Generatii II


Asadar, ca orice parinte, Maicuta si Misha au incercat sa fie ce-au considerat ei ca este mai bine pentru fiecare dintre noi, copiii lor.

Pe undeva, soarta si-a cam facut de cap pe seama lor, caci foarte tarziu si-au dat seama care dintre copii avea sa fie cel insemnat, intr-un fel de a spune. Poate ca a fost mai bine asa, deoarece fiecare dintre noi avea sa se formeze in felul sau.

Afirm acest lucru deoarece s-a simtit cand ne-am adunat toti sub acoperisul casei parintesti-cei ramasi acasa aveau sa ne ajute sa ne obisnuim cu viata din Piramida, iar noi aveam sa aducem un suflu nou. Ma bucura faptul ca am reusit sa ne acomodam unii cu altii si sa invatam unii de la altii in scurt timp.

De altfel, nu degeaba simteam ca sunt urmarita de ochi din umbra, insa nu ma asteptam la nea Gheo sa fie chiar asa vigilent chiar daca in cativa ani aveam sa incep sa-l cunosc binisor si sa stiu cand glumeste, cand e serios si cand treaba e treaba. Curios lucru este faptul ca niciodata pe Severus nu l-am simtit ca pe un junghi in coaste, daca imi permiteti, ci ca pe o senzatie de liniste.

In momentul in care Maicuta a terminat de povestit, s-a lasat o tacere vecina cu linistea din cimintirul de care inca ai mei inca se sperie si inca rau. Nu o sa reusesc sa inteleg de ce au acest sentiment insa poate voi afla vreodata cand s-or lamuri si ei.

-Asadar fac nazbatii de mica, sa inteleg? E ceva care ar mai trebui sa stiu despre mine?

-Cred ca o sa ne uimesti pana in cea din urma clipa, imi raspunde Misha. Ai fost mereu cea care, desi mereu in pericol, ai facut ce-ai facut si ai reusit sa te pazesti si pe tine si pe noi, intr-un final.

Oare or stii ei toti ca nu-i chiar asa si de cate ori am fost si cu al doilea pas in Lumea Mortilor, dar ceasul nu-mi batuse inca? Nu cred ca vor stii niciodata, iar seniorul Elrond, chiar daca a vazut-o , iar Galadriel a simtit-o, nu cred ca fie au constientizat, fie tin pentru ei.

In concluzie, sunt cea care avea sa va puna pe toti sub semnul intrebarii inca de cand am venit pe lume, fie ca dintre voi erau deja in viata, fie ca mi-ati urmat ca varsta. As zice ca fratii mai mari au dat pentru o vreme de inteles ca Maicuta va naste doar baieti, iar fetele nu vor vi o alinare pentru dansa cand nu va mai putea. As fi tare curioasa daca vom trai sa vedem ca maica noastra nu va mai putea sau se va prabusi pur simplu?! Cred ca acest lucru il pot afirma si despre Misha, caci trage in ultima vreme de atata timp alaturi de Maicuta.

Nu as vrea sa par rautacioasa.

Pot spune ca desi nu imi amintesc foarte multe despre ceea ce s-a intamplat inainte de 1988, vise si banuieli am.

De ce spun 1988?

A fost anul in care m-am rupt de casa vreo saptamana pentru a face cunostinta prima oara cu un spital. Cel de oftamologie. Strabism de cand ma stiu si, da, puteti sa radeti, ma uit crucis cand imi sunt foarte obositi ochii, dar n-ati observat niciunul. Acu ca v-am spus, sigur o sa trageti cu ochiul…niciodata n-ar fi prea tarziu. Tony stiu ca s-a gandit ca sunt de fita, dar nu.

Tot in acel an, am avut si primul deces de care sunt constienta in familia gazda-strabunica. Nu mai stiu cati ani avea, dar tin minte ca nu prea mai stia ce face si ne mai trezea in toiul noptii mai mereu in ultima parte a vietii.

A urmat a doua internare in vara anului 1989. Dupa ce mi-am revenit, am petrecut ultima parte a verii in batatura bunicilor din partea mamei. N-am apucat sa incep clasa I acolo, desi asta ar fi vrut mama. Adesea am auzit-o spunand ca i-a fost greu sa tina casa si sa aiba grija de toata lumea. Un lucru care imi revine uneori in minte si ma face sa ma intreb de ce o marturisea. In fine, intr-un fel poate din acest motiv nu prea inghit oamenii care zic una si fac alta sau nu se tin de ceea ce spun-dar oare de ce mai spun daca nu fac nimic? Ca sa se afle in treaba? Sa fie retinu acest aspect, deoarece acolo unde intorc spatele, ramane intros definitiv si nu tin cont cine este.

Nu stiu cand a trecut primul an de scoala chiar daca am prins revolutia din 1989 si am luat reforma din invatamant de la zero. Manuale schimbate, uniforma a iesit din obligativitate tarziu, gen eram clasa a III-a. Stiu doar ca am scapat in clasa a II-a de mult urata bentita cu pampoane, de sambete la scoala, de careuri si de imnul cantat la inceputul si sfarsitul orelor. Ce rebela as fi fost!

Ei bine, totul s-a prabuit in jurul meu in februarie 1991, cand am simtit pe propria piele, in mod constient, ce inseamna sa se rupa din tine o bucatica si sa nu mai fie cale de intoarcere.

Sa astepti ca acea persoana sa se intoarca chiar si azi, la atatia ani distanta, sa constientizezi ca nu se poate si sa faci in asa fel incat sa alungi propriul poltergeist care te bantuie pe tine si ii ingrozeste pe altii.

