31 decembrie 2008


Paisprezece ani-pentru unii o viata de om, pentru altii niste ani de oarecare. Pentru mine, un om al contrastelor, au fost cand alinare, cand spini. Palme au fost destule-pe buna dreptate sau ca tap ispasitor pentru altii dar capul plecat, ca sabia sa nu-l taie.

In cei 6 ani departe de tara natala am gasit linistea pe care mi-o doream cu atata ardoare, m-am pus pe picioare tragand si pe altii dupa mine; intoarsa acasa, in sanul familiei naturale, am inteles ca sunt balanta intre 5 fete si, aparent, niciun baiat.

Dupa inca 6 ani, am inteles ca sunt o fire mult prea interioara pentru mine, dar deschisa celor care au nevoie de ajutor si-l cer, cu de-a sila nu se poate. Uneori am avut tendinta sa ma exteriozez cand am simtit nedreptate sau ceva ce-mi strica balanta interna. Am simtit revolta in diferite situatii insa au castigat autocontrolul si mutenia-graba strica treaba. De altfel, un lucru de care sunt constienta este ca drumul meu merge prin lume, dar nu apatin ei si chiar daca ma atrage umbra din care sa pot observa omul si locul, lumina ma cheama puternic. O prostie? Probabil…

Multi dintre cunoscutii mei si-au gasit linistea, au realizat ceva, lista continua. Pentru mine, punctele cheie au fost momente de cotitura permanent, insa-George s-a nimerit la prima operatie serioasa avuta, Coral mi-a fost alaturi intr-o perioada de neintelegeri crunte intre generatiile Colegiului in care am preferat sa nu ma amestesc ci sa ma gandesc cum s-ar putea repara strachinile sparte sau ciobite si obloji ranile rezultate-nimic nu se intampla fara un rost anume. Cand apele s-au calmat si totul a intrat pe un fagas normal-din tarana ne nastem, in tarana ne intoarcem, de doua ori, la cativa ani distanta. Si nu putem face mofturi, caci viata isi are ciclul ei, iar balanta trebuie sa fie in echilibru.

In tot acest timp, Paun a vegheat asa cum am facut-o si eu de atatea ori, pentru Sonia si Mark pentru Dally si Tudor, pentru Elena si Mircea dar si pentru Antonia si Robert, discret, din umbra, poate cate un ghiont de trezire din cand in cand. Fiecare are un fagas normal, dar al meu care e?

N-am sa spun ca sunt vreo nesuferita care se bucura de raul altuia sau nepasatoare la durerea celor din jur, dar de ce raman mereu cu un gol permanent, care nu se umple niciodata? Sunt constienta ca Maicuta Moise a contruit casuta in locurile dragi mie intelegand macar faptul ca-mi prinde bine singuratatea pentru reculegere si meditatie in special si, in acelasi timp, caut compania oamenilor chiar daca impun anumite bariere.

Am stiut sa fiu in umbra permanenta de la marginea drumului si mirajul desertului, dar dand sentimentul de bine, deci incredere si hotarare. Am inteles-o pe Sonia-distanta luata de Mark avea sa fie un raspuns care il astepta sau nu, riscand o viata, dar amandoi constienti ca ultima clipa va fi a lor.  Nu m-ar mira sa aflu ca daca nu s-au luat, macar ca s-au hotarat sa se ia.  Am vazut mereu in sora mea omul care aduce pe toti in jurul ei si nu-i de mirare ca lucreaza foarte bine cu copiii din centrul social si cei de la gradinita.  Elena poate aduce oile ratacite e drumul cel bun, deci a ales bine sectia de dexintoxicare de orice creaaza dependenta. Dally are rabdarea de-a dezlega lucrurile aparent complicate, asadar preda. Antonia si Maicuta sunt spargatoare de gheata si initiatoare de drumuri….

Aici am ajuns la altul, mereu altul, dar eu? Egoism? Egocentrism? Indiferenta fata de durerile altora? O simpla nevoie de schimbare? Nu stiu cum am ajuns aici, dar timp de doi ani de dat bir cu fugitii de toti si de toate, am reusit sa gasesc un raspuns partial.

E adevarat ca am simtit nevoia unei schimbari, daar aici-buba! Plecarea pe nepusa masa a fost o greseala-am lasat in urma mea multe semne de intrebare, iar sentimentul de a fi a cincea roata la caruta ar fi trebuit sa ma puna pe ganduri, alaturi de prima cadere nervoasa.  Ar fi trebuit sa-mi dau seama ca pana si roata de rezerva are scopul ei, facand totul sa mearga si dand o oarecare siguranta, daca o rotita cade-plasa de siguranta. Am reusit sa aduc unitate, sa aduc siguranta ca nimic nu poate dezbina nucleul inchegat, ca apoi sa dau bir cu fugitii. Veghea s-a simtit, iar balanta a ramas mereu in echilibru, insa cand roata de rezerva lipseste, pana te lasa in mijlocul campului.

Dupa doi ani realizez ca intoarcerea la punctul de origine este inevitabila.

Doua saptamani urmaresc schimbarile petrecute in lipsa mea. Nu voi mentiona unde am dat bir cu fugitii, nu aici si nici acum, nicaieri, chiar daca fuga, oricat de rusinoasa este, sanatoasa, pe undeva, ramane. Era inevitabila aceasta reintoarcere la „Murgul Maicutei Moise” oricat de nestiuta si nestiutoare am vrut sa fiu. Pasii sunt mici, dar siguri. A fost o cadere nervoasa totala, am simtit ca nici in  genunchi nu mai pot  sta in aceasta perioada, ce sa mai zic de ridicat in picioare si mers mai departe?!

Decadere si renastere din propria cenusa, dar pentru cat timp voi mai putea sa fac asta? Vreau sa daram zidul pus intre mine si cei care, in felul lor, s-au bazat pe mine, dar de unde ii iau dupa ce i-am lasat, ascunzandu-ma ca magarul in ceata? Stiu ca azi este ziua in care ingrop totul, dar las sa renasca o parte din mine ce nu poate fi lasata in urma, insa va trebui sa se adapteze la nou. Mi-e dor de razele soarelui primavaratic ce incalzeste pamantul si face ca  totul incepe sa revina la viata.

Daca atunci cand am ales sa ma rup de un mediu care multa vreme m-a bantuit mai rau ca un cosmar, wrestlingul era ceva de nebagat in seama prea tare, in ziua de azi este un adevarat fenomen. Cand si cum a ajuns atat de urmarit? N-am idee! A aparut, alaturi de continuitatea WWE, TNA, insa WCW a fost asimilat de WWE. Nu stiu de ce m-am mirat sa vad in „divizia grea” oameni ca Rick Flair sau Chris Bennoit. Crema–cremelor merita toti banii cand biletele, deloc ieftine la gale, se vand mai ceva ca painea calda, spargandu-se record dupa record de sold-out de la un an la altul. Unii dintre veteranii prinsi activitate in perioada 1995-2000 s-au retras, insa nu toti. E drept ca inca nu am trecut peste moartea lui Owen din luna mai a anului 1999, nici peste faptul ca Chris Bennoit, unul dintre putinii atlteti foarte tehinci ai wrestlingului, a lasat o gramada de intrebari fara raspuns nici in ziua de azi cand a fost gasit mort in locuinta sa, alaturi de familie. Sable si Steve Austin au disparut din lumina reflectoarelor, Mark face ravagii, in continuare, la cote maxime, dar Chris m-a dezamagit intr-o oarecare masura.

