Drumul spre nemurire


https://wp.me/p5mtP1-1Bj

Reclame

Booktag: secrete de…


Am preluat acest booktag, al doilea, de la Soricelul Cititor sau poate al treilea? Dar ca sa nu lungesc prea mult vorba, mi-a plăcut așa ca m-am pus pe treaba.

1. De cât timp citești?

Sa tot fie 20-21 de ani de când m-am pus serios pe citit. Aveam cam 15 ani când mi-a intrat obiceiul în sânge.

2. Ce te-a făcut sa te apuci de citit?

Sincera sa fiu, s-a întâmplat pe nesimtite-in clasele a V-a și a VI-a am avut o profa de romana care a reușit cumva să-mi stimuleze creativitatea și nu doar mie, caci în acești doi ani am scris cele mai multe compuneri libere sau cu o tema impusa.

Ultimii doi ani de școala generala am avut alta profesoara care ne-a făcut s-o iubim din prima zi și sa așteptam cu drag și nerabdare orele ei-radeam la orele ei cu lacrimi și plecam cu teorie insusita.

Clasa a IX-a de liceu, mi-a adus ca diriginta o profesoara de romana care a știut să ne fie atât profesor, cât și a doua mama, știind să se apropie de fiecare în funcție de personalitatea sa.

3. Genul preferat de cărți și totodata genul pe care nu îl abordezi?

Nu pot spune ca ma rezum doar la un anumit gen preferat, ci îmi plac cărțile fantasy, horror, thriller, istoric sau toate combinate cu toate ca mai greu se găsește câte un autor complex încât sa combine măcar o parte din ele.

Ceea ce nu citesc de fel este romace/love. Am parte de destui porumbei îndrăgostiți la tot pasul în drumurile mele oriunde întorc capul, așadar nu mai am puterea sa citesc cărți incadrate in aceste doua categorii.

4. Ai citit vreun roman grafic?

La întrebarea aceasta o să fiu foarte sincera și o să spun ca am fost nevoită sa dau un „goagal sarci” (google search) pentru a ma lamuri, dar răspunsul final este ca nu mi-a incaput nimic în mana, dar nu-i timpul pierdut, zic?!

5. Romance sau SF?

SF sub orice forma.

6. Ai vreun animalut de companie?

Răspunsul este DA.

Initial am avut un motan Albastru de Rusia pe care mama l-a confundat cu un soricel în ziua în care l-am adus acasă, pui fiind, datorită aspectului-gri cu ochii verzi. Pana în ultima zi a motanului ne-am amintit de aceasta întâmplare și am ras cu lacrimi, atunci când vârsta și-a spus cuvântul.

De un an și jumătate, am doi câini: un domnisor Rotweiller și o domnita Labrador.

Aici trebuie sa marturisesc ca atunci când ieșim la plimbare, asta insemnand vreo 2-3 ore numai o ieseala din cele doua pe zi, ma simt mai obosită ca după o zi maraton care înseamnă trezit la 4 dimineața, o zi de munca de la 6 la 14:30 nebuna de nu știu când se face timpul sa plec acasă cu schimbul lângă mine, sala de forța sau o oră alergare în parc. Acum nu știu dacă ești bucuresteanca, draga Soricelule, așa ca o să ma abțin în a numi un parc sau altul care poate mu-ti spun nimic.

De altfel, când spun sala de forța, nu înseamnă ca sunt ditamai saculetul de muschi pentru ca aș minți. Pentru mine, sportul înseamnă să-mi mențin metabolismul puturos vioi-asta ar înseamnă ca sportul este, în cazul meu, cea mai buna dieta de a îmi menține greutatea sub control, în condtiile în care am fost atenta în farfurie fără a ma infometa. Mănânc fără griji atât o pizza sau alt tip de fast-food (McDonalds, KFC etc) fără a-mi fi teama ca ajung la suta de kile într-o săptămâna, cât și fructe și legume. Sportul ma ajuta sa îmi mențin greutatea optima fără diete sau mai știu eu ce, îmi menține o stare de spirit buna și ma relaxează, mai ales după o zi nebuna la munca.

7. După ce criterii îți așezi cărțile în biblioteca?

Apai, după autor-si regula se aplica pentru cărțile mele personale.

Pentru cărțile pe care le împrumut de la biblioteca, am mai multe criterii: nu amestec bibliotecile intre ele. După ce le-am sortat după biblioteca, ma uit la termenul de restituire. Nu întotdeauna reușesc sa termin ceea ce am împrumutat la timp, așa ca prelungitele au intaietate. Ca regula de baza, autorii în ordine alfabetica.

La un moment dat, cineva mi-a spus ca sunt mai tipicara decât o farmacie. Ei bine, tipicareala asta, am luat-o ca pe un compliment pentru ca așa sunt eu de fel, mai organizata, iar acest lucru ma ajuta în viața de zi cu zi, lasand loc și pentru imprevizibil care atunci când apare, nu ma sperie și nu ma da peste cap.