Sa iti dai seama, copil fiind, ca ai fost ferit de multe din ceea ce trebuie sa infrunti singur din acel moment in tot drumul vietii care ti se intinde inainte. Sa constientizezi ca esti asa diferit de toti ceilalti din jurul tau, dar sa nu iti poti da seama de ce si in ce mod; sa vrei sa pleci dintr-un mediu care devine mai nociv pe zi ce trece, dar cum sa faci acest lucru cand esti un copil si sa nu ai unde sa te duci.

Timpul cumva a trecut, am fost mutata la o alta clasa unde l-am cunoscut pe cel cu care aveam sa imi devina un prieten apropiat. Peste ani, colegii de generala de atunci, au crezut ca ne-am luat si nu aveau nevoie decat de o confirmare care nu avea sa vina niciodata. A fost stiut ca si dupa ce am plecat din tara in afara, am pastrat legatura. O pastram si acum, dar nu va fi nimic intre noi, dar poate ar fi fost o alternativa, la un moment dat, daca altfel ar fi stat lucrurile.

Eram deja cu clasa a IV-a pe final, cand am implinit varsta de 10 ani. Crescusem destul de mult pentru anii mei si nu aveam sa mai cresc foarte mult pana la intaltimea mea actuala. Undeva la maxim 7-10 centimetri.

Phoenixul se trezise la viata in momentul decesului Bunului meu.

Am inceput sa vad lumea cu alti ochi, sa constientizez altfel totul in jurul meu. Copilaria a ajuns la final, am sarit peste adolescenta si am devenit un mic adult in corpul unui copil. Chiar si asa, fusesem catalogata ca fiind precoce pentru anii mei si foarte isteata. A fost un paravan foarte bun, am constientizat de-a lungul anilor.

Daca Maicuta spune ca a avut vise premonitorii, ca au fost semne inaintea nasterii mele, ei bine, pot spune ca in momentul in care a batut de crucea noptii si am trecut in al zecelea an de viata, m-am trezit brusc. Un cer senin plin de stele si o luna plina,mare, sangerie, abia rasarita imi inunda camera cu lumina ei.

M-am dat greu jos din pat si mi-am vazut reflexia in geamul unei biblioteci care cred ca tot acolo este. Ceea ce am vazut nu m-a speriat, ci mi-a dat foarte multe raspunsuri intr-o secunda.

Am stiut ca nimeni nu trebuie sa ma vada asa-riscam prea mult. Am simtit auzul mai fin, mirosul mai fin…toate simturile mi se ascutisera intr-o secunda. Ce era de facut oare? Fra`miu cu care am crescut para tot parintilor si inca multe altele. Atentie sporita din partea mea pe cat posibil si, foarte recomandabil, sa nu ies din tiparele cu care se obisnuisera cei din jurul meu. Tot atunci, chemarea Piramidei, sau piramidelor la acea vreme,a devenit foarte clara si foarte puternica-eram chemata foarte clar acasa. Dar cand urma sa ajung acasa? Asta nu stiam, dar trebuia sa aflu, cu calm si rabdare. Daca ajunsesem aici, toate aveau sa vina la timpul lor.

Nu stiu cand a trecut finalul clasei a IV-a si vara. In fiecare noapte imi intindeam aripile-mai intai stangaci, apoi tot mai sigura pe mine. Am invatat sa simt curentii de aer, sa planez fara sa fiu vazuta de prea multi ochi curiosi. Sa mai mentionez ca locuiam pe o sosea aglomerata cu vecini peste tot, inclusiv in blocurile alaturate, acum inca goale dupa ce proprietarii de drept au trecut in lumea celor drepti, iar urmasii lor sunt imprastiati in lume, fiecare dupa rostul lui? Avantajul meu, sa zicem, blocul are 10 etaje, iar eu am crescut la 7.

Clasa a V-a, in urma testului de limba engleza dat inaintea inceperii anului scolar, a adus colegi noi astfel a trecut pe nesimtite. De asemenea, stilul materiei si profesorului mi-a cam dat batai de cap, dar avea sa ma obisnuiasca pentru ceea ce aveam sa gasesc in Jersey si, ulterior, la Colegiu.

Clasa a VI-a a inceput vertiginos fara a da un vreun semn ca avea sa imi aduca vreo idee ca ceva este pe cale sa se schimbe.

Imi aduc aminte ca in urma unei compuneri la limba romana, profesoara de atunci avea sa descopere ca am o imaginatie foarte bogata si ca pot aborda aproape orice tema foarte usor si foarte organizat. Efectiv nu a avut unde sa pun pixul rosu pe hartie in conditiile in care tema a fost libera. Mi-a atras doar atentia ca am un limbaj cam slobod; probabil anii de dinainte de 1989 inca nu isi stersesera umbrele, dar cred ca am avut si eu partea mea de „vina”. Oricum, la acea vreme nu ratam niciun episod Star Trek la televizor, am fost catalogata aeriana si branza buna in burduf de caine. Dar ce-mi pasa mie atata timp cat nu eram descoperita in adevarata mea forma si-mi vedeam linistita de ale mele?

Nici nu am inceput bine anul scolar, ca in octombrie am fost diagnosticata cu apendicita acuta. Daca nu ma operam, nu cred ca apucam vacanta de iarna pana la peritonita. De cand ma stiu nu am stare, ci dau dovada de energie pura pana cad din picioare, dar cred ca nu trebuie sa va mai povestesc de asta, nu?

