Perioadă de 🔥 sau de probă?

Trei luni mai lungi decât oricare altele de la întoarcerea din cantonamentul lunii mai.

Juniorii lotului au trecut Bacul de la un mal la celălalt fără probleme. Danel și Cristi au susținut examenul alaturi de Mada și Dorina, Ben a dat și el examenul.

Studenții și-au dat exemenele de an, anii terminali licența și disertația. Alții au dat examen de admitere la facultate, alții la masterat. Doctoratul încă așteaptă aprobarea Ministerului-Maicuta nu s-ar fi așteptat să ajungă până aici și, recunoaște că ar fi trebuit să înceapă demersurile încă de anul trecut.

A fost o perioadă în care examenele au fost prioritare datorită Bacului. O perioadă în care antrenamentele au fost lejere și ca o relaxare, însă mie mi-a oferit mult mai mult.

Mi-a oferit șansa să îmi cunosc mai bine cei cinci frați pe care părinții noștri i-au tăinuit nouă, celorlalți.

Nu îi condamn, eu înțelegând contextul mai bine ca oricare dintre noi. Am avut mereu avantajul de a ști povestea Piramidei, dar și avantajul de a afla pe propria piele ce înseamnă a fi Phoenix ale cărui gene au stat în adormire până în momentul în care un șoc, să zic așa, le-a trezit din starea de adormire.

Sunt conștientă că ultima parte a testului meu final a însemnat să mă joc cu focul la modul cel mai grav având în vedere reacția de la început a părinților. Să fi aflat și înțeles încotro de îndreaptă lucrurile? Cert este faptul că au înțeles cu mult timp în urmă, în acea zi de octombrie 1994 că fiica lor a înțeles și acceptat drumul care i se așterne înainte, iar cele realizate de Piticul familiei a ajutat, probabil, în noiembrie 2016, dar și acum, în luna iunie, căci au înțeles și acceptat faptul că fiica lor va fi mereu cea care a luptat de la concepere pentru Piramida, dar va lupta și pentru familia ei până la capăt.

Apoi, am reușit să îmi odihnesc mintea obosită și să îmi calmez sufletul chinuit de furtuni cu forța unui uragan.

Conștientizez că am dus la bun sfârșit totul.

Mă întreb cum voi reuși să mențin acum ceea ce am reușit să realizez. Cui îi pot da și ce pe umeri ca responsabilitate să poarte.

Din nou va trebui să fiu atentă în jurul meu, să văd fiecare ce poate duce mai departe și este capabil și acceptă să își asume ceea ce îi va reveni.

Mă întreb cât de mult s-au obișnuit cei din jurul meu ca Piticul să facă tot și să aibă grijă de tot. Am observat că atenția tuturor a devenit mai vigilentă auspra mea. Cumva mă simt și eu mai umană, însă continui să fiu incapabilă să îmi arat sentimentele. Chiar mă întreb dacă voi renunța vreodată la „burlăcie” în condițiile în care pot observa că majoritatea celor din familie au tendința de a amâna acest lucru spre o vârsta târzie.  În ceea ce mă privește,  nu îmi bat capul cu acest lucru pentru că știu că nu sunt fată de casă. Am renunțat cu mult timp în urma la a mă gândi măcar la viață în doi, axându-ma mai mult pe a fi bine altora dacă așa îmi este mie bine.  Faptul că am coadă la ușa tatei încă mă amuză dar nu îmi dă vreun gând pentru ca știu că sunt o persoană mai greu de înțeles ca oricare alta.

Apoi, nu știu când am mai avut o perioadă de relaxare ca acum. Știu că au mai fost perioade când Măicuța Moise a dat liber voleibalistelor, o perioadă în care știam că voi reveni înapoi pe teren pentru a face minuni în continuare mult timp din acel moment înainte, însă perioada de activitate a „Generației de Sacrificiu” se apropie de final cel puțin la nivel competițional.

Ce voi face mai departe?

Voi antrena pentru o perioadă, apoi?

Mă îngrozește puțin ideea pentru că știu ce sentimente mă încearcă acum când am liniște în Piramidă. Nu spun că îmi este greu să iau oameni lângă mine și să-i formez, însă îmi e greu să stau și să privesc de pe margine, să nu intervin când cei din jurul meu se lovesc de pragul de sus pentru a-l vedea pe cel de jos, deși atenționez că un lucru are să se întâmple într-un fel sau altul.

Ca orice început pe cont propriu, va fi greu, iar mie îmi va fi la fel de greu pentru că nu voi putea decât să privesc cum fetele de chinuie să se descurce singure și să își găsească un echilibru așa cum am făcut noi în trecut de atâtea ori.

Am văzut acest lucru și acasă.

Presupun că este una din etapele vieții în care învățăm lecțioare doar să și ni le asumăm.

Mă gândeam la un moment dat că se va ajunge și în acest punct, iar acum când am ajuns aici, mi se pare ciudat. Oare chiar s-a terminat totul?