8. Ai fost vreodată batjocorita pentru ca citești?

O, da! Mai ales în liceu. Este adevărat ca am făcut clasa a IX-a într-un liceu și m-am transferat în altul în clasa a X-a unde am și terminat studiile liceale, însă unde am dat admitere (așa se dadea în 1997), colegii locuiau în cartier. Fiind crescuta în centrul orașului Bucuresti, am fost mereu luata peste picior, apoi s-a adaugat și pasiunea mea pentru citit. Faptul ca citeam foarte mult se vedea și se simțea de la distanța. Mi-am văzut de treaba și pana la urma tachinarile au încetat, caci majoritatea colegilor „smecherasi” , după doua trimestre în care au ajuns cu un picior în groapa, se pot ridica pe ambele picioare fără a repeta clasa a IX-a. Nu spun acest lucru ca pe o rautate sau ingamfare pentru ca am ajuns o clasa unita și am făcut tot posibilul să-i ajutam pe cei care nu mai aveau vreo șansa la orizont sa treacă în anul următor. S-a făcut pace pentru ca nu eram singura care țineam o carte în mana, așa ca fiecare a pus osul la treaba și am terminat toți cu bine. Peste ani, ne-am revazut cu bine la un pahar de vorba și chiar am ras cât de copilarosi puteam sa fim. Drumul spre adolescenta, hormonii făcând legea și luandu-ne mintea…de-ale tineretii.

Liceul unde m-am transferat intr-a X-a era la capătul opus: copii de ambasadori, copii din familii cu stare…deja cred ca se contureaza imaginea copilului rasfatat și cu nasul pe sus, însă nu toți erau la fel și m-a ajutat faptul ca mai aveam la alte clase fosti colegi de școala generala. Rautacisme au fost destule: copil dintr-o familie cu statut social mediu, adoptat pe deasupra de familia care nu putea avea proprii copii și unde mai pui ca profii au luat-o la ochi ca este cuminte, cu nasul la purtator și mintea atenta și vioaie. Pana la final de clasa a X-a, ne-am dat pe brazda și am devenit uniți pana la finalul clasei a XII-a. Evident ca rautacisme mai apareau din când în când, inevintabil, însă au trecut și acestea, iar la reuniunea de 10 ani, am tot povestit de acele vremuri în care eram uneori rautaciosi unii cu alții, lucru valabil cu fostii colegei ai ambelor licee.

Pe măsura ce am intrat la facultate, am avut tot soiul de colegi. La masterat, la fel. Urmează doctoratul și nu știu ce fel de oameni voi găsi, însă „experienta” din trecut știu ca va avea un cuvânt de spus.

În viața de zi cu zi, am cunoscut tot felul de oameni. Numărul rautaciosilor este mult mai mic decât celor cu care pot sta de vorba ca de la om la om și am ajuns sa nu mai pun la suflet orice și să mă mai doară și pe mine un pic în cot aici intelegandu-se indiferenta. Ca uneori ma cam dor oasele de la reumatism deși este cam devreme pentru așa ceva, atunci chiar e grav, caci dacă „barometrul ambulant” a zis „gata”, apai chiar s-a terminat cu gluma. Dacă pun piciorul în prag, nu ma mai uit înapoi, ajungand la limita tolerantei și încă rabd destule.

9. Colegii tăi știu ca ai cont de bookstragam?

Nu, pentru ca nu am. Chiar dacă aș avea, poate celor interesati le-as spune, iar celor dezinteresati nu le-as spune.

10, Ce cărți ai vrea sa cumperi și de ce?

Este adevărat ca sunt unele cărți pe care mi le-am dorit cu ardoare gen „Harry Potter și…” având toate volume la rang de cinste în biblioteca personala. De asemenea, citesc Alexandre Dumas cu plăcere oricând, atât tatăl, cât și fiul. Soarta a făcut ca părinții mei sa aibă în biblioteca personala toate cărțile acestora care au văzut lumina tiparului. Apoi, nu am putut rezista sa nu adaug J.R.R. Tolkien tot ceea ce a văzut lumina tiparului, Kafka, Agatha Christie, Rebreanu, Slavici, Lev Tolstoi, Stephen King deși e cam piperat la preț, dar merita!, John Saul sau John Grisham. Sunt câțiva autori care ii am aproape de suflet și am adunat cam tot ce au scos, dar au avut timp să mă convingă ca merita efortul de a ii avea oricând la indemna fără a depinde de orarul de funcționare al bibliotecilor, dacă se găsește, dacă este rezervat sau nu, etc etc etc.

11. Ai citit vreo care pe care nu poți sa o lași din mana? Dacă da, care?

Îmi este greu sa aleg, dar sunt destule.

12. Care este autorul tău preferat?

Este cam lunga lista, însă menționez așa: Stephen King, J.R.R. Tolkien, Alexandre Dumas, J.K. Rowling, Agatha Christie, Kafka, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Lev Tolstoi, John Saul, John Grisham. Și continui sa descopăr alții care îmi stârnesc interesul.