Nu pot spune ca o pauza de refacere alaturi de familie este ceva de neconceput, pentru cineva care sta mai mult pe drumuri decat cu familia, insa forma fizica lasa de dorit, mai multe infrangeri decat victorii…nu-l acuz pe Vince ca i-a rupt contractul si i-a aratat partea cealalta a usii. Nu-i bai, a prins o portita deschisa in TNA si vad ca-i merge bine alaturi de altii care fie nu s-au inteles cu Vince ori au vazut usa inchinsa pe dinafara. Nu vreau sa fiu dura, insa elita cere pretul ei oricat nu l-as suferi pe Vince.

Gandindu-ma la inceputuri, cred ca as fi regretat daca l-as fi urmat pe Chris in cariera, desi am invat o multime de lucruri utile de la el. Mark, in schimb, a scos din mine ceea ce putini ar fi crezut posibil, chiar daca buturuga mica rastoarna carul mare. Un fapt care l-a imbogatit pe Ted mai mult decat ar fi sperat vreodata, iar mie mi-a venit ca o manusa. Ce-ar avea in comun un monstruos si morbid „cioclu” de 2 m intaltime si peste 100 kg greutate si o jumatate de masura cam subitirca despre care se crede ca n-ar putea omori nici macar o musca? Ei bine, am reusit sa daram inca o data ca prima impresie nu este, conform prejudecatilor, si cea mai buna.

Cine ar fi crezut ca piticotul este capabil de sadism, brutalitate, ferocitate, duritate si teroare, toate la cote criminale? Cine ar fi crezut ca doar fuga te poate scapa doar cu ceva ochi vinetii, o arcada sparta, o manuta si un piciorus rupte, ca sa nu mai spun de febleata mea-coastele rupte? Pana sa ajung la tactica pusa in practica, am preferat sa vad lumea ringului de pe margine, meditand si perfectionand o tehnica doar a mea, de unde si atentionarea celor de la WWE-„Nu incercati asta (ceea ce vedeti la televizor) acasa!” caci si cei mai antrenati atleti in ale wrestlingului pot s-o pateasca crunt, ba chiar sa-si piarda viata. Bietul Randy Orton, nici in ziua de azi nu m-a uitat, insa revansa nu stiu cand va fi, caci intre wrestling si volei, intaietate a avut mereu voleiul. Mereu am fost ajutata in ring de imprevizibilitate-relaxare in miscari si calm pe chip, insa mesajul a fost retinut multa vreme-pazea la coaste! Si cred ca daca m-as intoarce si in jungla patrata a wrestlingului, nu cred ca s-a uitat cat de sfinte sunt coastele…

Totusi, azi va trebui ca magarusul sa iasa din ceata si stiu ca locul lui va fi casuta ridicata de Maicuta Moise la Poarta Sangerie, langa padocurile vestice si va fi punctul de reintegrare. Am putut observa ca si Pamantul de Mijloc freamata de viata, caci fiecare s-a intors la locul sau, lucru care nu poate decat sa ma bucure. Multe fete noi s-au apropiat de surorile mele in lipsa mea, insa prima vizita va fi la padocuri, imi este tare dor de Blackstar, murgul meu.

Stiu ca trebuie sa ma fi simtit de vreo doua zile, nu-l pot pacali, si imi dau seama ca asa este-pe masura ce ma apropii, aud arhicunoscuta voce a lui nea Gheo certand animalul care, nu stiu cum a reusit dar a sters-o din grajduri si n-are pace in pragul portii de acces. Dar te poti intelege cu animalul care isi simte stapanul si nu-i chip sa te intelegi cu el pana nu are ceritudinea intoarcerii acestuia? Slabe sanse sa convingi un animal ca nu are dreptate.

-Buna seara! Tinem teorie?

-`Na seara, domnita! imi raspunde morocanos si bucuros omul. Credeam ca nu va mai intoarceti-nazdravanul asta batran s-a salbaticit de cand ati plecat si pana acum doua zile era un nazuros si jumatate, apoi a inceput sa nu mai aibe stare. Totusi, azi a fost mai vioi si mai nebun ca niciodata-animal ciudat ce esti, nu te-i potoli odat` ca ti-o venit stapana?

-O fi stiut el ceva, raspund in doi peri.

-Asa cal, asa stapan!

-Sau o fi invers?!

-Urecheala mare, domnita-asta meritati voi doi, nu alta!, dar imi sunteti prea dragi, of! Dar unde-ati disparut in ceata, de ne-au trecut pe toti fiorii?

-Pe ici-pe colo, nu departe, raspund iarasi in doi peri, caci nu sunt sigura daca Maicuta Moise l-a pus sau nu sa dea din goarna daca apar. Toate bune?

-Da, multumim! Ne-au plecat Ionut si Matei cel Batran, insa au venit in locul lor doi flacai la fel de vrednici.

Clar se lasa de-o plimbare, caci altfel nu se poate. Nea Gheo se ofera voluntar sa ma insoteasca, asadar il pot trage de limba. Nu gresesc in ceea ce priveste statutul surorilor mele in casuata de la Poarta Sangerie, niciuna nu s-a casatorit, iar Generatia de Sacrificiu a voleibalistelor este, in continuare, in vacanta. Oare de ce credeam altfel? Nu ma mira nici faptul ca Paun s-a retras la elfi si ca ma asteapta un munte de scrisori la intoarcere, de unde internet in Mijlocul lui Nicarieri?

Acum, ca ne-am facut plimbarea de seara ca in vremurile bune, murgul trage la grajduri singurel, unde nu-i chip sa-l opresti prea curand din mancat si baut, dar s-o satura el. De nea Gheo ma despart ca in vremurile bune si promit sa revin cat de curand la treaba cu doua maini de ajutor puse pe treaba.

Nu ma mira sa-l gasesc pe Paun in prag asteptandu-ma. Pare sa stie ca m-am intors.

-Ganditul dauneaza grav sanatatii si scoate fire de par alb in cap?

-O bataie zdravana iti trebe tie, nesuferito!

-Dar tu ma induri chiar si asa.

-Eh, las bataia la cap pe seama altora. Ma bucur sa te stiu din nou aici, conchide cu un zambet.

Tare i-as mai sari de gat, prea i-am dus dorul!

-Fetele sunt alaturi, la „Murg”, dar trebuie sa revina.

-Cred ca ajung aproape doi ani in care am stricat traditia concertelor de Revelion. Asta daca nu au alte planuri; stiai ca ai sa ma intorc sau gresesc gandind asta?

-Da, am stiut la fel ca si murgul tau, ca vei reveni, insa eu vad in ochii tai ceva care fie era bine pitit, fie a aparut in aceasta perioada.

-Am trecut deja pe la padocuri. Uneori am impresia ca esti un metamorf…

Schimbarea din ochi a fost relativ sesizata de cei cu care am mers de atatea ori la concertele din miezul noptii in care se trece anul, insa a fost pusa pe seama deciziei de revenire.

-Inca mai avem de topit ceva ghetari si banchize polare, dar cred ca de acum voi putea suna adunarea sa vedem ce treaba a facut vacanta voastra prelungita, conchide Maicuta. Nu am de gand sa fac prea multe modificari, insa sunt cateva dintre voi care au hotarat sa nu mai revina la echipa, deci Donna si Robert Stacan vor avea de luat niste decizii. Cred ca asta ar fi noutatea, Nadie-au hotarat sa se ia si chiar sa ne opunem, tot n-ar fi schimbat mare lucru. Au stiut ei cand au decis sa nu faca si cununia religioasa.

-Apropo, bine ai revenit! imi ureaza Antonia.

Ma mira reactia tuturor-nu te scandal, nu tu intrebari…se pare ca esentialul era sa ma intorc.