A doua saptamana a lunii octombrie mi-am petrecut-o in spital. A fost un timp de gandire-oare cat avea sa mi se simta lipsa la scoala? Poate deloc, deoarece nu faceam parte din niciun grupulet si nici nu intrasem in vreo bisericuta. Mai bine asa, sa zic.

M-am internat duminica seara, luni m-am operat, iar vineri am iesit din spital. Aveam sa ma intorc pentru scoaterea firelor abia in saptamana urmatoare, marti. Intre timp, sambata, am facut cunostinta cu wrestlingul, categoria grea-pe atunci se numea WWF, dar F urma sa devina E cativa ani mai tarziu. Aproape imediat, Undertaker avea sa devina febletea mea si nu tin cont ca imi este cumnat astazi, mi-a atras atentia Tatanka pe a carui sora mai mica aveam s-o cunosc cat de curand; de-a lungul ultimilor luni pe care aveam sa le mai petrec in tara, mi-au mai sarit in ochi Owen Hart, British Bulldog, Kevin Nash. Altii wrestleri ai anilor 90 erau inca la inceput de drum pentru ca acum sa fie parte a cremei wrestlingului cu toate subcategoriile lui. Si tare greu a mai prins fenomenul din 1994 si pana in prezent. Dar in prezent, in afara de cativa, restul inca cer confirmare, dupa umila mea parere. Un lucru pe care nu voi reusi sa-l inteleg niciodata este faptul ca nu se mai acorda drept de transmisie televiziunilor. Este adevarat ca nici nu prea mai ai ce vedea dupa ce wrestleri cu vechime si buni in ceea ce faceau au inceput sa se retraga? Dar oare ce-mi bag eu nasul in treaba domnilor de la parlament?

Una peste alta, cu un alt hobby la. pachet, a trecut weekendul, a venit si ziua de marti.

Am fost insotita de mama pana la spital, apoi daca a vazut ca ma simt bine, am venit singurica acasa. Pe drum, m-am ciocnit de Ted DiBiase senior. Cumva, am stiut ca acela este momentul in care mi se asterne in fata portita pe care mi-o doream de multa vreme-evadarea din acel mediu care devenise un iad caruia cu greu ii mai faceam fata.

Ziua a trecut repede si greu, in acelasi timp. Am realizat ca pot parasi mediul in care am trait pana atunci, iar asta ma bucura. In acelasi timmp, ma stapanea o groaza greu de definit si atat de densa, incat o simteam de-a dreptul palpabila. Si mai sunt intrebari legate de cum pot crea poltergeisturi atat de negre si inspaimantatoare.

Seara a venit, fra`miu a venit de la scoala, ai mei de la munca. La putin timp dupa masa de seara, apare si Ted insotit, printre alti caitva, de nimeni alta decat de Maicuta Moise. Deja faptele ei incepusera sa ajunga la urechile tuturor si devenea din ce in ce mai cautata si temuta, in acelasi timp atat pe plan scolar, cat si pe plan sportiv. Munca ei devenea cunoscuta si incepea sa isi construiasca un nume greu pe care doar elevii dansei il puteau mentine sus si nimeni altcineva.

In acea seara aveam sa risc totul, dar am mers pana la capat. Nu am cedat un milimetru constienta de riscul pe care mi-l asum, dar stiam ca batrana femeie nu avea sa ma lase la nevoie. Din acea noapte, nu am mai ridicat de nicaieri poltergeisturi dandu-mi de treaba singura, am devenit mai linistita stiind ca totul s-a terminat si am inceput sa zbor pe orice vreme, chiar daca uneori operatia de apendicita ma mai supara cu cate un junghi sau doua.

Trebuie sa marturisesc ca tare greu mi-a trecut timpul pana am primit vesti de la Ted.

Sarbatorile de iarna din acel an au fost ciudat de linistite. Chiar daca aveam cu ce imi ocupa timpul, parca acesta statuse in loc. Stiam ca mi se ridicase o piatra de pe inima care imi atarna greu in suflet. Ca o ultima confirmare, ultima zi a anului, am primit vesti de laTed. Imi spunea ca totul este aranjat, ca primisem bursa integrala de studiu. Devenisem ca inexistenta pentru ai mei. Isi pierdusera sursa de venit, iar faptul ca devenisem ca o fantoma sacaitoare pentru ei, imi picase foarte bine, dar nu m-am culcat pe o ureche fiind prea multe in joc. Pana si atmosfera din casa se linistise. Aveam sa aflu ulterior, ca Bunelul nu avusese pace pana in clipa acea, dar acea particica din mine care plecase cu el in Lumea Mortilor va ramane mereu cu el, pe vecie. Pana la urma, am mai rupt o particica din mine in momentul nasterii mele.

Cand a venit momentul plecarii, cam la o saptamana dupa trecerea in noul an, am stiut ca cea de doua fantasma a lui ne Gheo avea sa prinda chip si ca o voi recunoaste dupa vorba.

Asa e, Sonie. Te stiu de la primul zbor in Piramida. Opreai adesa in Curtea Piramidei, in partea de vest, la statuia Murgului, unde un armasar, care ascundea un skin changer, te astepta. Padocurile erau urmatoarea oprire si niciodata nu v-ati oprit mai departe de unde astazi sta Centrul „Casa Portii Sangerii”. Poarta Sangerie ai vazut-o tarziu, insa s-a ridicat cand am venit, toate trei, pe lume.