13. Câți ani ai?

Anul acesta, pe 21 mai implinesc 36 de ani. Baba bătrâna în ochii unora și pustoaica în ochii altora, eu una ma simt bine în pielea mea.

14. Care este cartea ta preferata?

Întrebarea asta m-a încuiat puțin pentru ca sunt cărți ale diversilor autori pe care le recitesc mereu, însă „Carrie” a lui Stephen King parca ar fi în capul listei. Depinde foarte mult și de starea de spirit în care sunt atunci când citesc sau recitesc ceva.

15. Care sunt cărțile care consideri ca te-au dezvoltat cel mai mult ca persoana?

Ei bine, pot spune ca fiecare persoana este unica în felul ei. Nu citesc cărți de self development pentru ca de cele mai multe ori viața bate filmul și uneori trebuie sa dam cu capul de sus ca sa vedem pragul de jos și ne lovim de diferite situații în viața. Unele seamănă cu povești din cărți cu printi și printese, alte situații parca sunt rupte din filmele de groaza gen „Cosmar pe Elmstreet” (film, nu carte!)

Ideea de baza aici este ca fiecare trăiește într-un mediu anume și are un anume caracter, la fel cum fiecare carte citita are un impact asupra celui ce o citește pentru ca nimeni nu este identic cu nimeni, chiar dacă vorbim de siamezi sau gemenii identici.

Aiurez? Probabil.

16. Te-ai gândit vreodată sa te apuci de booktube?

Mi-a trecut o idee prin minte la un moment dat, însă a rămas în stadiu de proiect suspendat pe termen nedefinit.

17. De ce cărțile de la biblioteca și nu cărțile cumpărate de tine?

Cărțile cumpărate de mine înseamnă ca autorul a reușit să mă convingă ca merita efortul financiar. Alții încă m-au lăsat indecisa pentru moment, în timp ce a treia categorie au rămas la statutul de împrumut de la biblioteca.

18. Care este cel mai greu, de departe, în a fi un scriitor/blogger?

Ca mai peste tot, începutul, zic?!

Personal, am pus greu ideea în practica.

Da, mai întâi a fost ideea, apoi am pus-o pe hârtie și într-un final, am scris-o pe blog. Initial, ideea pusa pe hârtie mi s-a părut o prostioara cât casa, însă încă o prostioara în plus din partea mea, experta în trasnai de altfel-nimic ireparabil, ar mai conta? Și uite așa m-am pus pe scris. Am legat blogul de contul de Facebook sau Google+, alături de câteva comunități pe care le frecventez și în ziua de astăzi, gândindu-mă sa las ochii critici ai celor curiosi sa citească rândurile care mi-au bubuit în minte.

Serios vorbind acum, cel mai greu a fost începutul, apoi m-am lovit de altele: temeri, momente de pana de idei, momente de impotmoleala gen nu-mi place exprimarea, nu-mi place cum se leagă una de alta, dar nu vreau sa spun asta sau astalalta, mi se pare ca mesajul/ continutul nu reiese bine din context, iar la toate astea se adauga blocajul. Am atâtea de spus însă nu reușesc sa scriu nimic. Așa mi se întâmpla și în momentul în care citesc-in acele momente, când am terminat o carte care mi-a atins vreo coarda sensibila, nu pot începe imediat alta pana nu ma „linistesc.”

19. Citești cronica literară? Îți evaluezi textele prin prisma analizei literare? Îți revezi textele după cele publici? Ce este mai greu, sa construiesti personaje, intrigi sau sa alegi cuvintele potrivite prin care sa le așezi pe hârtie?

Ei bine, da citesc cronica literară, dar și critica literară, iar acest lucru ma ajuta sa fiu mai drastica cu mine și să revizuiesc textele, așadar cred ca am răspunsul și la a doua întrebare.

Recitesc cu un ochi foarte critic ceea ce intetionez sa postez pe blog, greșeli mai mici sau mai mari facem toți și aici ma refer la mancatul unei litere sau al unui semn de punctuatie pus aiurea sau chiar deloc pana la gresli mai grave gen dezacorduri sau mai știu eu ce alte perle gen nu putem face diferența intre „neam” (familie) și „ne-am” (parte din contructie a verbului, gen „ne-am dus”); „sau” (ori) fata de „s-au” (s-au dat pe brazda) etc, înțelegeți voi unde bat. Aici aș mentiona ca asemenea greșeli se fac fie din neatentie, fie depinde de fiecare în parte: mediul familial, anturajul prieteni/ colegi la munca, dar înțelegeți voi și în acest caz contextul. Sau ce ma doare pe mine cel mai tare, indiferentul „dar ce ma interesează pe mine?” și scufundatul în propria prostie din propria voința.

Pana la urma, fiecare știe ce-i mai bine pentru el, zic, așa ca îmi văd de treaba mea și dacă am supărat pe cineva cu cele mentionate mai sus, este strict părerea mea proprie și personala, caci nu este intenția mea sa jignesc pe vreunul dintre cei care veți citi aceste rânduri. Și dacă am reușit sa supăr pe careva fără intenția de o face, atunci să-mi fie cu iertare, caci nu acesta îmi este interesul/intentia.

