Fapt implinit


Dupa trei saptamani petrecute la Rio pe cai mari, am ajuns inapoi la Piramida „Murgului Maicutei Moise”, insa am revenit cu inima cat un purice si un mare nod in stomac.

Fetele mele au fost toate pe cai mari si a dat ce-a avut fiecare mai bun in ea, iar acest lucru s-a vazut din plin-am ramas sus de tot, in varful piramidei, cu aurul la gat.

Dar acest aur a avut, in acest an, pretul lui, caci oricat de ravnit este aerul rarefiat al varfului de munte, muntele si-a cerut tributul lui si a fost cam neiertator-am simtit pe pielea mea vorbele Donnei de acum cativa ani bunicei, prin 2000, cand am ales sa ma intorc pentru continuare de studii la CIPS „Andrei Saguna” din Bucuresti si am cam lasat chel in urma mea, caci in proportie de 80% din coechipierele de atunci au ales sa faca demersurile necesare pentru a ma urma in tara natala.

Mi-a zis atunci, mai in gluma, mai in serios, ca spera sa nu incerc pe pielea mea, acel gust amarui pe limba si golul imens in suflet pe care le traieste in acele clipe ale deciziei mele darze si irevocabile.

Recunosc ca mi-a trebuit mult curaj si un dram mai mult decat mare de nebunie in acele momente, insa stiam ca orice inceput va avea si un sfarsit mai mult sau mai putin frumos.

Si am ajuns la Rio cu dorinta de-a tine steagul sus si l-am tinut nesperat de bine, dar pe masura ce meciurile curgeau unul dupa celalalt am realizat ca fetele mele dau ce au mai bun in ele, caci sunt destule intre ele care au ajuns la final de cariera sportiva si vor sa plece frumos, cu capul sus, asa cum au pasit pentru prima oara in lumina reflectoatelor pe terenul competiilor de volei-niste copile nestiute de nimeni, care incercau marea cu sarea si au avut curajul sa-si atinteasca privirile sus de tot si sa spere ca vor ajunge acolo unde si-au propus.

Si au luptat minge cu minge, punct cu punct, serviciu cu serviciu, set cu set si meci cu meci.

Si rodul muncii lor a avut un gust dulce si le-a placut. Si au decis ca vor sa munceasca pe branci la antrenamente, ca vor sa dea tot ce au mai buna in ele pe teren si sa lupte pana la capat. 

Si au facut toate acestea si in aceste 3 saptamani la Rio-au luptat pana la capatul drumului sus, in varful muntelui, dand ce-au avut mai bun in ele pana la ultimul strop de energie si fructificand fiecare clipa de antrenament petrecuta in sala.

Cand facliile tarilor participante la Rio, fie la Jocurile Olimpice, fie la Jocurile Sagune, s-au stins, stiu ca s-au stins si pentru viata competitionala a multora dintre voleibalistele mele.

Si asta ma doare, caci „Generatia de Sacrificiu” a predat stafeta mai departe, o stafeta chinuita si muncita pe branci, dar care si-a cules roadele pana la final.

Daca au fost situatii cand stand pe malul oceanului, sunetul valurilor m-a linistit, acum, sentimentul acesta imi este foarte strain si nu reusesc sa-mi tin in frau lacrimile care imi curg pe obraji fara incetare. Nu stiu daca este bucuria implinirii, durerea rupturii care avea sa vina la un moment dat in timp si „niciodata” nu ar fi intrat in carti deloc la inifinit. Stiu ca toate au un punct final, dar oare unde imi este puterea de-a accepta acest punct final?

-De ce iti uda obrajii lacrimile, Nadie? Nu voi incerca sa te consolez, nu iti voi tine teorie, ci voi sta alaturi de tine, privind cum valurile oceanului se sparg de tarm si voi privi alaturi de tine in reveria meciurilor care s-au incheiat si te voi insoti pas cu pas in gandurile tale care au fost si ale mele dupa Olimpiada si Jocurile Saguna ale anului 2000, imi spune o voce pe care o cunosc atat de bine. Sentimentul il stiu prea bine si stiu cat doare, dar de tine depinde totul in continuare.