-Nadie, imi spune Dally doar pentru urechile mele, sa stii ca ti-am simtit lipsa. Plecarea si intoarcerea ta ne-a facut sa intelegem ca in patru nu suntem intregi, suntem ca frunzele toamnei in bataia vantului-ne trebuie secheletul pentru a fi unite si a sta in picioare.

-Totusi, ne-ai aratat de ce suntem in stare, dandu-ne seama ca nu vei fi mereu in mijlocul nostru, intervine si Antonia.

Inteleg, deci, ca in familia noastra, numarul copiilor este impar pentru ca exista o coloana vertebrala care tine totul impreuna si face sistemul sa mearga. Din nou, ma simt vinovata pentru ca am plecat fara o vorba din mijlocul celor dragi mie.

-Stii, daca la inceput am zis ca e ceva la tine care atrage si alunga in acelasi timp, am inteles ca tu ai aflat inaintea noastra ce inseamna sa arati una si sa acunzi alta.

-Dally are dreptate-de cand ai plecat, au inceput sa apara si la noi dezvoltarea de care tu ai avut parte inaintea noastra, dar ceva te racaie, totusi.

-N-am nimic, va asigur! Doar ca ma mira faptul ca nu mi-ati sarit in cap. Nici voi, nici cei atat de apropiati noua. Parca n-am disparut subit doi ani!

Pana ajungem in P-ta Revolutiei pentru portia de Voltaj si foc de artificii la crucea anilor, nu scap de un mic tur al parterului casutei. Aproape ca nu-mi vine sa cred ce-au reusit fetele sa realizeze, dar sunt mandra de ele.

Totusi, stiu ce lipseste-acelasi lucru ce-mi lipseste si mie, insa va fi greu sa implementez acest lucru intr-un mediu total atipic. Ma depaseste-unul din lucrurile care cer indrumare, dar unde s-o gasesc?

Am inteles inca din start ca voi avea de pastorit o turma destul de maricica, hieroglifele cer sa fie traduse in continuare, iar Maicuta Moise realizeaza ca mijlocia va avea in grija alinarea celor multi si Lumea Disparutilor, un lucru dovedit cand fondatorii celor Patru Case au trecut in Lumea Umbrelor.

-Draga mea copila, imi spune femeia cand ne intoarcem de la concert in prima zi a anului 2009, te rog sa ma ierti ca nu am vazut ceea ce esti tu si care este rostul tau. Vei avea multe de infruntat si toate astea singura.

-Stiu. Paun va disparea si el. E batran si stie ca sunt ultima lui oprire inainte de-a lasa aceasta lume.

-De asemenea, am gresit gandind ca stiu ce este bine pentru fiecare fiica a mea, insa in ceea ce te priveste, planurile pica. Esti mult mai capabila decat mine si vei avea tot ce-mi apartine mie. Te rog doar sa fii prudenta si sa nu te schimbi niciodata sau macar prea tare.

-Multe capete vor cadea si tap ispasitor voi fi multa vreme. Stiu ca voi avea multe responsabilitati pe umeri si surorile mele sunt prioritare. Fara ele, nu pot singura.

-O vreme veti fi pe drum impreuna, insa supravietuirea de tine depinde chiar daca tu vei fi pentru toti si nimeni pentru tine. Phoenixul arde si renaste, insa foarte rare sunt cazurile in care are companion pe vecie.

-Poate este si nu este vorba de asta, insa eu voi fi mereu spinul, baza si puntea de legatura.

-Nadie, imi plange inima ca trebuie sa te las pe tine sa tragi totul de una singura, insa nu sunt capabila sa parcurg nici macar alaturi de tine drumul care iti este asternut inainte…fondatorul are, de cele mai multe ori, un spirijin sau pe cineva alaturi, dar tu esti singura impotriva tuturor, iar eu nu-mi pot ajuta copilul care imi tine balanta in echilibru. Ce fel de mama sunt?

Stiam ca se va ajunge aici-mama neputincioasa sa-si ajute copilul oricat si-ar dori. Stiu ca va trebui sa tin familia unita si nu va fi un drum usor, insa nimeni nu este singur, dar cum am ajuns la asta?

Anunțuri

2001-2007


-Poate va intrebati de ce v-am adunat pe toate, cu toate ca unele dintre voi sunteti in timpul programului, incearca sa ne lamureasca Maicuta Moise. Acum, ca s-au afisat rezultatele fnale la Bacalaureat, voi, Generatia de Sacrificiu, va veti reintoarce la antrenamente. De la 1 octombrie vor incepe cursurile universitare, caci s-a mai atins un barem, anume acela ca toti absolventii de liceu sa nu se scufunde cu Bacul. Si vad ca ati facut treaba buna. Deocamdata voi merge pe burse, insa de la anul se va intra si in sistem examen de admitere. Cred ca v-au ajuns 6 luni fara antrenamente…sau mai vreti vacanta?

Clar nu mai vrem vacanta, ne e prea dor de antrenamente si competitii si nu cred ca am uitat finala, dar macar am trecut peste socul initial.

Ne mai spune ca bursa va fi disciplina de studiu principala, restul optional si ne roaga sa ne gandim fiecare la ce vrem sa ne alegem si sa nu fie la plesneala.

-Ma uimesti din nou, Nadia. De ce ti-ai ales inca doua categorii de optionale atat de diferire?

-Stiu ca atestatul de antrenor ma va ajuta foarte mult pe partea de volei, asadar vor fi doar antrenamentele, raspund dupa cateva clipe de gandire. Apoi, imi place foarte mult munca la pediatrie si cu Montasii-Masupiali, dar si padocurile imi sunt dragi. Chiar si asa, stiu ca imi trebuie si ceva cunostinte de management, administratie, sociologie si psihoglogie, iar istoria antica si mitologia nu cred ca mai au nevoie de vreo explicatie.

-Nu gandesti rau, asadar nu te contrazic. Asadar mintea colegei voastre poate indura si bio-chimie, fizica, anatomie, botanica, istorie antica si mitologie si sunt sigura ca nu le-ai ales la intamplare.

Simt privirile fetelor asupra mea neintelegand unde bate Maicuta Moise, insa sunt constiente ca n-ar avea rost sa piseze la cap pe mine sau pe dansa pentru a afla ce este in capul meu si de ce, de cele mai multe ori, Maicuta Moise nu are nevoie de prea multe explicatii din partea mea ca sa inteleaga unde bat sau de ce fac anumite lucruri sau iau unele decizii care dau impresia potrivirii nucii in perete.

Ne intram repede in mana, dupa ce ne organizam putin programul de lucru. Cantomententul de reacomodare tine pe toata durata lunii august-doua saptamani la munte in Victoria, Canada, si alte doua saptamani pe malul oceanului in Victoria texana a Statelor Unite. Ma bucur ca nu s-a ales New Jersey, evident, din motive pe care doar eu le stiu. Se pare ca nu ne-am pierdut prea mult din forma fizica sau din reflexe. Pana la inceputul anului universitar, deja eram pe picioare.

In decembrie suntem avertizate ca va trebui sa ne impartim intre examene si primele meciuri, din a doua jumatate a lui ianuarie. N-ar fi prima oara cand am face asta, insa cele 6 luni de pauza isi vor spune, cu siguranta, cuvantul.

De Craciun aflu ca ma pot muta in casuta din aripa de vest, langa padocurile atat de dragi mie, iar nea Gheo, seful grajdarilor, va fi o companie placuta.

Intreb daca ma insoteste careva, insa stiam raspunsul negativ inca de le inceput-e ceva care sperie pe toti avand parca o aura ciudata cam prea intunecata si care pe cei multi ii sperie. Nimeni nu trece de o anumita linie a padocurilor. Paun este singurul care se ofera voluntar sa ma urmeze. Nici nu credeam ca ma va lasa singura.