Ultima întrebare al acestui punct: fiecare se leagă de fiecare alcatuind un întreg: în momentul în care creezi un personaj acesta se leagă de poveste și, toate la un loc, dacă nu găsești cuvintele potrivite, degeaba creezi personajele, degeaba construiesti intrigile, le imbini frumos, pentru ca la final, după atâta munca migalita la maximum, sa te impiedici cu stângul în dreptul. O fi frumoasa trebusoara asta? Nu prea crez, pe cuvânt de pioner al patriei, caci nu am apucat sa mai port cravata de pionier, dar soim al patriei tot am fost la gradi 🙂

20. Aș vrea sa te întreb, pentru ca ai debutat literar la o vârsta a expansiunii lumii interioare, cum te-a transformat experiența scrierii? Cum s-a schimbat viața ta psihica, interioara, dar și cea sociala, rationala, în urma manifestarii acestei pasiuni?

Ei bine, chiar și la anii mei, încă ma descopăr-chiar pot face asta sau asta?! Uite ca nu știam!

Fiecare se dezvolta în felul sau, zic și crez profund.

De fel, sunt destul de ordonata în modul de-a gândi și întorc problema pe toate fetele înainte de a deschide gura sau înainte de a lua o decizie, caci toate sunt interpretabile și fiecare o ia în felul sau personal orice ai zice și orice ai face. Rezultatul sunt consecințele care scot la iveală ca nu poți mulțumi pe toată lumea.

Baza raspunsului la întrebări este ca am devenit mai atenta în gândire, în trairi chiar dacă uneori îmi scapa din mana în cele mai proaste și penibile momente. Social vorbind, pot spune ca de când ma știu, studiez omul în toate aspectele lui, mai puțin după aparente: studiez cum se comporta în diferite situații, cum vorbește, dacă pot, studiez mediile în care se învârte și tot așa. Cu mine în schimb, sunt cel mai critica deși este destul de dificil să mă autoanalizez în diferite situații mereu autocritic: când ceva nu iese cum trebuie ma gândesc unde am greșit de-a ieșit pe dos, în momentul în care lumea se supăra pe mine și nu înțeleg de ce, încerc sa găsesc cauza care a produs un astfel de efect.

Principiul de baza: barna din ochii mei mai întâi și apoi praful din ochii altora.

Per asamblu, cititul și scrisul și-au spus cuvântul pentru ca sunt momente în care se simte: sunt mai ordonata, mai atenta la ceea ce îmi iese din gura și atunci când ceva nu merge bine, caut „buba”.

21. Pentru ca nu poți publica fără a scrie, te-aș întreba cum, când și unde scrii? Sunt întrebări la care rareori scriitorii sunt nevoiți sa răspundă, pentru ca ele diseca, în fapt, motivația unei pasiuni, ceea ce poate reprezenta o contradictie în termeni. Dar, de dragul unui cititor, chiar și riscul ca răspunsul sa reprezinte o fantezie, ai vrea sa încerci sa vorbești despre modul tău de a scrie?

De obicei scriu acasă, însă sunt momente în care scriu în parc, pe malul lacului, sub o salcie. Poate fi o zi cu nori sau o zi cu soare. Îmi mai trasneste câte o idee și la munca însă având mâinile ocupate, o notez pe scurt intr-o pauza de tigara sau la paiza de masa, pentru a îmi aminti de ea mai târziu. De altfel, chiar și în drumurile de zi cu zi, mintea mea mai coace câte ceva.

Din principiu, prefer sa scriu ori în parc, ori acasă. Termin mai întâi ceea ce am de terminat, apoi ma delectez. Chiar dacă stau cu muzica pe urechi în fundal sau ascult zgomotul din jurul meu, pot spune reușesc să mă detasez la un moment dat, mai ales când simt ca muzica nu ma inspira. Zgomotul de fundal rămâne, însă nu mai este suparator ca bazaitul unei muste într-o zi torida careia ii casuna pe tine și orice ai face, nu reușești nici s-o prinzi cu pliciul, nici s-o expediezi pe capul altcuiva să-l bazaie enervant.

Apoi, pot scrie ordonat, cursiv. Alteori scriu haotic.

Ai ca exemplu blogul meu: pana la un punct, scriu doar pe o anumita tema, apoi inserez link-uri pe care consider ca merita citite și de alții ca apoi sa revin la tema mea de baza. Uneori sunt superficiala și asta se simte, alteori scriu în profunzime. De asemenea, am câteva postari spontane.

Câteva exemple: „Zurlie întreaga zi”, „Orfelinatul”, „Proiectul”, „Fapt împlinit” etc.

22. Am remarcat, citind „Jurnalul Victoriei”, curajul tău de a contura forma unor teme și situații extraordinar de complex. Ai abordat „boala”, „slabiciunea”, „moartea”, „nedreptatea”, „abandonul”, „confruntarea parintelui infidel” etc. Sunt ele probleme ale turnirului tău interior și în afara actului creator? Ai putea sa vorbești despre gradul de similaritate care exista intre viața ta interioara su viața personajelor tale?