Pentru o clipa fac o pauza. Observ reactiile celor din jur, dincolo de linistea mormantala care s-a asternut in jur. Mastile sub care ne ascundem adesea au cazut de mult si fiecare isi arata adevaratul chip, iar ochii scot la iveala ceea ce fiecare traieste in suflet, in acea clipa. O clipa cu care nu se va mai intalni niciodata. Povestea Maicutei a avut impactul ei, dar cele povestite pana cum de mine par sa sporeasca acel impact si mai mult. Cumva, cei ramasi acasa, simt un ghipe pentru ca ei au avut parte de confortul casei parintesti, in timp ce fratii trimisi departe in lume au avut parte de o siguranta sporita fata de cei ramasi in urma lor fara dreptul de a alege.

Asadar, copilul rebel al familiei, ciudat si aerian in acelasi timp, continui povestea, a ajuns la final de viata chuinuita si se indreapta spre necunoscut. Disperarea portitei de iesire isi gasise linistea si avea sa infrunte o lume pe care nu o stia, insa avea un frate aproape, pe coasa estica, nu departe de Jersey City, in caz de nevoie, dar ce stiam eu atunci?

Daca acea voce soptita a prins sonoritate, chipul mereu ascund de umbrele Piramidelor mi s-a dezvaluit la aeroport, nu m-am putut abtine sa nu ma intreb ce se va intampla cu acel murg frumos si bine dezvoltat. Whitestar al meu nu a luat niciodata chip de om, cel putin niciodata in prezenta mea.

Am putut observa la aeroport ca Mark a aprins drag de Sonia din prima clipa, insa a fost mereu constient ca esti inca o copila si ca va trebui sa indure trecerea tipmului pana vei mai creste nitel. A hotarat sa lase timpul sa isi urmeze cursul si sa accepte ce drumul vietii ii va scoate in cale. La final, aveam sa va cunun cu mana mea. Sunteti constienti amandoi ca in acesti ani petrecuti in New Jersey, am vegheat asupra voastra, am ascultat pe fiecare in parte si am aparat pe fiecare in parte.

Beca, in schimb, a fost o totala necunoscuta pentru mine. Adolescentul tipic, a trait adolescenta la maximum, dar ce-a fost al ei, a fost pus deoparte. O astepta in tara si tot mana mea avea sa-i dea unire pe viata.

Am legat prietenie stransa cu Flanny aproape imediat inca din prima zi. Mi-a fost colega de camera in Jersey; cu Martha s-a intamplat la fel. O a treia persoana cu care am legat prietenie stransa imediat este Kathrine Chamberline. Ulterior, la Murg, aveam sa leg prietenie instantanee cu Anai, Bria si Anna Doriath. Nu stiu cum si de ce, insa si acum la fel de apropiate, la fel ca in prima zi. Chiar si asa, fiecare are secrete doar de fiecare in parte stiute.

Ce m-a determinat sa cobor din tribune in acea ultima zi de preselectii pentru echipa de volei, sa infrunt tirul de tun al Donnei si chinul indurat timp de 30 de minute? Nu am stiut decat in ziua in care i-am spus ca ma voi intoarce in tara, definitiv, si ca am nevoie de acodrul ei pentru transfer.

„Uneori, trebuie sa vezi dincolo de ceea ce ochii tradeaza. De aceea am ales sa va urmez in tara voastra natala, insa asta s-o stii pana in momentul in care trebuie sa o dezvalui.”

Atunci am constientizat ca mana ei intinsa a fost imboldul de care aveam nevoie, de fapt. Si mi-a intins mana cu toate cele 5 degete: aveam talent, instinct, rapiditatea vitezei de reactie si puteam deveni liderul echipei de care era nevoie, asta daca putea trece peste ceea ce avea sa se intample in prima faza, in interiorul echipei. Cumva, trecuse si ea prin asa ceva la un moment dat, la inceputul carierei sportive. Si, in scurt timp, fetele aveau sa inteleaga ca liberoul si coordonatorul echipei au alte treburi decat ale capitanului. Din acel moment, aveam sa fim de neoprit.

Pe masura ce participam la antrenamente, cantonamente si meciuri amicale, munca la ferma lui nea Billy, m-au intarit si m-au ajutat foarte mult, nu doar omul, ci si Phoenixul. Echipa continua sa se inchege si sa sa prinda putere. Recunosc ca dupa primele meciuri oficiale, ofertele au inceput sa curga de la diferite licee, insa nu ma batea gandul sa plec de la Hudson deloc. Aveam alte planuri, alte vise, gandurile mele care trebuia sa le duc la indeplinire.

Au fost momente in care nu mai puteam face fata antrenamentelor, zborurilor, scolii si, in acelasi timp, sa nu dau nimic de banuit. Deja trecusem de limitele Portii Sangerii si nu puteam lasa lumea gasita dincolo de aceasta Poarta care avea sa aduca o gramada de belele la un moment dat in timp. Capac la toate, aceste belele au devenit o amenintare certa la orizont. Niciuna nu ati stiut cand plecam si cand ma intorceam. Nici Sonia nu a stiut ca stiam de ea, de incursiunile ei si ca am avut grija de relatia ei cu Mark inca din fasa. Poate Mark banuia ceva.

Puteti sa ma judecati aspru, dar in afara faptului ca „iarasi am stat toata noaptea treaza” nu ati vazut ce se ascundea sub ochii rosiatici de la oboseala, cearcani negri si tot asa. Repet, puteti sa ma judecati aspru pentru tacerea mea, insa nu va invinuiesc.

