Nostalgie

   Mă uit cu o oarecare nostalgie la prichindeii intraţi în clasa I.Ziua în care am început eu şcoala a fost una tipică de toamnă-rece, aproape că a plouat…gri ar fi cuvîntul potrivit. Nu m-am gândit niciodată cum au privit surorile şi fraţii mei prima lor zi de şcoală. Oare pentru aceşti piticoţi de-o şchioapă a merge la şcoală înseamnă că vor mai avea mai puşin timp să se joace pe calclator? Mai puţin timp să stea cu ochii în televizor? Mai puţin timp să butoneze la telefonul mobil cu touch screen de ultimă generaţie total nepotrivit pentru anii lor?

Îmi aduc aminte că prima mea zi de şcoală a fost una plină de oarece emoţii-cu o seară înainte mă plimbam prin casă cu ghiozdanul  în spate spre amuzamentul părinţilor şi al bunicului patern, în timp ce frat-miu mai mic se tot uita ciudat când la unii, când la alţii nepricepând ce se petrece. Avea să înţeleagă în 3 ani mai târziu. Şi întreaga zi de dinaintea începerii şcolii mă tot chinuisem să scriu CHINA, litera H tot nu-mi ieşea, în timp ce mintea mea refuza să priceapă cuvântul CINA.

Mi-a venit în minte şi prima zi când am început liceul-tot oarece emoţii, dar ştiu că de data asta stomacul şi-a făcut simţită prezenţa mai mult decât mi-aş fi dorit după o nopate extrem de agitată şi cu prea puţin somn. Cred că aceeaşi senzaţie am avut-o şi în prima zi de studii superioare şi studii aprofundare. Acum, urmează prima zi de masterand. Oare cum va fi?

Cu picioarele pe pământ mă aduce Măicuţa Moise care anunţă clasele I la volei. Testările au fost destul de drastice, aproape că m-am văzut pe mine în perioada în care am fost testată la Teoria şi Istoria Wrestling-ului…să fi fost mai târziu de ieri?

Am preferat să privesc de pe margine aceste testări, aşa cum am privit preselecţiile înainte de-a mă decide dacă să încerc marea cu degetul la volei sau să fiu ca o mâţă simandicoasă care se sperie numai când aude apa curgând chiar şi la o distanţă sigură de preţioasa ei blăniţă.

Nu ştiu cât mă voi implica fizic efectiv în antrenamentele micuţilor care au dat semne de oarecare talent în ale voleiului, dar ştiu că voi fi omul din umbră care sigur va mai găsi câte o năzbâtie a picilor care s-o gândească şi s-o pună în practica adulţilor; cu siguranţă voi fi tortuartă cu întrebări în căutări de răspunsuri, dar ştiu că de cele mai multe ori tăcerea mea va trebui să fie luată drept răspuns. Nu ştiu dacă s-a întâmplat altfel de 3 ori până acum de când m-am apucat de volei. Mi-aş dori să nu mai fiu considerată persoana care să aibă mereu ultimul cuvânt, dar mai repede convingi lupul să-şi schimbe năravul.

Aşadar, ideea este că va trebui să dăm cu subsemnatul pe la antrenametele piticilor, pe la cele ale iniţiaţilor şi să torturăm echipele mari aşa cum şi noi, „Generaţia de Sacrificiu” a fost, este şi va fi torturată la rândul ei. Doar că noi ne-am obinuit cam cu de toate şi cred că nu am văzut încă totul, ca să nu mai zic de spionajul de care vom avea parte, ca întotdeauna, din partea celor de-ai casei. Oare chiar nu ne-am obişnuit?

-Ştii că Donna a luat iar copilaşi la format? mă întreabă Martha.

-Nu mă miră nimic la niciunul dintre cei care ne-au adus la nivelul de-a face parf nişte echipe temute, ca să nu mai zic de a ne aduce la nivelul de-a face performanţă notabilă şi la alte discipline sportive.

Aici îmi dau seama că Donna şi Robert şi-au ales deja tactica de lucru, în timp ce pe mine mă împing încet dar sigur spre antrenorat sau, cel puţin, vor să-mi dreseze ceea ce mai este de dresat din ochiul de antrenor. Tactica de-a ne lăsa într-un fel de capul nostru să vadă pragul de jos după ce ne-am lovit de cel de sus a dat rezultatele la care m-am aşteptat şi eu. Dar să-mi văd lungul nasului.

Citindu-mi parcă gândurile, seara ne-am adunat la un ceai cald, căci toamna îşi spune cuvântul-nopţile sunt mai lungi, dimineţile şi serile din ce în ce mai reci, la fel ca ploile care au început să fie din ce în ce mai dese şi reci. Pe undeva îmi place să mă plimb mai mult prin grădinile „Murgului” pe înserat sau dimineaţa după ce răsare soarele să prind culorile toamnei strecurându-se între verdele din ce în ce mai şters al frunzelor copacilor şi plantelor încet-încet. Nu ştiu dacă primăvara îmi place mai mult ca toamna, dar ştiu că nu-mi va face plăcere să văd totul mort peste iarnă. Chiar şi atunci când am început să iau „Murgul” la pas, tot spre sfârşitul verii şi începutul toamnei, să descopăr colţişor cu colţişor, parcă tot toamna mi-a plăcut mai mult. Probabil că voi face şi vizite mai dese în Pământul de Mijloc, căci pe munţi deja iarna se simte mai aproape decât la câmp; sunt totuşi zone unde frunzele nu cad decât primăvara, când locul le este luat de frunze verde-crud anunţând că  iarna s-a dus şi lasă locul primăverii.