Ei bine, pot mărturisi deschis ca nu am citit cartea, așadar nu pot face o comparație. Prin urmare, ca sa pot răspunde la aceasta întrebare, va trebui sa găsesc cartea și sa o citec pentru a putea răspunde integral acestui punct.

O fi ca tiganul la mal trebusoara asta încuietoare?

23. Dacă ai pleca pe o planeta a celor mai frumoși oameni și ai putea lua cu tine o singura carte care te-a transformat, care ar fi aceea. Cum ai explca celorlalți motivul alegerii tale?

Cum uneori sunt cam rautacioasa, acidă și sarcastica, aș zice ca pana nu vaz nu crez. Totuși, dacă ar exista o astfel de planeta, aș lua „Silmarilionul” lui JR.R. Tolkien unde, la început, totul este frumos și luminos pana rautaciosii intervin și cam strica ceea ce era frumos odată. Serios vorbind, cartea aceasta aș lua-o cu mine.

24. Cum arata visul de viitor al unei scriitoare care debuteaza la o vârsta atât de frageda?

Aici, Soricelule, ai un pas înaintea mea, caci eu nu am publicat nimic în afara blogului, nici măcar un rând care sa vadă lumina tiparului. La un moment dat, mi-a trecut așa ceva prin cap, însă m-am lăsat pagubasa.

Nu cred ca voi publica vreodată tiparit, ci doar pe blog. În Romania, lucrurile merg greu, adultii sunt mult prea impovarati de grijile zilei de mâine ca să se reculeaga în adevartul sens al cuvântului, iar tinerii sunt mult prea interesati de telefonul mobil pe Fb, mai arunca un ochi la telefoane smechere chiar și în varianta second hand, sunt mult mai interesati de freza din cap sau de aspectul fizic, în general. Este adevărat ca am întâlnit oameni ca mine în locurile în care m-aș fi așteptat cel mai puțin să-i găsesc, de la varste tinere pana la a ma depasi pe mine ca ani.

Pentru tinerii care încă își fac timp sa deschidă o carte și sa o citească din scoarta în scoarta ca apoi sa dezbata subiectul cu alte persoane care au aceleași gusturi, am numai cuvinte de lauda și bucurie în suflet. Un alt mic principiu al meu este ca în viața poți învața și de la cei mai tineri ca tine, nu doar de la cei în vârsta, caci uneori viața bate filmul.

Și uite așa, am scris pana mi-am băgat mintea în vacanța, mâinile în concediu și tastatura în pauza.

Am încercat sa nu trag cu ochiul la răspunsurile Soricelului. Am citit articolul întreg și am constatat ca sunt unele puncte comune, însă fiecare gândește în felul ei, fiecare este unic intre semenii săi cu care ai similaritati și poți vorbi aceeași limba contrar majoritatii rautaciosi și poate prea copilarosi pentru a înțelege ceea ce pierd fără ca măcar sa încerce sa înțeleagă de ce toată lumea nu poate fi la fel. Ce plictiseala ar fi dacă am fi toți la fel sau nu te-ai putea rupe de realitate în cele câteva pagini ale unei cărți!

Un colt uitat de lume


Fiecare dintre noi trece prin experiențe care aduc schimbari de așa natura încât nu vom mai reuși să ne întoarcem la acea persoana care eram cândva…

Si totuși am găsit portita de scăpare în sudul Piramidei, acolo unde patru culturi au învățat sa convietuiasca împreuna, sa își imbine culturile și să se respecte unii pe altii-mayasii, aztecii, atlantii și incasii.

Este colțul Piramidei în care am pasit foarte rar, nu am intervenit nici în momentele în care prezenta mi-a fost solicitata și pana acum vreo 2 luni era unul din putinele locuri în care ma mai puteam refugia pentru o clipă de liniște atunci când ma strecuram nestiuta de nimeni ca o umbra foarte greu perceptibila.

În ultima săptămâna a lunii ianuarie a acestui an, pornita într-o scurta plimbare alături de Aharon și surorile mele mai mici aflate la lotul olimpic de volei al „Saguna”, am realizat ca am dus la bun sfârșit ceea ce trebuia sa îndeplinesc pentru a ne fi tuturora bine și ca este cazul să mă retrag din mijlocul nebuniei din partea cea mai zbuciumata a Piramidei „Murgului Maicutei Moise” fără a îmi afecta, totuși, munca la lotul de volei, la Casuța Centru „Poarta Sangerie” și în oricare colt de Piramida sau Colegiu unde îmi desfasor activitatea.

Am înțeles ca am avut puterea sa duc la bun sfârșit ceea ce aveam de îndeplinit în cel mai aglomerat colt al Piramidei și în ambelor părți de Poarta Sangerie. Este adevărat ca dincolo de Poarta mai am câte ceva de dus la bun sfârșit, însă pot spune ca este momentul să mă gândesc și la mine.