„Sacrificiu de sine sa mearga altora bine, fara sa ceara nimic in schimb” se aude o voce dintre cei care imi asculta mie povestea acum, asa cum toti am ascultat povestea Maicutei si a muncii sale, alaturi de Misha. Nu pot spune cu certitudine daca a fost Matia sau Brigitta, insa stiu ca a spus-o cu o maturitate prea timpurie, inainte de-a vedea finalul luptei care va veni in aceasta noapte.

Sunt constienta ca, imi reiau povestea, ca ma vedeti alaturi de Paun, asa cum colegii de la fosta scoala generala ma vedeau intr-un timp cu acel flacau cu care si azi tin legatura. Acest Phoenix batran mi-a fost alaturi din prima clipa de viata si nu cred ca este cazul sa va spun mai mult de atat. Maicuta a spus destule in ceea ce-l priveste si chiar daca este Companionul meu, un indrumator, nu altceva, va sta curand alaturi de Dally, caci succesiunea Phoenicsilor a fost facuta.

Nu va uitati lung, nu imi doresc sa va certati intre voi. Daca am ales intr-o ordine anume, stiu de ce am facut-o, caci desi poate par cu mintea in alta parte sau cu prea multe pe cap,  dar observ si inteleg ce se petrece in jurul meu. Sa tineti minte ca, indiferent unde este si ce face, un singur lucru stie: la nevoie, face prapad daca ma simte in pericol, altfel stie care ii este locul. Pana la urma, fiecare este naravas in felul sau, uneori, chiar si fara motiv, dar ne revenim, indiferent cine am fi. Din cate imi dau seama, pentru el sunt ca un pui chiar daca in ochii vostri sunt destul de mare sa imi port de grija. Un ochi vigilent, trecut destul prin destule in lunga-o viata, este bun de veghe, chiar daca din umbra si te mai scutura uneori. Deh, tigla de pe casa si stolul de pasari, as zice. Sacii din caruta, nu ies mereu la numar, nu?

Una peste alta, dupa ce-am terminat clasa a VI-a in State, a trebuit sa dau o fuga in tara natala pentru a imi incheia situatia de la scoala de unde plecasem. Au fost ultimile 3 saptamani ca elev al scolii. Terminand cu toate cele intr- saptamana, situatia scolara a plecat cu tot cu transfer aprobat din ambele parti la „Saguna” asa ca am avut timp liber inca doua saptamani. Am plecat la rudele din Braila si Galati. Mi-am revazut pentru ultima oara bunicii materni in viata. A fost frumos sa imi vad matusile, unchii, verii. Pe unii dintre ei i-am gasit pe Facebook, dar nu imi pare rau sa vad,chiar daca de la distanta, ce mai fac unii si altii. Ce-au stiut ei despre mine? Au stiut ceva vreodata? Cine stie? Nu am vorbit niciodata deschis despre ceea ce am ajuns si unde am ajuns, nici cu cea mai apropiata dintre verisoarele mele.

La „Saguna” a fost cumva mai simplu: ceva diferente, ceva echivalari totul depinzand de materiile obligatori si cele optionale alese. Mi-am gasit intotdeauna colt al meu, singura. Maicuta si Misha mi-au spus, mai in gluma, mai in serios, ca am precizia unui ceas elevetian uneori chiar depasind-o. E adevarat ca de multe ori mi-a fost greu sa tin Phoenixul in frau pana in momentul in care i-a venit timpul sa iasa la iveala. Turul complet, oficial, al Piramidei si Colegiului, aveam sa-l primesc la urmatoarea sosire in tara. Maicuta nu mi-a zis nimic atunci, ci abia dupa Jocurile Sagune/Olimpice din 1996.

Am continuat sa trag de mine, sa fiu atenta la ochii prea curiosi, sa fiu foarte rezervata, dar ma adaptam usor si ma integram cu mare usurinta in orice grupulet sau bisericuta, aflam secrete, dar nu le duceam mai departe, orientandu-ma lejer dupa ele.

Daca inca nu sunteti suparati pe mine, poate ar trebui sa va suparati?! Profitoare? Habar nu am.

Cumva, tot raul spre bine; daca va doriti cu orice pret sa va dati cu capul de sus sa vedeti pragul de jos, apai o rezolvam imediat. Sa fiu rautacioasa cateodata, asa un pic mai mult sau mai putin, nu cred ca ma pot abtine.

Probabil ca daca va apucati sa dati cu oua si/ sau rosii stricate dupa mine, macar stiu de ce o faceti.

Si a venit anul 1996 cu jocurile lui oplimpice/sagune, cu durerile lui de cap si cu niste copile care au dat peste nas unor voleibaliste care faceau prapad in competitiile la care luau parte. Si nu iertau nimic.

Integrarea in familie a venit usor, insa am avut in acea perioada si prima cadere efectiva din picioare, o cadere de care putini au stiut si de care nu s-a facut caz. Epuizarea si-a facut simtita prezenta.

Tot in acel an, tot prin noiembrie, s-a declansat si prima nebunie la Poarta Sangerie, deci n-a fost timp de zacut prea mult. Totusi, avea sa fie de incalzire, de tatonare. Nu ati primit niciun avertisment, insa am descoperit atunci ca Phoenixul are sange de dwarf in el si a prins ideea ca mai are de aflat despre acea lume de abia descoperita inca multe. Probabil din acest motiv am claia mare si rebela in cap, cu firul sanatos si tind spre muschi binisori formati si cam marisori fara prea mult efort si fara sa ma indop cu prea multa mancare. Gena ADN-ului, bat-o vina, dar aveam sa aflu ca mai port si alta amprenta in sange, al unui alt neam al Pamantului de Mijloc. Nu m-am putut abtine sa nu imi var nasul in biblioteca Lordului Elrond. Tot aici, am gasit si multe ramasite ale unei limbi tare mult urate si tare utila s-a dovedit la un moment dat limba Mordorului. Da, e vorba de cartile alea cu chinezisme in ea, despre care credeati ca erau mai bune cu pozele in ele decat cu semnele alea neintelese…sa zicem ca merge sa aruncati si cu orice alta leguma/ fructa stricata numa sa nimeriti la tinta, da?