-Banuiam ca vei veni doar tu cu Paun, imi spune Maicuta. M-am gandit sa fac la parter o clinica medicala cu tot cu Primire Urgente. Nu cred ca trebuie sa-ti spun, totusi, ca aici vor veni 99% Montasii-Marsupiali-in spitalul mare nu prea mai sunt departe de ochii curiosilor, deci nu mai sunt in siguranta. Tot la parter, este si un centru pentru copii orfani sau abuzati si inca unul pentru persoanele aflate in dificultate. La primul etaj este un living, biblioteca si inca vreo cateva camere pe care sa le amenajezi dupa cum ai nevoie. Si exista si al doilea etaj unde sunt camerele pe care intr-o zi surorile tale le vor ocupa intr-o zi cu toate dotarile necesare si nu vor fi doar ele, va vor urma si altii care isi vor gasi rostul langa voi. Pentru tine si Paun am pregatit podul si mansarda.

Stiu, stiu nu trebuie sa-mi spui ca in mare parte am intuit la ce te gandesti. Te-am urmarit tot anul si am inceput sa inteleg ce fel de om esti, insa nu te pot intui in totalitate. Pana si pe mine ma poti intui mai usor, insa tu esti un zid de netrecut. Lucrul asta l-au putut observa Sonia si Elena, ca sa nu mai spun ca dai de inteles exact cat trebuie, nimic mai mult, iar daca simti ca sunt semne de intrebare, abia atunci intervi. M-am gandit la clinica nu numai pentru siguranta celor care ii vor trece pragul, ci si la f aptul ca lucrezi mai bine cu ei decat mine sau Dally si ai mereu cele mai dificile cazuri-intotdeauna trag la tine aceste cazuri si sunt sigura ca nimic nu iese de la tine cat se cere discretie maxima, nici macar. Copiii si cei aflati in nevoie stiu ca mereu trag la tine mai inainte de-a ajunge la mine si mai stiu ca esti foarte cautata pentru un sfat sau o vorba buna, iar pentru asta stiu ca trebuie sa-ti multumesc, imi usurezi enorm munca. Ar mai fi de spus ca mai sunt unele finisaje pe care ti le las tie in grija, iar cu asta incheiem discutia.

Stiu ca imi va fi dor de mai mult decat compania lui Paun si de zumzetul permanent atat de specific „Murgului”, cat si Colegiului, dar rostul meu este in alta parte.

Am putut observa de-a lungul pauzei de 6 luni, cat si de-a lungul primului an de studentie ca nu doar Maicuta Moise a fost neiertatoare cu generatiile care ne vin din urma, dar asta nu se va opri aici, se va mai trage mult si bine si asta nu peste mult timp.

Patru ani trec intr-o clipita impartindu-ma intre cursuri, antrenamente, cantonamente si concursuri prin toate colturile tarii si ale lumii, in timp ce parterul casutei este un furnicar permanent; printre picaturi, dau o mana de ajutor si la padocuri, ca o relaxare.

In iulie 2005, trec peste primele certificari si licentieri, insa mai raman cursurile pe parte medicala. In perspectiva, n-a fost rea studentia, insa au fost momente in care n-a fost totul chiar roz, insa obinuita sa inghit de toate, am preferat sa plec capul pentru a nu fi taiat de sabie. In Pamantul de Mijloc am avut ocazia de nenumarate ori sa ma strecor, sa leg o prietenie frumoasa cu elfii si nu numai. Am gasit locuri unde sa ma pot refugia, nestiuta de nimeni, pentru scurte momente de reculegere si meditatie, insa presimteam ca urma sa cad urat de tot si ca aceasta cadere va fi departe de ochii celor multi si va produce o schimbare drastica in mine.

Am inceput sa simt ca un mare gol incepe sa se formeze in mine si nu am cu ce-l umple. E adevarat ca in penultima zi a anului 2000 ingropasem un om care a reusit sa-mi atraga atentia incat as fi facut un pas destul de important la un moment dat. A urmat si al doilea care m-a scos din amorteala, insa a fost si el inghitit de pamantul din care a fost creat. Am inghitit si acest nod, insa aveam sa regret daca m-as fi casatorit cu vreunul dintre ei. In permanenta, Paun a vegheat asupra mea, fara sa ceara niciodata mai mult decat strictul necesar.

Curand a venit si 2006, an in care am incheiat socotelile cu anii de studentie. De masterat nu ne-am atins niciuna pentru moment. Maicuta Moise avea sa ne dea din nou o pauza de vreo 6 luni caci cele care veneau din urma se cam culcasera pe-o ureche parand sa uite ce diavol poate fi Maicuta.

La mijlocul lui decembrie, am fost anuntate oficial ca suntem in vacanta.

-Nu vreau sa va mai vad la fata in toata aceasta perioada, asa ca fiti potarnichi dragute si imprastiati-va, iar asta e valabil si pentru tine, Nadia. Nu vreau sa te mai vad muncind la clinica, nici la padocuri si nicaieri in alta parte pe baricade. Ti-ai format o echipa capabila in care am incredere, iar nea Gheo stie ce treaba faci cand este chemat in alte parti, ti-ar putea lasa oricand padocurile pe mana si sa plece fara grija, asa cum ti-am lasat eu casuta pe mana.  

Mustacesc, dar stiu ca are dreptate. Daca nu s-ar ratoi la mine pe un ton asa bland, putin ingrijorat si rugator nu m-as da dusa. E adevarat ca am tras de mine fara pauza, cu placere. Pe undeva, imi dau seamsa ca nu m-am uitat prea des in oglinda si gol din sufletul meu a crescut pe nesimtite. Se hotaraste sa facem Craciunul si Revelionul impreuna, apoi fiecare va pleca in vacanta, pentru o vreme.

-Stiu ca va trece multa vreme pana cand o s-o revedem pe Nadia.

-De unde stii?

-Pai, isi cam face curatenie pentru o lipsa indelungata, iar Paun vad ca o sa cam stea la elfi. De ce unul stanga, altul dreapta?

Asadar, surorile mele banuiesc ceva. Nu ca ar fi prima oara cand fac o astfel de curatenie, insa nu am disparut subit, lucru pe care intentionez sa-l fac acum. Vreau sa ma comport normal, Paun a mai fost plecat la elfi. Oare ce-ar putea sa ma tradeze intr-un asa mod incat sa fie aceasta banuiala batuta in cuie? N-are rost sa ma agit, le las cum pica toate. N-am de gand sa trec pe la familia adoptiva, nu vreau sa-mi vad fratele. Dar de ce imi sare tandara? Asta e un semnal de alarma ca putina sihastrie nu-mi strica…inca 6 ani frumosi trecuti pe nesimtite…