Am înțeles de ce nu mai departe de acum câteva zile voiam să mă rezum doar la ale mele-Maicuta și Misha nu s-au împotrivit pentru ca au avut destulă încredere în mine observand ca sunt un om capabil cu o coloana vertebrala puternica și, în același timp, o persoana care are limitele de mult depasite, dar care la un moment dat are nevoie de o clipă de respiro pentru a își reincarca bateriile. În schimb, când am făcut cunoscută dorința de a renunța la ceea ce simt ca nu mai pot duce, fie și pentru o vreme, majoritatea celor care au lucrat și cu mine și cu părinții mei, au chitait sus și tare ca unde ma voi duce, ma vor urma. Evident ca nu voi putea să-mi las părinții în pielea goala.

Când Mary Case spune ca un diamant nu se slefuieste fără presiune înțeleg acest lucru cel mai bine în aceste momente de cumpana caci așa se formeaza cele mai puternice caractere; de altfel, aceste caractere puternice poarta cele mai multe dintre cele mai adanci răni.

Sunt constienta ca de-a lungul timpului, mai întreaga viața, am tras în primul rând de mine pentru a putea trage și pe alții după mine, pe aceia care au avut atâta încredere în mine încât să mă urmeze, să îmi fie alături în momentele grele, sa îmi acorde spațiu când am avut nevoie sa fiu doar eu cu mine sau când am fost pe cale sa fac vreo trasnaie care ar fi putut sa aibă rezultate urate pentru mine-oameni în care am avut încredere și care au știu să mă răsplătească cu încrederea lor.

Dar oare câți dintre ei știu ce se ascunde în spatele chipului acestei jumatati de măsura pe care zici ca acum o ia vântul pe sus sau ca este un copil abia ieșit de pe bancile liceului?

Ei bine, crez ca acest strigat al celor pe care aș fi vrut sa ii părăsesc pentru cel puțin o vreme, m-a făcut sa constientizez ca „prezint riscul” de a ma mai recunoaște nici eu la un moment dat, ori nu îmi doresc să mă transform într-un om în care nici eu nu m-aș mai recunoaște.

Este adevărat ca voi avea de mers mai mult, însă zumzetul Curții Piramidei, am constatat în aceste zece zile lucrate continuu fără liber, mi-a devenit un bazait suparator în urechi chiar și în putinele clipe libere departe de antrenamente, de clipele petrecute la munca sau de clipele departe de orele de predare, respectiv de pregătire a doctoratului la Colegiu. Este semnalul meu de alarma ca măcar în putinele clipe libere pe care le am îmi trebuie liniște, ori în mijlocul nebuniei nu mai găsesc puterea să mă relaxez, să mă izolez nici în putinele unghere doar de mine stiute.

Presupun ca în acest colt sudic al Curții Piramidei, intre aceste patru culturi de ceva vreme dispărute din lumea de dincolo de Porțile Piramidei cu mari semne de întrebare intre oamenii zilelor noastre, îmi pot găsi un colt de liniște fără a deranja pe nimeni.

Am putut constata faptul ca în acest colt mai vin din când în când Billy, Aharon, Severus, Ciaran, Aidan, Paun sau Tornstenn. Pe patru din cinci ii înțeleg, caci sunt suflete bătrâne de Pheonix care au văzut destule în lunga lor viața. Severus, în schimb, își lamureste răspunsuri la întrebări doar de el stiute dacă nu ne bagam nasucul curios în gândurile lui, în mod discret.

Acest loc atât de liniștit și atât de puțin atins de civilizatia amestecata cu cea din lumea de dincolo de Porți, îmi rasfata ochii și sufletul. Și nu sunt singura, am putut constata-este un loc unde se relaxează departe de orice urma de orice fel de balamuc Măicuța și Misha, Toni cu Andreea și George, Mark cu Sonia, Robert cu Marlena, Dasha, Kathy, Anai, Anna, Bria, Vicky Adams, Rowena și Michael, Flori Ruben, Dara Stefanescu, Olga, Flanny, gemenele Anemona și gemenele Tanase. Pentru cei de-o vârsta cu mine, mai mari sau mai mici este o plimbare mai mult decât dorința de a se stabili departe de locul care i-a scos fire de par alb în cap, care i-a slefuit caracterul și care a ajuns sa o incarce atât de mult emoțional încât sa vrea sa plece din aceasta nebunie continua.

Da, pot spune ca am obosit și ca simt ca orice clipa petrecuta în plus în iuresul Piramidei începe sa îmi facă rău și să mă schimbe. Am început sa nu mai stau bine cu concentrarea, cu rabdarea, cu atenția distributiva. Nu se observa la suprafața, însă eu le simt cum încep să mă macine încet încet în interior încercând sa își găsească drum la suprafața. Le stăpânesc încă, însă în momentul în care nu voi mai avea puterea sa le țin doar pentru mine și vor reuși sa ajungă la suprafața, vor fi ca un vulcan care erupe fără niciun averstisemnt și nu voi mai tine cont de nimeni și de nimic.