Lăsându-mi propriile gânduri la o parte, încep să fiu atentă la ceea ce fetele mele povestesc în sufrageria de la parterul Căsuţei Centru lângă căminul care se pare că nu peste mult timp va face căldură. Pe măsură ce Christanna povesteşte despre toamnele din Carolina de Nord, Lupana îi urmează povestind despre toamna şi iarna blândă de care are parte în San Bernardino. Flanny nu are prea multe de spus despre Germania ei natală căci în emisfera nordică iarna vine devreme şi pleacă târziu. Martha povesteşte de multă umezeală şi furtuni care mai de care, în timp ce noi, românii, nu prea ştim ce să le povestim căci am avut şi ierni calde, dar şi ierni ca aceea care tocmai a trecut-o lună, cel puţin, în care zăpada, viscolul şi gerul şi-au cam spus cuvântul.

Nu ştiu de ce, dar îmi doresc să fi fost în locul câtorva dintre povestitoare, să mă simt bine povestind de-acasă cu drag. Ştiu că ar trebui să mă bucur de ceea ce am, dar au rămas prea multe găuri nevindecate de la cuiele înfipte de-a lungul anilor. Se vor vindeca în timp sau nu, dar la fel de bine ştiu că ar trebui să nu mai las ceea ce a fost să umbrească ceea ce am acum şi mă bucură zi de zi. Ascult şi încerc să mă pun în pielea lor. Pe geamul din faţa mea şi văd cum unii elevi pleacă spre casă sau spre cămin cu nasul în orare, în timp ce alţii se îndreaptă spre prima oră de dirigenţie din noul an şcolar. Unele chipuri sunt puţin nefericite, altele vesele. Unii sunt însoţiţi de părinţi, alţii nu. Eu îmi aduc aminte de bunicul patern care o vreme m-a dus şi m-a adus de la şcoală. Era frumos când mă trezea alături de junior dimineaţa sau când mă aştepta să ies de la ore şi, hoaţa de mine, imediat după ore, îmi dădeam uniforma jos băgând bietul om în sperieţi. Ce ciudat mi s-a părut când ni s-a spus că nu mai trebuie să venim  cu uniformele la şcoală…mi s-a părut tot timpul că lipseşte ceva. O vreme nici în New Jersey nu am purtat uniformă, dar la un moment dat s-a dat regulă că indiferent de ce clasă eşti, să poarte toţi uniformă. Când s-au reintrodus uniformele şi în România, în mare parte, eram deja cu liceul terminat deja; elevii erau deja prea deocheaţi în ale vestimentaţiei. Acum, uniformele sunt relativ uşor primite de elev şi datorită anime-manga, căci în Japonia uniforma este obligatorie.

-Dar ştiu că visezi cu ochii deschişi, mă tachinează Dally.

-Măcar se gândeşte la ceva frumos, o apostrofează Kathy care n-a deschis prea mult gura în seara asta.

Le dau dreptate, cumva, căci simt că lucrurile încep să intre într-un oarecare normal, pierderile persoanelor dragi dispărute încep să devină acceptate ca o parte a rutinei zilnice, dar ne-am fi dorit toate, chiar şi eu, ca Mircea şi Tudor să ne fie alături aşa cum ne-am obişnuit la fiecare început de an. Sonya şi Mark au devenit mai retraşi de la începutul anului, în timp ce Păun s-a bucurat când Măicuţa i-a propus să preia o clasă de pici şi s-o ducă până când aceştia vor deveni tineri adulţi la început de viaţă. Se pricepe foarte bine la biologie, în general, la psihologie şi alte două sau trei materii la care peste vară  a avut grijă să şi le certifice. E încântat de idee, la fel şi eu.

Şi la Hogwarts orele şi-au reluat cursurile, noii elevi au fost sortaţi; ne-am primit orarele, am mustăcit sau nu prea la vederea orelor ca şi elevii de aici. O să fie interesant să ţin ore de istorie antică şi mitologie la anii I, II, III şi IV, poate ceva prezentări şi la anii V şi VI. Chiar şi aşa, nu puteam să scap de a nu spune povestea Casei mele, plus că nu poţi scăpa cu una cu două fără să povesteşti peripeţiile vacanţei sau cum poţi să faci aşa minuni la o Olimpiadă fără „puţin ajutor.”

Ciudat sau nu, dar de castelul-şcoală chiar am uitat. Nu cred că mi s-a mai întâmplat să uit de cursuri sau alte câteva detalii legate de şcoală. Oare să fie bătrâneţea sau obişnuiţa de a-mi toci coatele pe băncile şcolii?