-Esti minunea la care nu am sperat niciodata, intervine Robert, sustinand spusele Donnei. Antrenoarea ta din New Jersey mi-a aratat cam ce-ai facut pe acolo, am comparat cu munca mea de la „Saguna” si am inteles, amandoi, ca ne poti ajuta mai mult decat ne-am putea ajuta singuri. Si am acordat incredere libero-ului coordonator de echipe-da!, mai multe echipe decat am sperat vreodata, pe care nimeni nu prea il inghitea la inceput nici de-o parte nici de alta a oceanului si caruia nu i se dadea nicio sansa pe teren…prima infrangere la Jocurile din 1996 am zis ca este un accident nefericit pentru noi si un noroc chior pentru voi, dar faptul ca ne-ati cam tot dat peste nas la fiecare meci chiar si in toanele voastre proaste de atunci incoace…ei bine, asta te pune pe ganduri binisor.

-Si am invatat cu timpul, ca putem avea incredere in tine fara a ne pierde ca antrenori pe drum, Nadie. Si vom ramane antrenori ai echipelor de volei apartinand Colegiului pana la final, chiar si dupa momentul in care nici tu nu vei mai juca si indiferent pe ce drum vei alege sa mergi.

Pentru o clipa se lasa tacere si doar miscarea ritmica a valurilor se aude.

Daca Donna a avut o portita, eu nu stiu in ce situatie ma aflu, decat una care nu imi prea place, la modul cel mai sincer. De fapt, nu imi place absolut deloc, dar oare o fi dupa mine? Presupun ca nu prea, caci nu doar eu contez intr-o echipa, ci conteaza intregul pe care il alcatuieste echipa in sine.

-Fete rele ce sunteti, ma lasati in pielea goala! (…)Ei bine, daca astea-mi sunteti, cred ca trebuie sa-mi fac si eu bagajele odata cu voi. Doamne, unde ajung eu mergand pe mana voastra?”

-Sa tot fie vreo 16 ani de atunci, Flanny, iar tu ai raspuns…

-La balamuc sigur! Totusi, nu va fi un balamuc pe care il vei indura de una singura. Iti suntem alaturi si dorim sa te sustinem. Dorim sa mergem alaturi de tine pe drum, indiferent cat de greu va fi drumul care ni se asterne in fata, ai scris istorie din prima clipa a vietii tale, ne-ai dus si pe noi sus de tot si doar tu stii cate s-au sacrificat, nestiute de noi, ca sa ajungem si sa ramanem sus.

-Presupun ca nu trebuie sa ti se mai spuna cate injuraturi si blesteme ti-ai luat, dar de care ai fost iertata cu fiecare reusita, pentru a face loc la altele si la altele, mai dihai decat cele initiale.

Stiu ca fetele care vor ramane in echipa sunt capabile de eforturi aproape imposibile pentru a face minuni aproape inumane.

Am fost acceptata de fiecare in parte abia dupa ce fetele au invatat sa vada dincolo de aparente si sa inteleaga felul meu de a fi si modul meu de gandire. Ca sunt o persoana care deznoada lucruri complicate si se impiedica de lucruri simple.

-In concluzie, Donna, am ajuns la o intrebare care mi-a fost lasata ca mostenire de o antrenaore care a crezut intr-o copila aparuta de nicaieri si care nu avea nici cea mai mica idee cu ce se manca voleiul in general, ca sa nu mai spun ca nu dadea semne ca ar avea nici cea mai mica inclinatie spre asa ceva.

