aştepţi mai puţin. Un om normal cu o viaţă normală este un afişaj bun în ceea ce mă priveşte, însă nu mereu este înţeleasă de cei din jurul meu-în fond, şi tăcerea este un răspuns, chiar dacă se spune că este de aur. Încântarea pe care începeam s-o simt în noul mediu m-a făcut să mă simt mai bine, mai stăpână pe mine în această periodă de ape tulburi.

Am intrat în 2011 neliniştită. Prima parte a anului a fost plină de încântare şi împlinire. Dally s-a căsătorit cu Tudor, Elena cu Mircea, Antonia cu Robert şi, cireaşa de pe tort, Sonia cu Mark, ocazii cu care s-au întâlnit toţi cei 16 copii ai familiei Moise…şi eu care credeam că tata are 5 fete şi niciun băiat. Din a doua parte a anului am avut parte de nori negrii de furtună şi de decizii greu de luat. Îmi era relativ bine în punctul în care ajunsesem, dar nu puteam sta în două luntre-ori stânga ori dreapta.

Luna decembrie ne-a găsit pe toţi la „Murgul Măicuţei Moise” cu ceva gânduri pentru anul 2012 şi eventuale planuri. Conform tradiţei din ultimii 11 ani, am început să ne „antrenăm” pentru trecerea în Noul An încă de pe 21 decembrie, zi de naştere a Dianei Şandru şi a Cristinei Neriador. Au urmat Cristi şi Dorina pe 25 decembrie, care îmi sunt frate şi sora de sânge, pe 26 a fost rândul gemenelor Tănase, pe 27 Ştefania Endall, pe 28 gemenele Anemona, urmate pe 29 de Kathy Chamberline şi de o zi de odihnă până la ziua Dallyei, de pe 31 decembrie.

Ultima zi a anului 2011 nu va fi uşor de uitat, căci Măicuţa Moise a întrerupt micuţa petrecere pe care Dally o ţinea de încălzire cu ocazia împlinirii a 31 de ani de viaţă. Faptul că Hogwarts era pentru a doua oară sub asediu-o alianţă a Capului de Mort cu Sauron-avea să ne întrerupă oricum aceste ultime clipe de linişte mai devreme sau mai târziu. Îmi dau seama că această inexplicabilă şi greu de crezut alianţă va afecta Căsuţa Centru deoarece Poarta Sângerie a devenit nu numai un punct de trecere între Pământul de Mijloc şi Lumea Omului, între Lumea celor Vii şi Lumea Morţilor, ci şi un punct de trecere între fantezie şi real. A picat ca un fel de răspuns la starea de nelinişte care mă tot ţine de vreme îndelungată, parcă un stral gros de ceaţă mi s-a ridicat de pe ochi şi am putut vedea cu claritate că toate au un început, o oarecare durabilitate în timp şi un final.

Ajunşi la Hogwarts, am nimerit în toiul luptei cu întăriri şi cu speranţa că victoria pe care o întrevăzusem să nu aibă un preţ atât de mare aşa cum presimţeam. Zorii prime zile a anului 2012 a adus cu ea şocul multor cuţite înfipte în răni adânci, răni care au dus familii în pragul destrămării datorită greutăţii pierderilor suferite.

Şocul suferit a fost atât de mare, încât am reuşit să pierd pentru o clipă contactul cu realitatea…îi vedeam pe Mircea, Tudor şi Robert aşteptându-mă în pragul Lumii Morţilor şi nu realizam ce caută acolo. Li s-au alăturat curând Andrei, Iosif, Norbert, Birgitta şi Bianca. Abia când am privit în răsăritul soarelui la cele trei surori rămase văduve plângîndu-şi soţii, la o mamă plângându-şi copiii morţi înainte de vreme în luptă şi la un tată disperat că este incapabil să facă faţă propriei dureri pentru a-şi susţine familia în clipe de grele încercare. Am sperat să fie doar un vis urât care se va risipi rapid, ca ceaţa dimineţii, însă Mădălina, una dintre surorile mele mai mici, m-a adus cu picioarele pe pământ întrebându-mă de ce îi plâng pe aceia care pot fi vizita oricând. Mi-am dat seama că îi trebuia un astfel de şoc pentru a ieşi la iveală că am şi eu, la rândul meu un ajutor pe care îl voi lăsa în urma mea, aşa cum Măicuţa s-a hotărât asupra mea.

Pe lângă morţii familiei, a trebuit să îndur şi moartea a încă 15 persoane apropiate mie, între ele două persoane care mi-au devenit foarte apropiate după decesul în 2002 a Dashei Domnitzu-Robert şi Lissa Domnitzu, doi oameni pe care i-am considerat mereu ca frate şi soră pe lângă cei mulţi pe care îi aveam acasă. Am realizat că nu degeaba m-am îndopat cu atâtea obiceiuri şi tot atâtea culturi, însă am devenit conştientă, după o clipă de cumpănă că aveam să le folosesc pentru ultima oară la ingroparea morţilor.

Cimintirul „Anubis” din curtea „Murgului Măicuţei Moise” a fost arhiplin, blocând un sfert din Bucureşti pe ambele sensuri datorită celor prezenţi-rude, prieteni, colegi, cunoştinţe,apropiaţi, curioşi. Mi-a fost greu să fac ceea ce trebuia înfăptuit, însă am avut certitudinea că avea să fie pentru ultima oară, sentimentul de linişte aparentă se terminase aici şi renăcuse în altă parte. Definitiv.