Decizii


Realizez trecerea anilor abia cand apar Elena si Sonia, intr-o ciudata si prea devreme intoarcere acasa,  la final de clasa a XI-a.
Inainte de-a se retrage cu Maicuta in biroul dansei, baga un nas si pe la mine sa vada daca intr-adevar mai traiesc si daca medicul mi-a dat acordul de-a reincepe antrenamentele la volei.
-Si noi care ziceam ca ai murit si ne minte lumea! mustaceste Elena. Nu pot sa-mi imaginez cum poti sa fii atat de senina dupa ce ai trecut printr-o operatie monstru si te-ai refacut atat de repede incat medicii sa-ti dea voie sa te reintorci la antrenamente.
-Nu ma intreba pe mine, ma asteptam sa dureze ceva mai mult decat cateva luni bune. Poate va spune Maicuta, dupa ce punteti tara la cale. N-am de gand s-o las pe Donna prea mult cu ochii in soare.
 Ma intreb daca presimtirile mele vor deveni realitate. De bine nu este cu siguranta, insa vestea pe care urma sa o primesc avea sa implineasca o parte din temerile mele.
            -Nadie, imi zice Maicuta nu dupa mult timp, fetele astea doua vor sa vorbeasca cu tine. Cand terminati, vino la mine. O sa fiu la padocurile vestice.
Dupa cateva clipe de tacere, intram in biroul Maicutei.
-Ne-am hotarat, rupe tacerea Sonia, sa ramanem in „Saguna” pentru clasa a XII-a. Nu cred ca trebuie sa-ti spunem ca fiecare avem motivele noastre si Donna deja stie. O sa-ti fie greu sa ramai de una singura impotriva tuturor, pana si Rowena a inteles inca de la formarea actualei echipe ca tu nu esti cautatoare de luminile rampei ci vrei doar sa fii lasata sa-ti face treaba. Valoarea ti se recunoaste. Fara noi, echipa poate supravietui caci baza este in tine, care mereu ne-ai adus pe toate la un nivel mult mai ridicat decat s-a sperat vreodata. Ai facut o echipa puternica din nimic, chiar si cele mai vechi, cu mai multa experienta, iti recunosc meritele si regreta ca prima impresie a fost cam gresita.
-Una peste alta, continua Elena, nu vrem sa pleci inapoi suparata pe noi ca-ti dam vestea asta asa, pe nepusa masa. Poate gresim luand aceasta decizie, dar ne asumam riscurile pe care le presupune si te vom astepta aici.
E adevarat ca nu-mi pica bine ceea ce aud, insa macar stiu ca decizia de-a renunta la New Jersey nu este luata intr-o doara. Pe Sonia o inteleg ca ar avea cateva motive, insa Elena este un caz aparte. Ma resemnez la ideea ca va trebui sa ma ocup de rezervele care le vor lua locul si la cele care vor trebui sa treaca testarile pentru a spera la un loc in echipa. Si nu va fi usor, mai ales cu aspirantele acum, ca de cativa ani incoace, de la Jocurile Sagune din 1996, cu iz de Olimpiada, am inceput sa rupem gura targului rau de tot. Asadar toata lumea va vrea sa fie cineva si va fi batatie mare.  
-E decizia voastra si nu am de gand sa incerc macar sa va fac sa va razganditi. Voi stiti ce este mai bine pentru voi. Sper, totusi, sa nu fie nimic grav, concluzionez.
Fiecare isi indreapta pasii spre unde are treaba. Pe Maicuta o gasesc langa un murg frumos-imi pare foarte familiar, insa nu stiu de unde. Nea Gheo si inca vreo 2 grajdari mi-au devenit destul de apropiati, uimind pe toti cum am reusit sa pun saua pe un cal care, de cele mai multe ori inspira teama desi este foarte bland si cuminte. Ceea ce m-a atras la acest animal este ca pe undeva imi seamana-te atrage ca un magnet, insa te si indeparteaza prin aerul ciudat pe care il emana in jurul sau.
-Si tu, si animalul asta sunteti o enigma totala. Incantati ochiul, dar tineti pe oricine la o oarecare distanta si doar de voi depinde daca lasati pe cineva sa se apropie de voi, imi spune Maicuta Moise pe un ton ganditor, cum nu cred s-o fi auzit vreodata. Ti-au zis fetele ca vor sa ramana aici-motivele nu le stiu nici eu, insa cred ca tu stii le cunosti mult mai bine ca mine si cred ca ai putea sa ai ceva idei, insa nu te voi trage de limba. Cu Donna am vorbit si este la fel de uimita ca si mine. Se pare ca ochii si mintea noastra nu pot vedea de ce si de cand aceasta decizie. Ted n-are nici el ce le face.
Traiesc cu impresia ca se va produce o alta schimbare care trebuia sa vina. Poate dezvoltarea prin care tu ai trecut inca de mic copil si ai ascuns-o atat de bine a fost motivul pentru care, in mare parte, au decis sa ramana aici, unde se simt intr-o oarecare siguranta. Ma supara doar faptul ca iar vor cadea toate pe umerii tai, care si asa duc destule. Tu si murgul asta sunteti o enigma pentru toti!
Ne indreptam calare spre o parte a aripii vestice unde nu calca nimeni.
-Sincer iti spun ca ma minunez cum ai reusit sa treci peste atatea singura, mai ales ca te-am dat intr-o familie care parea ok la prima vedere, dar am ramas socata cand am realizat greseala facuta si nu m-as mira sa ma judeci in cel mai drastic caz. Da, pe Dally am pastrat-o langa mine, iar pe Antonia am trimis-o departe la studii. Nu e corect nici fata de ea, insa inclin sa cred vei putea face mai multe ca mine, desi drumul tau este mult mai dificil decat al meu.
In coltul asta, imi spune dupa o clipa de tacere vazand ca nu zic nimic si nu reactionez in niciun fel, m-am gandit sa fac o anexa pentru voi cinci. Nimeni nu a obiectat nimic cand am mentionat acest lucru, insa am nevoie si de acordul vostru. Cred ca pana la anul va fi gata si veti avea liniste. Poate nici asta nu e corect fata de colegele de echipa, insa va fi destul spatiu pentru toate cele care vor dori sa va calce pragul. Nu ma mir ca esti asa de iubita, dar oare se intereseaza cineva cum iti merge? De altfel, nu va veti lovi una de cealalta, caci m-am gandit la sistem garsoniera/apartament-practic veti fi ca vecine de casa.
Ne hotaram sa ne intoarcem pentru ca sunt o multime de facut. Pe langa bagaj, decid sa vad daca ii pot face o vizita fratelui meu mai mic. Nimeni n-a chitait un cuvant despre operatie si nu cred ca am sa mentionez nici eu nimic. Nu este bine sa gandesc asa, le sunt datoare cu o multime de lucruri, insa nu voi mai gasi puterea vreodata sa indur ce-am indurat pana la aproape 13 ani. Asadar, trebuie sa las trecutul in urma si sa merg mai departe-sunt constienta ca imi vor reveni multe amintiri din urma, insa in clipa de fata, o gramada de oameni se bazeaza pe mine si nu am ce face. Apoi, vor fi momente in care voi fi doar eu cu mine si voi putea sa ma descarc in liniste.
Ma pregatesc si-mi fac bagajul, dar stiu ca trebuie sa vorbesc si cu Donna.
-Adu-mi copii dupa ceea ce-ti da Maicuta, pentru a le putea adauga la dosarul tau medical, imi spune Donna. De asemenea, Ted si-a dat acordul mai mult fortat sa te transferi la volei cu bursa, cu toate ca ai si pentru anul urmator bursa de studiu, dupa ce Maicuta a trimis situatia ta scoalara pe semestrul II, de care aveam atata nevoie.  
Scurt si la obiect! Cat imi place asta la Donna! Ted stia oricum ca la asa o operatie nu prea poti sa te atingi de wrestling prea curand. Pe undeva am simtit o oarecare iritatie in vocea ei si stiu ca nici Ted nu o duce prea bine-sa iti plece doi oameni de baza din echipa de volei, dar si sa pierzi trei saculeti doldora de bani nu este de ici, de colo. Chiar si asa, ma indoiesc ca Ted si-a dat foc la valiza, are el de unde, plus ca Sable este extrem de promitatoare, deci va suplini la un moment dat golul pe care i l-am produs noi trei, desi nu in totalitate. Acum nu poti sa le ai pe toate in viata, nu?
            In cateva zile mi-am rezolvat totul si am hotarat sa plec cu un avion de amiaza, tocmai pentru a ajunge in asa fel incat sa ma pot odihni peste noapte inainte ca balamucul sa inceapa.
Rare au fost momentele in care am avut parte de stari de oarecare sumbritate.