Si intrebarea ramane suspendata pentru o clipa in aer asteptand sa vada daca va fi luata de manuta si dusa la o plimbare anevoioasa in cautarea unui raspuns sau va ramane suspendata pentru o vrreme care poate atinge vesnicia fara a primi raspunsul, indiferent de felul lui…

Simt ca in jurul meu s-a strans intreaga delegatie venita de la Colegiu si fiecare intelege ca aceste Jocuri Saguna, alaturi de Olimpicele 2016, sunt un punct de cotitura in istoria Colegiului: in 1989 a plecat la drum „Generatia de Sacrificiu” pe foarte multe fronturi ca discipline scolare, iar in acest an, „Generatia de Sacrificiu a Volebalistelor” a ajuns, in mare parte, la final de drum si lasa o mostenirea muncita pe branci si tare grea celor care vin din urma si vor avea curajul sa o duca mai departe. Si totusi, trecerea de la o generatie la alta nu se face brusc, ci cu grija si cu atentie.

-Si pot presupune ca aceasta intrebare va fi dusa mai departe dupa ce ii voi gasi un raspuns, la randul meu. Dar oare cati dintre voi si cei care vor veni pe drum alaturi de voi, vor reusi sa supravietuiasca drumului care vi se asterne in fata? Greul de aici incolo incepe, iar cateva blesteme si injuraturi nu cred ca va vor ajuta decat sa va linistiti pe moment…

Stiu ca Donna, Robert si fetele care raman la echipa rasufla usurati, dar sufletul meu este rupt in mii de aschii. Nu stiu cate dintre aceste aschiute vor mai gasi drumul spre casa, insa stiu ca lumea mea se indeparteaza pe zi ce trece de la lumea omului si ca fiecare clipa va fi traita din ce in ce mai intens in Pamantul de Mijloc si doar putini vor fi cei care vor face fata acestui Taram.

Mai stiu ca este momentul sa mai las o bucatica de istorie in urma si sa iau in piept ceea ce viata imi va scoate pe drumul care mi se asterne inainte.

Ma astern drumului: imi sunt alaturi cei cu care am scris istorie atatia ani la rand. Port departe de ochii tuturor sufletul sfasiat ca pagina lor de istorie a ajuns la final si lasa in urma lor a alta pagina in istorie pentru a fi scrisa de cei care vin in urma lor.

Imi sunt alaturi cei langa care am crescut si m-am facut mare, cei langa care m-am format ca om.

Si vor fi langa mine mereu, in fiecare clipa a vietii pana in ultimul ceas.

Oare ce este mai dureros: faptul ca pagina lor de istorie s-a terminat aici sau ultima bataie a inimii lor in aceasta viata?

„-In drumul care ti se intinde inainte alaturi de cei care vor lua locul celor retrasi, sa tii minte, vei avea suportul tuturor si, mai ales, vei fi propriul tau ajutor, prin calitatile pe care le ai si, mai ales, prin defectele care iti dau batai de cap cand iti este lumea mai draga si tot ele, defectele, te vor ajuta pentru ca mereu ai invatat din ele lucruri bune…Toate la timpul lor, copila, sa tii minte asta cand ii va veni vremea…”mi-a spus cu ani in urma Paul Bear, la putin timp dupa ce am ajuns in New Jersey si nu stiam mare lucru despre lumea cea noua in care abia intrasem si abia daca avea idee ce se petrece cu mine departe de ochii curiosi ai oamenilor…cand a plecat si el dintre cei vii? Si cate sfaturi bune a putut da unui copil pe care abia daca il cunoastea…sfaturi care il ajuta acum, la maturitate….

Nu stiu cand ajungem la Satul Olimpic unde se da o mica petrecere la care iau parte tarile care au ramas in lupta pana la finalul Jocurilor. Nu putem refuza un pahar mic de sampanie.

Nu stiu cand se face dimineata si, dupa un dus rapid, furnicarul din Satul Olimpic se indreapta spre aeroport, fiecare indreptandu-se spre coltul sau natal de lume luand cu sine un mic bagaj in plus care nu va putea fi cantarit in niciun fel…bagajul aminitirilor atarna usor sau greu in sufletul fiecaruia si nu poate fi masurat in bani…

Rusoaicele coboara inaintea noastra la Moscova. Ciudat traseu a fost ales, insa nu ma deranjeaza ca s-a ocolit putin caci am timp sa-mi studiez co-pasagerii.

Oare cand au trecut 21 de ani?

Anunțuri

Un gând despre „Fapt implinit”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s