Astazi am ramas singura dintre cele cinci surori in casuta de la Poarta Sangerie. Daca Dally, Elena si Sonia au hotarat sa ramana in lumea sportului in mod acitv, Antonia si-a incheiat socotelile cu voleiul de performanta de cateva luni bune si va mai sta pe bara inca vreun an dupa ce va naste, in cazul in care va dori sa revina.

Chiar si asa, nu am ramas singura pe doua etaje plus pod. Kathy si Martha imi tin companie, iar din Pamantul de Mijloc au mai venit inca trei fete-Anai Loth-Lorien din Rohan, Brianna Qualonnde din Gondor si Anna Doriath din Limanurile Cenusii. Daca Martha si Kathy s-au obinuit cu aura putin cam intunecata a locului, se pare ca nici cele trei fete nu-i dau prea mare importanta. Cred si eu, caci inca mai sunt urme ale primelor doua razboaie importante si inca unul recent care bantuie Poarta Sangerie.

Intre doua antrenamente dure si o tura criminala la munca, mai gasim puterea si timpul sa mai spunem o glumita, iar cantonamentele ni se par o relaxare; chiar daca timpul meu este destul de limitat, mai gasesc o clipa linistita si pentru mine, o clipa in care ma regasesc si oricat de laudata sunt in continuare, nu-mi gasesc linistea. Pur si simplu imi lipsesc surorile mele, imi vine greu uneori sa pricep ca nu mai suntem cum eram inainte, desi stiu ca fiecare are viata sa, ii simt lipsa lui Paun mai mult decat mi-as dori si tare ma doare ca se vede prea mult la suprafata ca e ceva cu mine…

-Nadie, revino-ti!

-Chiar se vede atat de mult ca ceva ma macina?

-Da, imi raspunde Maicuta.

-Nu stiu daca sa ma astept la o veste buna sau proasta…

-N-ai de ce sa te gandesti asa. Nu stiu ce s-a intampla cu tine, dar de la Craciun pana la Paste ai radiat toata si, dintr-o data, ai inceput sa te stingi pe picioare; ma ingrijorezi mai mult decat iti pot spune. Ce-as putea face sa te scot din starea asta?

-Cred ca imi trebuie sa am un asa program incat ca sa cad din picioare de oboseala. Totusi, ceva se intampla in jurul meu, e ceva ca o teama care devine o groaza nevazuta.

-Nu esti singura care simte ca ceva este neregula. Te-as trimite la Elrond o vreme. Ar avea ceva de vorba cu tine, dar ai putea sa te si relaxezi putin.

-S-ar putea sa-mi prelungesc sederea, avand in vedere ca mi-a mai facut o invitatie pe care nici acum nu am onorat-o. Cred ca ultima data am fost in Rivendell la ziua gemenilor. Tot atunci am vazut multe dintre vechile mele cunostinte facute in vremuri nu prea vesele.  Iar vorbesc prea mult, tai vorba brusc.

-Nu te inchide in tine, iti va fi foarte greu sa te ridici. Ai adunat prea multe fara sa vorbesti sau sa dai macar de inteles ca ar fi ceva cu tine si ce anume. Uite, azi te las libera de la munca-linisteste-te si o sa-ti dau de treaba consiliere la clinica. E ok asa?

-O schimbare nu strica nimanui, cred. Lumea e bine in general?

-Ai pus o intrebare grea. Da, starea de spirit este buna, insa voi avea nevoie de tine pentru un altfel de ajutor, caci observ ca va trebui sa te scot din carapacea ta pentru un lucru care nici mie nu-mi prea place-singura nu pot face asta.

Imi intinde un plic ce poarta sigiliiul lui Cirdan. Imi mai spune ca ar fi bine sa incerc sa ma odihnesc si sa ma regasesc, altfel nu este de bine-nici pentru mine, nici pentru cei care imi vor intra pe mana.

Cirdan imi scrie ca este in vizita la Elrond, alaturi de Gil Galad, Celeborn si Galadriel. In momentul in care imi scrie, stie ca Thandruil si Legolas, alaturi de Gimli, sunt pe drum. Pe langa cei enumerati, mai sunt personaje care ar vrea sa ma vada, caci lipsa mea se simte, chiar daca am mai fost vazuta brazdand, in zbor, cerul. Si eu duc dorul multor efli si nu numai.

Pe masura ce inaintez cu lectura scrisorii, imi dau seama ca oricat am renuntat la statutul meu de Fondator si Domnita a Phoenicsilor, sunt momente in care e nevoie de mine, ca atare. Mi s-a acceptat pana si faptul ca nu impartasesc credinta celor de un neam cu mine, ci prefer un rit neinteles de multi cu toate ca nu este foarte complicat nimic si este mereu cineva care sa te lamureasca si sa-ti raspunda la intrebari. Au fost voci care au vociferat si au cerut chiar ca Maicuta Moise sa-si schimbe mosternitorul, insa replica femeii a fost cat se poate de dura, explicand cat se poate de clar, ferm si vehement ca e mai usor sa arati cu degetul, sa critici si sa nu-ti vezi prorpiile barne din ochi.