Pe tot parcursul zborului am rasucit pe toate fetele ce motive ar fi avut cele doua sa renunte la New Jersey pentru „Saguna”. Clar, Colegiul este ceva la care toata lumea aspira, insa putini sunt cei care ii fac fata. Imi dau seama ca oricat as incerca sa ghicesc motivele avute de fiecare in parte, e mai bine sa nu ma mai hazardez atata, ci sa las lucrurile cum au picat si sa las totul in voia sortii sau-cum spun surorile benedictine, stie El, Domnul, ce face si ce planuri are. Apoi, ma intreb de cand nu le-am mai facut o vizita si de cand nu m-am mai dus la o slujba?
Imi revin in minte anii care au trecut in zbor fara ca eu sa-i simt sau sa bag de seama. Oare cand am crescut? Revad cu ochii mintii cum eram pusa la zid de ai mei cand a fost luata decizia de-a ramane sau a pleca, apoi decizia in fata careia m-a pus Maicuta Moise-daca vreau sau nu sa tainuiasca venirile si plecari mele in si din tara, apoi am fost in fata deciziei de-a judeca sau nu doi oameni pentru ca m-au lasat in grija altora sa ma creasca in timp ce unul din cinci a ramas acasa.
Decizii peste decizii. Prea multe decizii, dar asa e viata in general, iei decizii si decizii, unele bune, altele mai putin bune si total neinspirate. O alta decizie, destul de dificila, a fost cand Ted ne-a intrebat daca vrem sa ne impartim intre volei si wrestling sau ne hotaram doar asupra uneia dintre optiuni. Aici am fost cea care a venit cu ideea ca putin si bun, face o caruta de bani. Am avut dreptate, caci poate daca ne opream doar asupra wrestlingului, la un moment dat disparea tot farmecul celor trei pustoaice, chiar si la meciurile cele mai vanate de fani, unde biletele se vand ca painea calda si asta in ciuda preturilor piperate-crema wrestlingului face toti banii. Voleiul, in schimb, iti da alta perspectiva. Opinia generala a fost in paralel, caci nu stiu cand am ajuns de la echipa la un pas de desfiintare datorita lipsei de jucatoare la echipa care in 1996 facea furori la Jocurile Sagune si la Olimpiada in fata unor adversari de temut, iar de atunci, rare au fost situatiile in care am mai avut vreo problema de zbor frant sau cate un meci pierdut in semn de atentionare-ori ne culcam pe-o ureche, ori lipsa de concentrare, fie oboseala.
E ciudat, insa, cum am evoluat eu, ca persoana, si inca mai e loc de modelat.
Dupa acomodarea la ritmul de viata al Statelor Unite, dupa ce mi-am dat seama ca hotararea de-a pleca a rupt incet dar sigur legaturile cu o familie care nu era a mea si nici nu dorea mai mult decat o sursa de venit, situatiile intalnite in drumul vietii…toate au facut din mine un om la fel de introvertit, mai mult decat tacut, rar spunand ceva. S-ar putea spune ca m-am inconjurat de o aura de mister foarte ciudata-ochii imi studiaza permanent ceea ce trece prin fata lor, mintea functioneaza la cote maxime. Ai vrea sa te apropii de ingerul cu chip luminat de zambet si ochii plini de viata, insa ceva parca te opreste si trebuie sa-ti aduni tot curajul sa poti trece peste niste bariere care par de netrecut, caci luminozitatea si pofta de viata emanate prin toti porii sunt intr-o contradictie acerba cu sloiul de gheata si stanca de netrecut…oare cum pot sta alaturi focul si apa fara a se elimina reciproc?
Din cand in cand, se poate citi pe chipul meu o umbra de ingrijorare sau o exaltare, insa calmul si autostapanirea sunt cuvintele de baza. La fel de rar, poti vedea pe chipul meu furie, neliniste, miscari bruste care nu aduc deloc vesti bune…nu stiu daca am mai cazut vreodata din picioare din 1995 incoace, insa am avut momente de furie oarba, suparari care au atins cote alarmante-toate le-am invins cu greu, insa s-a simtit ca si cum un cutremur ar anunta o eruptie vulcanica. Multi ar spune ca m-am invatat sa eman un fel de atitudine care s-ar traduce prin linistea dinaintea furtunii si, atunci, potarnichile stiu ca e momentul sa aplice tactica imprastierii rapide.
De cele mai multe ori prefer singuratatea, insa nu pot lasa omul la nevoie si nici pe cel suferind fara un umar de srpijin sau o vorba macar de mangaiere. Au fost destule momente in care am avut parte de palme nedrepte, insa le-am acceptat eu mai repede decat sa i se fi facut altuia o nedreptate. Am fost invinovatita de multe lucruri, dar le-am suportat si pe acestea, au fost momente in care intentiile mele au fost intelese exact pe dos si am fost pusa la zid…unele incurcaturi s-au rezolvat, suparari au trecut, insa altele au ramas niste litere stacojii care, poate, le  voi duce toata viata cu tot gustul amar alaturi de toate concluziile pe care le putem trage si care nu primesc o interpretare corecta. E normal sa se iveasca astfel de situatii, insa a trebuit sa ma invat si cu a pierde nedrept. Nedrept…un cuvant cu cel putin doua taisuri, caci fiecare vede dreptatea prin ochii sai si mai greu prin ochii celuilalt.  Un lucru care mi se pare dureros este cand de la a intelege gresit ceva se ajunge sa sufere si altul si nu prea ai ce sa-i mai faci. Din nou, trebuie sa lasi totul cum a picat si sa-ti vezi de viata, caci uneori slabe sunt sansele sa mai poti repara ceva oricat ai incerca. Rani care se vindeca si rani care raman nevindecate, iritarea de pe urma cand ti se citeste ca ai ceva si lumea te imbie sa spui, dar preferi sa nu deschizi gura caci nu esti sigur de privirile si atitudinea ostila. Incertitudinea de-a ti se parea sau existenta purului adevar in toate acestea.
La aeroport sunt asteptata de Donna si Mark. Ochii ageri ai lui Mark prind ceva, insa pe Donna o pacalesc intr-o oarecare masura pentru ca oricat de ageri are ochii si oricat ar fi de fina a studia cu ochii psihologului, nu ma nimereste.
Nu vorbim deloc pe drum. Banalele replici legate de drum au fost schimbate pana la iesirea din aeroport. Donna stiu ca este ingrijorata de situatia ivita la echipa si amandoua suntem constiente ca s-ar putea sa avem probleme la meciurile internationale daca Elena si Sonia ar intra intr-una din echipa de volei „Saguna”.  Ma avantajeaza pe undeva imprevizibilitatea si spontaneitatea momentului pe care doar echipa mi le poate intui cu o fractiune de secunda inainte, precum si atacul unui sarpe-nu stii cand te-a muscat si nici cand veninul ti se imprastie in corp.
Oare in inima lui Mark ce-o fi? Banuiesc ca nu-i este usor sa digere ca Sonia nu-i va mai fi alaturi multa vreme de acum acolo, in cel mai fericit caz. Habar nu aveam ca suferinta mea nu avea sa se termine prea curand in acest an.  Mintea imi spune ca nu-i timp de compatimit cu toate ca decizia Soniei si sufeirnta lui Mark ma racaie destul de tare…dar oricat m-ar racaie toate, uit in secunda doi, cand ajungem la camin. Pe scurt-balamuc!
-Da, toate vor volei, spune Donna. Sper ca ti-ai luat nervi de rezerva cu tine, incearcand sa glumeasca. Lui Mark ii arunc o privire din care sper sa inteleaga ca as vrea sa vorbesc  cu el cand s-o putea. Nu stiu cand mi-a ajuns asa aproape de suflet, insa stiu ca mi-a castigat increderea la prima vedere si nu m-am inselat.
Dupa o zi lunga de preselectii, decizii peste decizii, timp scurt pana la apararea titlurilor, reusesc sa ajung in camera-tare mi-a fost dor de malul oceanului pe de-o parte, si de munte, de cealalta. Chiar daca scoala s-a terminat de ceva vreme, pot spune ca este oarece furnicar, insa cu asa atmosfera suntem familiare de cand lumea iar in camera situatia e altfel-o tensiune iritanta de-a dreptul.
-Ce-i de facut? intreaba Martha cu jale in glas. Slabe sanse sa le aducem pe cele doua inapoi, nu?
-Chiar daca as fi incercat, n-as fi reusit. Poate ne vor spune la un moment dat, insa nu azi si nici prea curand.
Din ochi o intreb care e starea lui Mark si imi da de inteles ca nu-i tocmai roz, dar am speranta ca voi apuca ocazia sa vorbesc cu el. E constient, ca noi toate, de faptul ca abia la anul vom apuca sa le revedem pe cele doua care au dat bir cu fugitii.