Tot atunci am descoperit ca pot manui si pot duce ciocan si secure de razboi. Nu va ganditi la jucarele, da? Nerdor, daca vad rugina la plaselele lui Narsil, jar man`ci e putin spus!

Stiu ca voi ati vazut mai mult cu ochiul omului din ceea ce se putea vedea cu ochii mintii umane, insa poate ati intuit ca ar mai fi ceva nestiut de nimeni. E adevarat ca ni se mai nazare la toti cateodata, insa l-as sfaui pe Severus sa nu mai mustaceasca si sa lase asta pentru cand se afla la Hogwarts si se burzulieste la elevii care in marea lor majoritate nu-l sufera.

Singura care a voiciferat, cat de cat, a fost Kathy-o liniste interioara de-a dreptul palpabila. Nu o contrazic, dar am stiut ca a fost semnalul ca vor mai fi rabufneli in jurul Portii Sangerii si am stitu ca familia Maicutei nu mai este de mult ceea ce ar fi vrut sa para.

Tot atunci am inteles ca un neam se naste din propria cenusa si am devenit curioasa daca mai erau si altii ca mine. Cred ca acesta a fost punctul culminant al dezvoltarii mele, iar in sange se trezeau la viata si alte legaturi, tot de sange.

La cum erati obisnuite cu mine, nu mai surprindea pe nimeni daca dadeam semne de adolescenti care mai dadea cate un cot copilei mult prea batrane pentru anii ei.

Si, printre antrenamente, scoala, cantonamente, meciuri, uneori si pe acasa prin vacante am ajuns in primavara anului 1998, anume in luna mai.

De aceasta data, a rabufnit Hogwarts-ul. Aici am invatat efectiv sa stapanesc magia care isi facuse loc cu coatele la surparafata si cerea cu disperare sa fie cizelata. L-am cunoscut pe Severus si am simtit ca ceva mai puternic decat magia ne leaga. Un fel de nod care nu poate fi dezlegat sub nicio forma. Reactia lui dupa testari? Mi-a trantit un brat de carti de care stia ca voi avea nevoie caci a vazut ce zace in mine-”pentru cand va fi nevoie” a zis el atunci, ca sa am stapanire de sine. Norocul meu a fost curiozitatea si mintea brici-curand avea sa fie nevoie. Chiar foarte curand.

Ziua de 2 mai a anului 1998 a fost ziua in care am vazut cum unul dintre fratii mei este pus la Somn de Odihna de veninul unui sapre, dar am stiut ca nu este timpul pentru Somn de Veci, nu era timpul ca el sa moara, ci doar sa se odihneasca. Si de atunci am constientizat ca mai am o grija pe cap. Una pe care o port de atunci-am grija de odihna si somnul de veci al celor din Pamantul de Mijloc.

In anul 2000 am venit definitv acasa. Cu Donna si cateva coechipiere la pachet, in bagaj. Nu ne-am lasat pana n-am facut prapad la Jocurile Saguna/Olimpice, dar a fost singurul moment in care pe terenul de volei au jucat surori contra surori si niciuna nu a lasat nimic de la ea. Pe teren, eram adversare si nimic altceva. Cea mai buna echipa, indiferent pe cine avea in teren, avea sa castige. Dovada ca nu fac rabat-treaba e treaba, restul e restul. Cu asta am spus tot, caci am avut si eu de infruntat cutite care au injunghiat binisor insuflet si am avut de tras pana sa-mi revin in cosmare. Toate au trecut, de ambele parti, cand am ajuns acasa, in sanul familiei. Nici Becca, nici Sonia nu au dus-o mai bine dupa acele Jocuri pana nu am fost toate trei impreuna. N-a fost raca, n-au fost resentimente, ci a fost ce a trebuit sa fie-volei pana la capat si fiecare echipa a tras pentru victorie. Dupa aceste Jocuri, echipele de volei ale Colegiului au ajuns la 4 si toate faceau prapad in competitiile la care luau parte.

Anul 2001 a adus alte scantei in jurul Portii Sangerii si iarasi nu ati stiut nimic. De aceasta data, elfii nu erau doriti inapoi in salasurile lor din Pamantul de Mijloc. Dwarfii care au rezistat celui de-al saptelea Durin, multi dintre ei Phoenicsi, se dorea a fi redusi la tacere. Ironie a sortii, o legenda a lor spunea ceva la un moment dat despre o a opta casa a dwarfilor, insa a fost redusa la poveste de adormit copiii, fiind considerata o baliverna si tratata ca atare. Un semn de intrebare s-a ridicat in 1982, dar in 1996 s-au ridicat si mai multe semne de intrebare. Pana la un punct, nu am dat nimic de banuit, insa in 2001 parintii dwarfilor celor 7 case s-au trezit din nou la viata din somn, insa nu s-au amestecat in treburile actualilor dwarfi. Impreuna cu ei, s-au retrezit la viata si alti dwarfi din vremuri de demult.

