“O mână de oameni pusă pe fapte mari” am fost catalogaţi la Jocurile Olimpice si Jocurile Saguna de la Londra din acest an. Nici nu infirm, dar  nici nu confirm-poate că presa internaţională are dreptate.Dacă ar fi să confirm, aş confirma faptul că la toate competiţiile la care elevii Colegiului Internaţional cu Program Sportiv “Andrei Şaguna” din Bucureşti au luat parte au facut prăpăd strângând medalii, diplome şi aducând renume încă din anul 1989, când “Generaţia de Sacrificiu” a intrat pe bancile şcolii.

Această generaţie care a dat undă verde generaţiilor următoare este extrem de veselă dupa o competiţie grea îmi aduce aminte de drumul făcut din România în New Jersey în luna ianuarie a anului 1995, atunci fiind însoţită doar de Sonia si Elena dintre cei prezenţi în avionul de întoarcere acasă. La fel ca atunci, am adoptat o atitudine detaşată şi de această dată, gândindu-mă la una sau alta, dar atentă la ceea ce se discută în jurul meu; nu am scapat de a mi se cere o părare despre un lucru sau altul, ori ce aş face în diferite situaţii.

Din capătul culoarului observ cum s-a aşezat fiecare şi lângă cine. Constat că Sonia, Elena, Martha, Kathy, Lupana, Rowena, Vicky, Flanny, Rowena şi Michael au preferat să stea alături unii de ceilalţi aducându-mi aminte cu plăcere de vremurile pe când plecam în deplasări la diferite competiţii în Statele Unite, Canada sau America Latină. Îmi amintesc de cum ne privea Ted pe cele trei fete care aveau să afle pur întâmplător că sunt surori, de cum Sable încerca să ne răspundă la tot felul de întrebări, în timp ce Steve, Chris şi Mark când ascultau, când mustăceau şi ne făceau să râdem în hohote tachinând-o pe Sable. Nu pot nici acum să uit gîndurile acestui munte de om sau cum o privea Mark pe Sonia şi cât se chinuia să se auto convingă că n-ar avea taria să aibă răbdarea necesară până când aceasta din urmă va creste destul de mare si va putea să decidă ce om şi-ar dori lângă ea şi dacă îi va putea respecta decizia luată; trebuia să ia, aşadar, în calcul că peste ani, Sonia nu l-ar putea vedea mai mult decât ca un coechipier şi cam atât. Şi acum mă uimeşte ce risc enorm şi-a asumat atunci.

Michael nu prea are stare multă între atâtea fete, aşa că se îndreaptă spre colţul lui, alături de cei câţiva băieţi care au participat doar la Jocurile Şagune.

De asemenea, este pentru prima oară când Măicuţa Moise şi Misha au hotărât să ne lase de capul nostru-au ales să se comporte ca nişte părinţi normali şi să-şi conducă, respectiv să-şi aţtepte copii la aeroport. Decizia lor a fost primită cu multe şi mari semne de întrebare, căci nu doar eu, Dally, Antonia, Sonia şi Elena am participat la competiţiile de la Londra, ci şi alţi sportivi care au avut puterea să se adune după incidentele de la sfârşitul anului 2011 si inceputul lui 2012.

Sarcina de-a striga adunarea tot mie mi-a revenit, alături de decizii grele în ceea ce privşte cine s-a pus pe picioare şi are şanse reale la medalii, cine are şanse destule încât să nu transpirăm de emoţii şi aşa mai departe. Nu bag de seamă când Dally se aşează lângă mine, însă întrebarea ei, pusă pe un ton destul de serios şi hotărât, mă scoate puţin din amorţeala gândurilor mele.

-Te gândeşti la ce pun părinţii noştri scumpi şi dragi la cale?

-Sinceră să fiu, cred că a venit timpul ca ei să se retragă încet, dar sigur şi vor să vadă ce lasa în urma lor. Vor să ştie dacă acum e momentul sau trebuie să mai aştepte o perioadă mai lungă sau mai scurtă. De altfel, ideea acesta le-a încolţit în minte într-un  moment de durere destul de intensă, însă chiar şi aşa, la un moment dat ştiu că trebuie să dea fiecăruia ce este al său însă doar atunci când fiecare va conştientiza ce înseamnă partea lui de moştenire şi cum să aibă grijă de ea.

-Îmi dau seama unde baţi şi ai dreptate. La fel ca şi tine, am momente când veghez din umbră şi pot spune că ai înţeles cine şi ceea ce eşti când noi încă aveam preocupări specifice vârstei noastre. Ai acceptat statutul tău şi te-ai zbătut de cele mai multe ori singură pentru ceea ce va fi al tău şi să găseşti mereu drumul cel bun şi soluţiile cele mai potrivite pentru a-şi gestiona cum poţi mai bine tot ceea ce ai luând în calcul că la un moment dat vei avea şi mai multe pe cap.

Pentru o clipă se lasă tăcere. Surorile noastre ne caută din priviri şi, când ne găsesc, ne măsoară din cap până în picioare cu oarece suspiciuni în ochi; pe chipul tuturor se poate citi oboseala adunată în timpul competiţiilor amestecată cu liniştea sufletească-munca  asiduă nu a fost în zadar, căci fiecare a fost răsplătit cel puţin cu medalie indiferent de culoare ei.

Pilotul anunţă că vom ateriza curând, aşadar trebuie să ne reluăm locurile. Pot citi în privirile aţinte asupra noastră admiraţie şi o oarecare urmă de melancolie pentru cearcănii întunecaţi de sub ochi; fiecare îşi doreşte să fi ajutat mai mult, dar există ciuda că fiecare îţi are propriile limite şi nu toţi acceptă cu uşurinţă aceste limite cu toate că până la urmă înveţi să trăieşti cu ele.