-Stii, imi zice Lupana, am vorbit cu Donna si i-am spus ca vom face studii superioare la „Saguna” orice-ar zice si face.
-Banuiesc ca stie ca vom pleca toate sau, in cel mai fericit caz, in mare majoritate, ii raspund. Sa nu creada bezmeticele alea doua ca le las foarte mult de capul lor! Oricum ar fi, pe toate ne asteapta burse, chiar daca vor fi doar pe plan sportiv.
-Si nici eu nu am de gand sa va las de capul vostru fara antrenor, apare de nicaieri Donna cu Ted. Nadie, Ted are sa-ti dea niste hartiute-cred ca ti-a expirat contractul cu el, iar cand terminati, vino incoace!
-Nu avem secrete de stat, stai calma! Intr-adevar e vorba de contractul pe care il ai cu mine. Avand in vedere ca nu vei mai intra in ring prea curand, iar expirarea este aproape, cred ca ar trebui sa ne facem calculele.
-Bun, fetele, ne spune Donna. Asadar, vreti sa plecati la „Saguna” cate?
Alaturi de mine ridica mana aproape toate: Flanny, Rowena, Flanny, Lupana, Kathty si Stefania.
-Fete rele, ma lasati in pielea goala, constata Donna cu o voce foarte amarata. Ei bine, daca astea-mi sunteti, cred ca trebuie sa-mi fac si eu bagajele odata cu voi. Doamne, unde ajung eu mergand pe mana voastra?
-La balamuc, sigur, completeaza Flanny pisichera.
Ca de obicei, in astfel de momente, astept ca toata lumea sa adoarma ca sa pot iesi pe vreuna din verande sa-mi pot aduna gandurile. Sunt constienta ca ma pot lovi de Mark si daca acest lucru se intampla, sigur ne prinde rasaritul.
Surprinsa ca nu apare de nicaieri, dar ma incanta ideea ca voi putea sa stau macar o vreme singurica, doar eu cu gandurile mele. Nu cred ca ar trebui sa ma umflu in pene prea tare, nu toata socoteala de acasa merge cu cea din targ, deci sa nu ma pripesc.
-De ce nu ai ramas in Romania?
-Ma gandeam cand ai de gand sa apari, il apostrofez. Pur si simplu am zis ca mai am ceva de terminat aici inainte sa plec, stiind asta inainte sa aflu ca Elena si Sonia vor sa ramana in tara. De ce au luat decizia asta? Imi este imposibil sa-ti spun, pentru ca nici eu nu stiu.
-Repezita mica! Si chiar daca ai stii, tot nu mi-ai spune, nu?
-Sincera sa fiu, nu prea. Cand mi se acorda incredere, pur si simplu nu pot calca legile bunului simt. Cred ca este ca un sigiliu al preotilor cand te duci la biserica sa-ti spui pacatele.
-Te-o fi mustrand constiinta? Ai tu asa ceva?
-Mai stii? Adevarul este ca n-am mai trecut de foarte multa vreme pe la benedictine si nici pe la vreo slujba, nici aici, nici in tara. Fetele nu au mai reusit in ultima vreme sa ma „corupa,” deci as avea ce spune bietului preot.
Incercam sa ne facem sa radem, dar suntem constienti ca eu voi avea un an infernal de greu, iar el stiu ca o plange pe mica Nadia, nu tebuie sa-mi spuna. Din cate mi-a zis Martha, se vede deja cu cineva, insa nu stie daca doar asa, sa-si omoare timpul sau ca s-o uite pe Sonia. Aici trebuie sa fie una din nspe variante, insa nu pot sa ma pronunt cat Sonia tace, deci nu ramane decat sa-i vad pe cei impreuna si sa vad ce scoate tipa pe gura. Dar ce sunt asa iritata?
-Cred ca sor`mea ti-a spus ca ma vad cu cineva?
-Cam asa ceva, insa nu te condamn si nici pe Sonia, indiferent cum de-ati ajuns aici-unul stanga, altul dreapta.
Si-mi trazneste prin minte ca e posibil, la fel ca mine, ca Maicuta Moise, sa aiba fiecare chemarea sa, iar a lor este in cu totul alt loc decat in cel in care ne-am dori. Totusi, sa nu ma grabesc cu concluziile inainte de-a fi sigura, stiu ca am o imaginatie bogata. Degeaba incercam sa ne oferim un suport moral reciproc, stim amandoi cat de trista este situatia. Si imi este putin aiurea pentru ca stiu ca si eu il voi lasa singurel. Sa fie pe undeva o oarecare vina? Poate, insa stiu ca tot Martha va fi legatura noastra, asa cum a fost mereu, mai ales intre el si Sonia. Cat de intortocheat este totul! Oricat mi s-ar rupe inima pentru doi oameni, pentru o mie sau doar pentru mine, sunt constienta care este drumul meu si orice decizie as lua, tot intr-acolo voi merge. Oare cand au luat-o toate in directia asta?
Dupa cateva zile de preselectii, ne hotaram cine ramane la echipa. Rezervele au mult de tras pentru ca niciuna din coechipiere nu prea are tragere de inima sa schimbe postul, mai ales ca nu ne permitem mai mult decat situatia deja data ori sa fim ceea ce am fost inainte, este si asa destul de greu. Din nou, decizia imi apartine.
-Cred ca ar fi mai bine sa ramanem fiecare pe postul ei si sa speram ca cele doua rezerve sa tina pasul. Increderea mea este acordata fiecareia in egala masura si am mai jucat fara Elena si Sonia, insa situatia de fata nu este temporara, ci cam batuta in cuie, asadar trebuie sa tinem steagul sus pe cat posibil.
-Chiar vorbesti ca un capitan de echipa.
-Nu, Rowena, ci ca un om care trebuie sa tina echipa in echilibru. Capitanul are alte treburi si speram sa intelegi atat in toti acesti ani. Stiu ca toate sunteti ca pe jar, insa toate la vremea lor…
Cata dreptate are Donna! Nu stiu de unde le scoate pe toate, insa pur si simplu te uimeste logica ei. Din nou, timpul trece foarte repede.  Toata scoala stie de plecarea celor doua si sunt tare curiosi cum s-au adaptat cele doua rezerve pe post, fetele admise in echipa, insa doar de la competitiile interstatale ne vom putea da seama pe ce pozitii suntem. Ma bucur, totusi, ca echipa nu se culca pe-o ureche si tragem tare indiferent pe cine avem adversari de cealalta parte a fileului. Imi este si mie destul de greu cu Gina si Rebecca, nu mereu ma inteleg ele macar din ochi daca nu din limbajul trupului, insa echipa mereu ne ajuta. Cumva trebuie sa razbim pentru este ultimul nostru an aici si trebuie sa ne despartim frumos de toti cei care ne-au sustinut in toti acesti ani aici, chit ca vom lua cu noi totul. Voleibalistele care raman in urma noastra nu stiu cum se vor descurca, insa sper sa ne egaleze, cel putin.
Anul trece foarte repede, iar examenele de final de liceu le dam mai repede decat de obicei-Olimpiada de Vara este aproape. Ni se acorda o sansa speciala de-a ne apara titlul fiind toate deja cu ultimul an de liceu terminat. Inainte de-a intra in competitii simt ca voi pica din nou din picioare, insa nu-mi pot permite acest lucru. Prea multe adunate, insa nu am voie sa-mi las echipa, nu acum!
Sunt constienta ca ne va astepta o bine meritata vacanta si nu numai pe noi.
Ajungem fara probleme in semi finale si trecem cu bine in finala. Cum ma asteptam, Elena si Sonia sunt in cea mai buna echipa a Colegiului. Meciul va fi dureros si neiertator, in acelasi timp. Se va juca la sange pana in ultima clipa si suntem toate constiente ca in fata noastra este o echipa adversa si nu niste oameni pe care ii cunoastem. Pentru mine este si mai mare chinul pentru ca le stiu pe toate, nu numai pe Elena si Sonia. Din momentul in care am aflat de  decizia celor doua, am stiut ca va trebui sa fac si mai multe alegeri decat sa inghit gustul amar al despartirii, iar acest moment era inevitabil. Oricat as vrea sa ma conving, stiu ca voi simti pe limba gustul amaraciunii si al prafului. Sunt constienta ca voi avea o cadere mai grea decat a coechipierelor, caci voi purta si durerea lor la o intesitate si mai mare. Orice se va petrece in teren stiu ca va fi pagina de istorie…o victorie criminala si foarte amara…peste ani imi voi aminti meciul si stiu ca va avea acelasi gust amar si trist, dar decizia este deja luata si nu voi ceda sub nicio forma si nici fetele nu pot ceda, singura sunt incapabila de reusita si cate perechi de ochi vor fi atintite asupra noastra! Cat urasc lucrul asta, mai ales in momente de chin sufletesc, momente care sunt doar ale mele, departe de ochii curiosilor, dar acum nu se poate…odata decizia luata, nimic si nimeni nu ma mai poate opri din drum…