„Cert este,” isi incheie scrisoarea Cirdan, „ca au inceput sa se nasca intre elfi foarte multi Phoenicsi care au ajuns la o varsta destul de mare incat sa puna intrebari; exista si adulti care au inceput sa-si arate firea de zburatoare.”

E clar, pe undeva, ca voi avea parte de multa munca de formare si nu va fi usor deloc, dar este, totusi, o provocare pe care stiu ca nu voi avea puterea sa refuz. Asadar, ceea ce ma incearca ar putea fi un raspuns la clipele in care ma simt trista si parasita de toti.

Paun, tata, Coral, George, Gabi-toti mi-au spus inainte sa moara ca drumul meu va fi presarat in permanenta de formare si consiliere la greu, dar asta nu va fi tot. Intotdeauna va fi mereu ceva in plus si oricat de soclicitata si iubita voi fi, mereu voi fi incercata de singuratate si neinteleasa. Nu voi avea pentru mine alinare, insa schimb voi fi baza pentru cei din jurul meu-un fel de este si nu inca. Nu mai spun ca vor fi momente in care se va arunca cu pietre in mine si voi fi arata cu degetul, dar voi sti mereu sa raman in picioare.

Oare are cineva idee ca uneori imi vine sa ma razvratesc, sa las totul in urma si sa nu ma mai intereseze de nimeni si de nimic? Nu cred, insa orice-as face voi avea mereu puterea sa-i iert pe cei care ma judeca, ma calca in picioare, sa ma bucur de bucuria altora chiar daca lumea mea se prabuseste, sa-mi pese de cei care sunt in suferinta…capac la toate, sa primesc increderea multora fara sa fi facut ceva pentru a primi acest lucru.

Am crezut ca profetia scrisa pe peretii „Murgului Maicutei Moise” si Colegiului cu Program Sportiv (CIPS) „Andrei Saguna” trebuie sa aiba o hiba produsa de partea lipsa ce le unea intr-o singura cladire in care sa se schimbe totul in ceea ce ma priveste insa m-am inselat amarnic.

Acum o luna am terminat de tradus totul, caci de nicaieri, cele doua corpuri s-au unit intr-unul singur. Trebuie, asadar sa-mi primesc menirea si s-o duc pana la capat. Ma doare sa vad cum am reusit sa rabufnesc-pur si simplu, am ingropat zambetul cu care i-am incantat pe multi, lumina ochilor mi s-a stins, lasand loc semnelor de intrebare, ingrijorarii si sa reusit sa supar lumea cu o zi plina de viata si apoi sa stau bosumflata vreo trei zile la rand.

Asadar, as face bine sa ma adun si sa pun in aplicare ceea ce am mai bun in mine, caci, inantea de-a putea vorbi celor ca mine ce presupune a fi diferit intr-o lume in care omul este in stare sa te faca bucati pentru a-si satiface curiozitatea, de ce ne nastem diferiti si ce implica multele semne de intrebare pe care chiar si eu inca le mai am dupa 19 ani si inca vreo 14-15 ani de munca asidua la traducere.

Asadar ma hotarasc sa plec in Rivendell cat mai repede cu putinta, insa stiu ca voi mereu pe drum naveta…pe undeva sa mi indeplinit rugamintea adresata Maicutei in ceea ce priveste munca pana la epuizare? Nu cred ca voi sti, insa imi doresc sa ma pot linisti sa-mi fac treaba cum se cuvine, caci vad si constientizez cati oameni depinde de mine, indiferent ca sunt cu moralul la pamant sau sus pe val.

Cineva m-a intreabat odata:

-Dar Lui i-ai spus?

-Stie El, nu trebuie sa-i mai spun eu, iar raspuns, caci nu ne este dat sa ducem mai mult decat putem duce si chiar si asa, ajutor tot primim, doar sa-l cerem si va veni, fara sa ne fie rusine ca nu putem, insa lenea si nu pot fiindca nu vreau nu intra in discutie-nu poti fiindca nu poti sau pentru ca nu vrei sa poti?

Intrebarea acesta mi-a mai trecut prin minte de cateva ori de la Paste incoace, dar nu prea i-am dat atentie prea mare pana sa citesc scrisoarea lui Cirdan. Oare cum am putut sa orbesc si sa surzesc in asa fel incat sa cad cu un buf atat de dureros si rasunator? Unde imi este increderea in mine? Sau, ca sa reformulez, de ce tind sa ma intorc de unde am plecat? Nu prea as vrea, nu acum dupa un aproape un an de zile. Sunt, totusi, constienta ca fiecare dintre noi are perioade de ridicare si caderea, insa din genunchi trebuie sa te ridici si sa mergi mai departe, oricat de greu pare si oricat de dureroase ar fi juliturile  si sangerande ar fi ranile provocate. Un sut in fund inseamna un pas inainte si ce nu omoara te face mai puternic gandesc si zic, insa nu sunt corecta mereu pentru ca uneori dau sfat sau indrumare pe care nici eu nu pot urma.

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s