Mai marii elfilor si-au indreptat si ei o atentie sporita deoarece si elfii aveau si povestile lor, legende care continua sa ridice semne de intrebare din negura timpurilor de demult si care pareau sa nu primeasca raspuns. Dar elfii s-au intors la salasurile lor in tinuturile lor, salasuri si tinuturi de care am avut grija, insa la dwarfi nu m-am bagat.

Balorgii si dragonii de foc s-au trezit si ei la viata, insa dragonii au stat cuminti, caci balorgii au inteles in acel an 2001, ca pot stinge fara probleme vapaia lor si cel care mi-a incaput pe mana a fost mai marele lor.

In Rohan si Gondor, viata s-a facut simtita din nou.

Am inteles atunci ca exista cineva sau ceva care nu dorea ca Pamantul de Mijloc sa revina la viata, caci cel de-al patrulea ev, al omului, a indreptat acest colt de lume spre hibernare, spre o iarna lunga si tacuta.

In aceasta perioada, acasa, natura adormita a celor de un neam cu mine, incepea sa se trezeasca la viata. Am vazut ca Maicuta mi-a citit traducerile facute heroglifelor interioare si exterioare de pe Piramida. S-a implicat, insa nu m-am bagat niciodata peste dansa si treburile ei. N-am zis vreodata si nici n-o sa zic ca eu am dreptate, dansa nu si invers, dar cine nu are batrani sa-si cumpere. Asa zice o vorba. Incet-incet am intrat pe fagas normal cu adaptarea in familia mea, am inceput sa urmez cursuri univeristare, faceam prapad pe terenul de volei, dar trebuia sa dau de cap si Pamantului de Mijloc. Colac peste pupaza, inca nu stiam chiar tot despre ceea ce fusese inainte dincolo de Poarta Sangerie, nu stiam nimic despre obiceiuri…oricat mi-ar face placere o bucatica de istorie chiar si acum ajunsesem la un moment dat sa nu mai suport sa aud de asa ceva, dar trebuia sa ma lupt cu ea, sa inteleg mentalitatea celor care au locuit de la inceputuri in aceste pamanturi, de la gandire la obiceiuri si nu numai.

La fel ca intotdeauna, am studiat retrasa, am incercat sa ma integrez, responabilitatile cresteau, dar aveam un paravan dupa care ma puteam ascunde fara sa duc lumea de nas, prea tare. Daca as fi fost vreodata intrebata, as fi raspuns.

Pe nea Gheo nu-l poti duce prea tare de nas cu fofarlica. Whitestar are si el un pic de amestesc in trebusoara asta si chiar daca e nazuros si mofturos, are el logica lui si nu minte niciodata.

In 2008 am disparut ca magarul in ceata, insa imi vedeam de scoala, Whitestar era cuminte. Semn ca sunt in viata. A fost unul dintre anii in care voleibalistele au primit vacanta indelungata, aci vorbind de senioare. Jocurile Saguna/Olimpice din 2004 au fost crema de pe tort, iar cireasa a venit in 2008.

Am reaparut in fata Portii Sangerii aproape de crucea noptii la trecerea dintre ani. Era prapad efectiv, caci Casuta Centru de la aceasta poarta de acum extrem de sacaitoare se dorea rasa de pe fata pamantului inainte de-a fi data in folosinta. Atunci au inteles Maicuta si Misha ce copii au adus pe lume, caci atat cei mari, cat si cei mici au dat semne ca zace in fiecare ceva peste puterea lor de intelegere, ceva aparte.

Aici era, deja, treaba mea, sa-mi vad de frati si de surori, iar cu Bria, Anna si Anai facusem deja cunostinta. Si fiecare stia ce neam este si cam ce-i poate pielea.

In tot acel iures, Paun imi adormea si se trezea. Stiam ca anii lui, chiar si cei dati de minte, erau pe final. Severus s-a trezit si el la viata caci din ce in ce mai multi dadeam semne de puteri nebanuite. Daca restul familiei a avut parte de un tratament mai special, eu am inghitit cu lopata dincolo de saturatie. Severus a avut grija sa fie foarte neiertator cu surioara lui mai mica-zgatia este capabila, prinde repede, are indemanare, deci poate.

Mi-am maritat 3 surori, de fapt sunt 4, o verisoara draga mie, m-am invatat sa imi dadacesc fratii si surorile mai mici, sa fiu utila peste tot in spatele Maicutei si a lui Misha, sa ma descurc cu Casuta Centru, sa scot fire de par alb in cap celor mai mari ca mine, totusi simteam ca raul nu este gata.

Si a venit anul 2011 cand am pierdut in fata Portii Sangerii 5 dintre frati si surori, toti mai mici vazand cum parintii isi plang copiii adormiti inaintea lor si am simtit cu o familie este pe cale sa se prabuseasca in haul disperarii. Am vazut prieteni dragi mie adormiti in odihna sau in veci. A fost o perioada neagra pentru mine, neintelegand de ce traisem acesti 11 ani, oare?

Am refuzat sa cad in disperare si am tras de mine sa ma lupt cu voi toti. Am tras de mine pe branci si in genunchi cand a trebuit. N-as fi suportat sa raman a nimanui, sa va pierd pe toti. Oare de ce mai venisem acasa? Oare de ce am creat echilibrul de care aveam nevoie, ca familie, dupa ce cateva potarnichi fuserera imprastiate pentru a ne reuni toti in final? Ce rost ar mai fi avut toate? La ce bun incercasera parintii sa ne protejeze daca se ducea totul de rapa? Si inca eu gasisem destule acasa, dar fratii mai mari imprastiati in lume? Ei ce aveau sa gaseasca la intoarcere in afara de nimic? Oare asta meritau dupa ce fusesera trimisi departe? Nimic si ai nimanui?