Încă nu îmi pot imagina cum vor reactiona cei din jurul meu la aceasta parte a Nadiei pe care în marea lor majoritate, o iubesc și o apreciaza în timp ce alții o urăsc de moarte și o vor prăbușită la pământ, scuipata și ocarata de toți cei care au încredere în ea, parasita de toți, gonita cu pietre ca pe ultimul.

O iau razna? Probabil.

Ma afecteaza gândul ca încet încet ajung la final de carierea sportiva în volei ca jucător? Și asta o trebusoara. Am găsit deja pentru echipele de volei nou formate câte un coordonator de joc și un libero în care am toată încrederea ca îmi vor duce moștenirea mai departe-balanta are talerele aproape în echilibru. Și da, vor reuși să se țină în echilibru talerele balanței în momentul în care eu voi ieși pe tusa și voi deveni acea mama-soacra a coordonatorilor și libero-ului de echipa din postura de antrenor. Și la un moment dat, voi părăsi și antrenoratul.

Ma doare să mă gândesc ca am ajuns încet cu toate la un final de drum, dar caruia ii va urma un alt drum.

Este unul din acele momente în care constientizez ca am făcut ceea ce am știut sa fac o viața de om, iar acum ma sperie cumva perspectiva unui nou drum.

Un drum despre am aflat ca exista, despre o cale despre care învăț și am toată încrederea ca o voi aprofunda cum trebuie și, la cum ma cunosc, nu ma voi putea abține sa nu scriu istorie după ce vor fi momente în care ma voi poticni și voi cădea în genunchi julindu-i cum am pățit-o de atâtea ori în trecut și totuși m-am ridicat în picioare și am mers cu încredere mai departe. Desigur, voi face greșeli ca oricine înaintea mea și oricine care va veni după mine, însă voi învața, sper, ceea ce trebuie din ele și voi merge mai departe pana și acest drum se va sfârși și mi se va deschide un nou drum înainte.

Poate la un moment dat, drumul mi se va opri într-o fundatura sau la o rascruce de drumuri și ma voi întreba ce este de făcut. Unul din acele momente în care ți se infunda, în care te blochezi, nu ști ce decizii sa iei.

Nu știu cum va fi primita aceasta doleanta a mea de a ma rupe de mediul în care m-am făcut mare și mi-am format caracterul ca om, însa știu ca mi se va simți lipsa și voi lasa un oarecare gol chiar dacă voi fi zilnic prezenta în Curtea Piramidei, la Casuța Centru și la Colegiu. Au fost momente în care am stat o vreme departe unii de alții, dar sa știi ca Nadia, cu părțile ei bune și cu defectele ei ca mai toată lumea, nu mai este o prezenta permanenta în preajma ta știu ca are un efect descurajator, însă știu ca se poate și fără mine și încă se poate binie.

Oare sa nu aibă niciun efect acel strigat „nu pleca, ramai” , niciun ecou?

Presupun ca va fi un gol asemănător cu cel lăsat în urma în momentul în care colegele mele de „Generatie de Sacrificiu” l-au lăsat în sufletul meu când au hotărât ca a venit momentul să se retragă din activitatea competitionala-chiar și astăzi știu ca ma aștept să le găsesc echipate în sala de antrenament, dar ele nu mai sunt acolo, ci cele care le-au locul. Îmi este ciuda pe mine în aceste momente, deși este adevărat ca vorbim des și ne vedem ori de câte ori putem, caci porgramul meu oricat de balamuc ar fi, tot îmi găsesc timp pentru cele care mi-au fost ca o a doua familie și alături de care am petrecut atatia ani, cu bucurii și lacrimi de tristete, amaraciune și neputința în suflet, dar le-am trecut pe toate cu bine și le-am dat de cap.

Of, unul dintre acele momente de cumpana în care trebuie să mă gândesc mai întâi la mine și apoi la ceilalți. Au fost momente în care am fost ca o oaie ratacita și nauca, dar care a reușit sa își găsească drumul bun înainte. Presupun ca fiecare își va găsi drumul fără să mai țin pe nimeni de mânuța și am toată încrederea ca fiecare va avea puterea sa ia decizii bune și cu încredere în sinea sa.

Reacția celor care mi-au fost atât de aproape în toți acești ani știu ca va fi una de parca le-a căzut un munte în cap, dar încerc sa am încredere ca vor înțelege dorința mea de a ma rupe, temporar sau permanent, de balamucul Curții, ca nu voi fugi la capătul lumii, ci doar un pic mai departe și ca voi veghea, ca de obicei, asupra tuturora. Vorbea cea, lumea e mica, iar Curtea Piramdei este insignifiabil de mica în comparație cu lumea cea mare.

-Un banut pentru gândurile tale?

-Poi, crez ca plec în sudul Curții Piramidei și când voi găsi un coltisor al meu, fără a deranja pe nimeni, va chem în vizita, gândesc răspunsul cu voce tare, pe nerasuflate și fără sa îl trec prin filtru mintii.

-Nadie, ce vorbe sunt astea?