La sfârşit, Misha m-a tras deoparte şi mi-a zis că ar aprecia dacă aş putea lua pe umeri şi responsabilităţile „Murgul Măcuţei Moise” şi CIPS „Andrei Şaguna,” până când atât el, cât şi Măicuţa îşi vor reveni. Gândesc că oricât aş riposta, tot mie îmi vor reveni la un moment dat, aşa că ar fi cazul să fac un mic antrenament în prealabil.

Am luat „Murgul” şi „Şaguna” la pas. Mi-a luat ceva această mică plimbare, căci am privit totul altfel având o oarecare idee ce-ar însemna să rămân cu aşa ceva pe mână mai devreme sau mai târziu. Până la momentul respectiv, acum este momentul probei de foc, aşadar nu-mi rămâne decât să iau taurul de coarne şi să dau drumul la treabă. La întoarcere din pelerinaj, am avut parte de un peisaj mai liniştit şi de o familie cât decât mai liniştită, mai împăcată. Un mic survol mi-a dat de înţeles că viaţa din împrejurimi îşi reintră în normal, încetul cu încetul.

Cum Hogwarts a fost aproape pus la pământ iremediabil, s-a luat decizia ca studenţii să fie mutaţi la „Şaguna,” unde s-a găsit un pic de loc şi pentru ei.

Odată cu întoarcerea acasă, m-am găsit familia mai liniştită şi mai împăcată cu cele petrecute. În urmă unei discuţii avute cu cei care mi-au mai rămas alături, între cei vii, s-a decis că deocamdată Măicuţa şi Misha să rămână acolo unde le este locul, la cârma Piramidei care le-a adus consacrarea.

-În ceea ce mă priveşte, vă pot spune că am ajuns la concluzia că nu sunt pregătită pe deplin pentru asemenea responsabilităţi pe termen lung, însă mi-a fost utilă experienţa. Dacă v-aţi fi decis să vă retrageţi, m-aş fi descurcat eu cumva, însă nu aş fi avut acelaşi randement ca voi, cel puţin nu la început şi cred că multă vreme aş fi putut purta stigmatul concluziei că nu pot face faţă singură spus din gura lumii până să pot dovedi că prima impresie nu este întotdeauna cea mai bună.

-Pe de altă parte, îmi continuă Măicuţa ideea, nu cred că avem încă puterea, eu şi tatăl vostru, să te lăsăm singură în condiţiile în care Mădălina este una din responsabilităţile tale cele mai importante, în clipa de faţă. Spun acest lucru pentru că am ştiut să te încercăm mai mult de nevoie decât de voie după ani în care ai muncit pe brânci şi încă nu te consideri pregătită. Cred că ţi-ai dat seama că ai mai trecut prin probe de foc înainte de această încercare…dar ce prostii vorbesc?! Normal că ţi-ai dat seama.

-Ştiu că mă moşteneşte în multe lucruri, sper doar că pe măsură ce le descoperă, să nu se sperie de ele şi să dea înapoi. Va fi ca mine pe măsură ce creşte-nu ştii niciodată când explodează sau când ajunge la capătul puterilor, până nu va pica din picioare.

Îmi dă dreptate, cu mezinii familiei nu a mai avut răbdarea să-i urmărească crescând cum a făcut cu mine, Sonia şi Elena sau cu toţi cei care am plecat peste graniţă, dar această sarcină i-am preluat-o din mers. De altfel, ştie că am talentul să atrag oamenii şi să mi-i apropii.

Plimbarea călare ne face bine amândorura; chiar dacă mergem în tăcere sau punem ţara la cale, este ca un mic ritual tacit. Ajunse înapoi la grajduri, e de ajuns să schimbăm o privire pentru a înţelege gândurile celeilalte. Apele se vor linişti la un moment dat, deja ştiu ce mă aşteptă, ştiu ceea ce am de făcut. Totul depinde de mine şi doar de mine.

-Nadie, să nu adormi cu gânduri amare! Ai nevoie de odihnă, nu de sprjinit aşternutul! Fă-ţi cadoul acesta!

-Sunt conştientă de şocul avut de mulţi la înmormântare, însă cei mulţi au tendinţa să uite că nu tot ce zboară se mănâncă şi să nu deosebească ficţiunea de lucrurile reale. Chiar şi aşa, fiecare are dreptul să creadă ceea ce doreşte. Au mai fost situaţii de genul acesta şi ştiu că nu poţi împăca şi capra şi varza. Repet, fiecare este liber să creadă ce vrea.

-Nu deveni indiferentă!

-Am obosit să dau explicaţii pentru lucruri fictive care n-au nicio legătură cu ceea ce se întâmplă zi de zi în viaţa omului. Nu am răbdarea necesară acum.

-Tocmai de aceea îţi spun să te odihneşti. Omul are tendinţa să judece foarte uşor-un motiv este neatenţia şi neînţelegerea a ceea ce aude, vede şi/ sau citeşte. După ce te odihneşti, încearcă să revii asupra capacităţii de a-l înţelege pe acela căruia te adresezi. Încercă să te gândeşti la omul care erai şi cum reuşeai să-i aduni pe toţi în jurul tău şi să-i ţii aproape. Greul a trecut, pentru mine şi tatăl tau, ne descurcăm.

Până ajung în cameră, mă gândesc că ar trebui să reînvăţ să ascult tăcerea din jurul meu, tăcere care de multe ori m-a ajutat să-mi limpezesc gândurile.

Anunțuri

Un gând despre „31 decembrie 2011”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s