Si inca mai erau atatea de facut impreuna!

Cei adormiti s-au trezit dupa cativa ani de odihna in care s-au recuperat, Echilibrul familiei s-a refacut. Aveti idee cat mi-ati dat de furca? Nimeni nu are nici cea mai vaga idee? Daca as avea mai multe maini, v-as urechea pe toti acu si v-as rupe picioarele! Pfui!

Si dupa tot acest prapad, au venit pe lume mezinii familie, in martie 2013.

Am tinut pe umeri povara imensa a muncii parintilor nostri. Uneori ii simt lipsa, sper doar ca Misha si Maicuta sa nu faca vreun caz legat de asta si sa le mai treaca tot felul de idei prin cap.

Simt lipsa celor care au hotarat sa se retreaga. Le respect dorinta.

Am tacut atata timp deoarece stiam ca imi va veni si randul meu, insa toti erati mai importanti ca mine. Nu puteam lasa nimic din toate cele in urma mea. Trebuia sa fie totul bine, echilibrat. Iar astazi ma uit in urma mea si vad unitate, toate la locul lor, dar nu uitati ca ajutandu-va pe voi, m-am ajutat pe mine. N-aveti idee de cate ori!

Astazi, in fata Portii Sangerii, voi sunteti cei mai importanti. Fiecare aveti o picatura de sange care imi curge in vene si am fost martora la unitatea dintre elfi si dwarfi, oamenii s-au unit unii cu altii si au venit in ajutorul celor doua semntii care se urasc atat de mult, de prea mult timp. Si pentru ce?!

Parca ar fi toti copii, nu adulti in toata firea?!

Succesiunea imediata a fost lasata deja cu aplicare imediata. Astazi, aceasta batalie, imi poate cere viata. Dally, il ai pe Paun sa te indrume si sper ca ai bagat ceva la cap in aceste cateva luni. Ranjitii aia de acolo iti vor capul…daca te unge cu ceva, nu chiar asa de mult ca pe al meu, insa daca al meu cade de pe gat…ei bine, trebuie sa te descurci cu toate cele, caci esti pe cont propriu si vreau ca voi, ceilalti, sa o ajutati si sa fiti cuminti! Altfel, va bantui pana va bagati mintile in cap, auziti?! Si nu glumesc!

Pentru o clipa se lasa iarasi liniste. Stiu ca am dreptate si ca se va ajunge si la asta, intr-un final. Dar cum va fi acest final nu am reusit sa vad. Sincer, nici nu mi-am batut capul, mi-am facut treaba si atat. Pana la urma, ne nastem, traim o viata si murim. E foarte clar. Depinde de noi doar cum ne traim viata si, astfel, cum murim.

Sunt constienta, continui, ca voi lasa rani adanci intr-o inima si un suflet care imi apartin de vreo 20 de ani…sa tot fie de atunci. Nu va ganditi la Paun pentru ca ganditi prost, da? Sper ca ati cascat urechile la ce v-am spus pana acum, daca nu, e pe turta voastra. Stiu ca ma judeca pentru ca am disparut din viata si din drumul lui sperand ca isi va impietri inima si sufletul, ca isi va trai viata. Constant ca nu s-a intamplat nimic din toate acestea. S-ar putea ca tatal prezent aici, de fata, sa vada cum fiul sau cel mic se prapadeste inca tanar si in putere, de inima rea. E un pret prea mare pentru un parinte. Nu-l cer, ci sper doar sa fie putere destula sa mearga mai departe, atat fiul, cat si tatal. Oare ce as mai fi putut face in cazul lui? Nu stiu si nu am pace…nici pentru mine, nici pentru flacau si nici pentru batranul lui tata.

Astazi, necromatul pe care l-am tinut la tacere va avea de infruntat un altul care face nazuri inca din zorii primului ev. Are experienta si puterea a mii de ani. Nu stiu daca ii voi putea supravietui cu putinul stiut de mine. Nu pot vedea ce va fi si stiu ca acest moment avea sa vina inca de cand priveam neputincioasa la parintii care isi plang cei 5 copii cazuti.

Nu voi fi singura impotriva a ceea ce vedeti. Inaintea voastra se afla lupta unui singur sange cald care, poate, va primi ajutor din partea celor cazuti de mult si se vor ridica asa cum au fost cei care ii aveti in fata ochilor acum.

In crucea noptii, pe 21 noiembrie 2016, Domnita Phoenicsilor, indragita de cei mici, in mijlocul carora prefera sa traiasca, lupta cu propria-i viata gaj ca altii sa traiasca liberi si nestingheriti impotriva ultimei rabufniri a unei ramasite de umbre, mai rea decat propriul stapan caruia i-a facut candva umbra.

Totusi, aceasta noapte nu este noapte in care viata ei ajunge la final, ci noaptea in care viata ei va merge mai departe. Pretul este totusi mult prea mare pentru anii ei fragezi-renastere din propria-i cenusa. Chiar si cu acest pret, platit cu varf si indesat, mai are inca multa treaba de facut de ambele parti ale Portii Sangerii si, din cand in cand, dincolo de portile Curtii Piramidei, desi fuge de lumea de dincolo de portile proprii bataturi orice i-ai zice, dar face pentru ca mai trebuie, cateodata…

Anunțuri

Un gând despre „Generatii II”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s