-Ale unui suflet imbatranit înainte de vreme care are nevoie să se rupa de balamucul și nebunia din acest colt de Piramida pentru care sa luptat în fiecare clipa din momentul conceperii și pana în ziua de astăzi, răspunde Paun în locul meu.

-Este răspunsul unui suflet care nu a știut ce este odihna nici când a pus pe noi toți înaintea ei și tot nu a avut odihna când toate au fost bune și la locul lor, în pace și randuiala buna, continua Cirdan.

-Este răspunsul unui suflet care a trăit o viața cu mult mai lunga decât anii pe care ii are și care are nevoie sa își facă propriul sau rost, în liniște și detașat de tot ceea ce a tras pana acum, răspunde Galadriel.

-Este răspunsul cuiva care a învățat ce trebuia sa știe pentru a sta în picioare în momentul în care apele sunt fie calme, fie tulburi, sa ii învețe pe alții la rândul sau și care știe ca prin munca sa a lăsat ceea ce știe sa dainuie în echilibru în urma sa, însă nu este încă la final de drum acum, caci altul deja se intrevede la orizont și se leagă de acest drum pe care pășește acum. Și-a scris prea bine povestea de viața, este urata și iubita în același timp și totuși este aceeași persoana, dar a sosit momentul în care va trebui să se gândească și la ea, înaintea altora fără a fi o dovada de egoism, tocmai pentru ca ceea ce a făcut pentru noi pana acum este o dovada de altruism, spune Tornstenn.

-Este răspunsul unui prichindel care a știut, prin sacrificiu, sa pună balanata în echilibrul, iar acum este momentul ca ea să ne vegheze, odihnindu-se, chiar dacă vor fi momente în care nu va fi cu noi, ci la o oarecare distanța, niciodată foarte mare, de noi, termina ideea Aharon. Face, fără sa știe, ceea ce am făcut eu atâta timp cu voi, iar Nadia a știut mereu, din prima clipa când ne-am cunoscut la Padocurile Vestice, cine aș putea sa fiu, dar hoata asta mica a avut mereu grija să-mi man`ce zilele și să-mi tot albeasca și ultimile trei fire de par din cap. Nu va fie teama de decizia ei!

Nu pleca, rămâi!


Miloaga, tăcere grăitoare, lăsat în pielea goală.

Miloaga o cunoaștem și îi facem față, dar nu și dacă lăsăm în pielea goală.

Tăcerea grăitoare din ochi o cunoaștem.

Lăsăm în pielea goală, teoretic vorbind, avem mai mult decât o idee.

Oare despre ce oi fi vorbind?

Ei bine, pot spune că de miercuri am zis că trebuie să las Măicuței și lui Misha ceea ce este al lor, ultimile chichițe care mi-au rămas pe umeri după perioada în care mi-au lăsat întreaga lor muncă pe umeri. S-a simțit povara pe umeri în plus însă nu am cârtit deloc, ci mi-am văzut de treaba mea.

Ei bine, miercuri am zis că duminică sunt doritoare de a fi ușurată de ultimele rămășițe a ceea ce este munca de o viață a părinților mei, dar te pui cu nebunii?

Vreo 3 zile am zis că a venit momentul să ne reintram în normal dar ai cu cine te înțelege? Vă spun eu că nu prea.

Și uite așa, de pe la 6 dimineața, trezită de la 4, până pe la 12 juma lumea s-a ținut de capul meu că nu dorește a ne reîntoarce la de unde am preluat.

Vorba care a pus capac la toate a fost „unde mergi tu, mergem și noi!”

Aici intervin miloaga din ochii tuturor, tăcerea Măicuței și dacă nu cedez după 3 zile de rugăminți, am toată încrederea că îi las pe ai mei în pielea goală fără oameni, iar eu mă văd cu prea mulți pe cap fără a avea nevoie de atâția.

Așadar, după 3 zile și vreo 8 ore juma de muncă, cu încă 2 zile care ar fi însemnat weekendul aflat la orizont, constat că nu am cale de întoarcere și trebuie să cedez.

Așadar Măicuța și Misha vor trebui să se acomodeze cu ideea mult prea bine împământenita că Nadia lor lasă urme bine înfipte pe unde trece și că orice i-ai face sau impune, nu prea are timp de odihnă. Lasă amprente în sufletul și inimile tuturora-isi vede de treabă, înțelege pe toată lumea, nu comentează nicio situație.

I se mai urcă piticii din cap și pe creier, dar lumea nu înțelege chiar dacă vede. Vorba ceea, ni se pare, nu?

Una peste alta, se pare că mai am de tras o idee în condițiile în care știu că la întoarcerea din „concediu” alor mei au mai fost situații de genul acesta-unii nu s-au arătat deranjați de întoarcerea Măicuței și a lui Misha, alții s-au obișnuit când cu unii când cu alții, iar cea de-a treia categorie au zis că le este mai bine pe mâna subsemnatei.

Să zicem că mergem pe varianta puțin ocolitoare.

Ce va urma? Nu știu, însă sunt conștientă că bate vântul schimbării. Bună pentru unii, nasoală pentru alții?