Şi eu gândeam odată că nu pot depăşi barierele cu care fusesem îndoctrinată. Uneori mă întrebam de ce trebuia să fiu copilul unei familli de mijloc-nu duceam grija zilei de mâine, dar existau şi situaţii în care trebuia să accept multe renunţări care mai târziu aveau să mă stingmatizeze, deşi timpul avea să le alunge unele dintre ele.

Astăzi încerc să nu judec găurile care rămas de la cuiele scoase din uşă-un gust amar şi noduri greu de înghiţit care pe undeva m-au ajutat să nu uit de unde am plecat şi gândesc că dacă acest gust amar şi nodurile din gât nu ar fi existat, nu aş fi ajuns astăzi unde sunt.

-Faptul că Măicuţa şi Misha mi-au lăsat pe umeri multe greutăţi în ultima nu mă deranjează, îi spun Dallyei doar pentru urechile ei. Pe undeva m-au ajutat să-mi testez limitele şi să văd dacă pot face faţă la ceea mă aşteaptă, dacă mai sunt lipsuri şi unde mai am de lucru. Mă îngrozeşte pe undeva ceea ce mi s-a pus deoparte, însă trebuie să accept asta.

-Părinţii noştri ştiu de ce îţi vor da ceea ce ţi se cuvine când va veni timpul; gândeşte-te la faptul că eşti libero şi coordonator de echipă. Nu ai rezervă. Când stai pe bancă, la odihnă, ne-ai învăţat cum să ne descurcăm fără tine şi să mergem la victorie sigură. Sunt multe lucruri care se văd dinafară. Nu ştiu dacă îţi dai seama de aceste lucruri, dar faptele tale, modul de gândire atestă faptul că, în ceea ce te priveşte, aparenţele nu sunt înşelătoare, nu în totalitate. Uneori, deşi ridici multe semne de întrebare, deciziile pe care le iei sau ceea ce spui îşi găsesc motivaţia la un moment dat în timp.

Din nou se lasă linişte. Aterizarea este puţin cam abruptă, dar am trecut şi prin alte situaţii mai puţin plăcute.

Trecem repede de controlul bagajelor. Nu mă miră faptul că Măicuţa şi Misha ne aşteptă alături de fraţii şi surorile mai mici care nu primit drept de participare la aceste Jocuri de la Londra, datorită vârstei  minime acceptate-16 ani. Ceea ce m-a surprins în mod plăcut a fost prezenţa unor oameni care mi-au marcat adolescenţa-Donna nu putea lipsi alături de Robert Stacan, amândoi fiind greu convinşi să rămână acasă. Nea Gheo şi nea Mike se întreţin de parcă ar fi prieteni de-o viaţă. Nu lipseşte nici fostul director de la liceul regional Hudson, unde am terminat şcoala generală şi liceul cu o privire plină de mândrie pentru fostele lui eleve. Mark nu poate lipsi nici el, nici Chris-sunt însoţiţi de Sable, Steve Austin, Ted DiBiase senior, Rick Flair şi Bret Hart. Dacă Mark, Chris şi Bret aveau motive destul de serioase să vină la aeroport, restul au fost o surpriză plăcută. Am putut citi pe chipul tuturora bucuria de a ne vedea întorşi acasă cu medalii, dar le pot citi în ochi şi admiraţia de-a fi găsit puterea de a-mi ţine nervii tari şi a mobiliza acea „mână de oameni” care a făcut minuni.

Îmi dau seama că în curând va trece acest moment de copilărie şi voi trebui să accept drumul care mi se aşterne în cale. Mă bucur că Măicuţa şi Misha au ţinut cont de rugămintea de-a nu mă obliga să fiu nevoită să apelez la sângele albastru care îmi curge în vene. Acum nu ştiu cât de mare procentaj a avut această rugăminte, dar ştiu ca anii petrecuţi în bătătura „Murgului Măicuţei Moise” şi-au spus cuvântul, ca şi în cazul tuturor copiilor rămaşi în viaţă-ce s-ar potrivi fiecăruia dintre noi, ce şi cât poate face şi duce. Din priviri pot înţelege că această aventură a avut scopul ei şi că nu gândesc rău când spun că trebuie să accept drumul ce mi se aşterne în faţă.

-Suntem mândri de voi, ne spune Misha la masa festivă organizată într-una din grădinile mele preferate, anume Grădina Mayaşă. A venit timpul să dăm Cezarului ce este al Cezarului…

Dar deja nu îi mai acord tatălui meu decât o singură ureche şi mă bucur să văd câtă lume a venit cu bucurie în suflet.

Aici, elfii şi alţi locuitori ai Pământului de Mijloc se pot feri de ochii curioşilor ageri. La fel şi profesorii şi colegii de la Hogwarts.Întâlnesc multe priviri vioaie şi prietenoase care mă salută radiind. Le răspund la fel, căci prezenţa lor îmi face bine şi voi avea nevoie de foarte mult sprinjin-a sosit clipa în care aripile mele trebuie să se întindă şi să mă ajute să zbor spre noile orizonturi care mi se aştern înainte.

Din acest moment, Măicuţa şi Misha lasă încet, dar sigur, munca lor de-o viaţă celor care le vor lua locul.

-Niciodată n-am găsit în jurul tău lucruri simple, dar cu cât e mai complicat ceea ce te înconjoară, cu atât tragi mai mult şi reuşeşti de cele mai multe ori să treci peste multele răutăţi care vor să-ţi rănescă genunchii…

Anunțuri

Un gând despre „The End of an Era

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s