Teoria si istoria wrestlingului


-Domnisoara, am planuri mari cu tine, da? Pai, ce facem? Facem minuni in cantonament, apoi picam din picioare? aud  vocea Donnei, mai mult ingrijorata decat suparata. Uf, ce sperietura ne-ai dat de la o cadere de calciu! Habar n-am ce planuri are Ted cu voi trei, dar eu una am planuri mari cu tine, in special, care promiti o gramada, dar pe picioare.  Eh, acum  cred ca ma pot duce sa vad daca mai sunt fetele intregi. Mark, am rugamintea sa manance ceva si sa se odihneasca bine, maine va scot pe amandoi la alergat.
Mark incuviinteaza in tacere. Dupa plecarea Donnei, apare nea Billy, cam abatut si el, insa nu vine singur, ci insotit de un ghemotoc de blana printre ghete care pare deja familiarizat cu camera, desi abia se tine pe labute.
-V-ati revenit, conita! Amu, am trecut sa va vad si sa va dau scrisorile astea de la nea Mike-au venit peste vara.
-Si sa ma intrebati daca am alergie la parul de animale? Nu, n-am probleme dintr-astea. Inteleg ca deja ati vorbit cu fetele, din moment ce ghemotocul asta de blana este mult prea familiar cu camera.-Da, am vorbit deja cu fetele si medicul caminului si nimeni nu a avut nimic impotriva.  Asadar, il pot lasa in seama voastra?

-Cred ca da, atata timp cat pedagoga nu afla de el.  Atunci chiar ar fi probleme.

Ramane stabilit sa-l duca la veterinar sa-i faca actele si-l va trece pe numele fermei, asta pentru orice eventualitate. Ma vad oarecum nevoita sa-l botez-Shaggy este un nume potrivit. In afara de nea Mike si medic, poate ii mai spunem si Donnei, insa cred ca va afla oricum.

Intr-un final, imi pleaca toti musafirii, asa ca raman doar cu Mark. Este mult prea tacut-chiar si cand este obosit si flamand, tot gaseste ceva de comentan intr-un mod foarte haios. Clar, l-am speriat rau de tot, dar ce pot face? Sunt si eu om pana la urma! Poate n-a fost bine ca i-am invatat pe toti sa am mereu zambetul pe fata, ochii luminosi si plini de viata, sa fiu mereu alaturi de cei in suferinta, iar pe mine sa ma las ultima sau chiar sa ma neglijez.

-Ce-i cu tine? rupe  Mark tacerea dintre noi.

-A refulat paharul-de obicei, ma exprim zgomotos, insa se intampla foarte rar. Adun, adun, gandesc ca trece, dar cand nu mai trece…apare ceva care sa ma faca sa explodez din senin pentru un lucru aparent minuscul. De data asta, cred ca s-au adunat prea multe si, pana sa ma exprim, am cedat nervos.

Mai mult nu sunt intrebata. Ma hotarasc sa ma dau jos din pat si ma indrept spre frigider-am pofta de o salata de fructe, care sa-mi potoleasca foamea si setea. Mark nu ma opreste din idee, asa ca ii intind si lui un castron pe masura stomacului. Cum afara este soare, de parca nici n-a fost furtuna peste noapte, iesim pe veranda dinspre ocean, stiind ce efect poate avea aerul oceanic pentru cineva care aproape ca s-a sculat din morti.

Nu terminam bine de mancat, ca-mi apar colegele de camera, insotite de restul colegelor de echipa. Evident, Donna nu le-a mai putut tine la antrenament prea mult. Se linistesc cand vad indeaproape ca mi-am revenit. Nimeni nu ramane mai mult decat este cazul si fiecare pleaca spre camera sa.

Aflu ca in primele 2-3 saptamani de scoala, la inceput de sementru nu prea exista teme, dar imi notez totusi ceea ce s-a predat. Fetele nu forteaza nota cu prea multe intrebari despre cum a fost acasa-presupun ca le-au descusut binisor pe Elena si Sonia. Ce–as putea sa le spun mai mult decat ca am stat foarte putin in casa parinteasca si mai mult pe la rudele din partea mamei pe care nu le-am vazut de-o vesnicie? Ca am incercat pe cat posbil sa ma relaxez?

Nu stiu cand vine seara si curand ne indreptam spre paturi.

Chiar daca Donna m-a „amenintat” cu o fugareala buna a doua zi, nu pot sa adorm si cred ca multa vreme voi sta treaza cu toate ca ma resimt inca. Nu reusesc sa scap de sentimentul ca e ceva care nu e bine, deloc. Respiratia fetelor imi spune ca dorm neintoarse deja, asa ca ma dau jos din pat, ma echipez corespunzator si ies pe veranda dinspre ocean cu „Istoria Wrestlingului” intr-o mana si cu scrisorile in cealalta mana. Observ ca lampioanele au fost schimbate deja pentru Halloween si-mi inchipui ca este ideea lui Mark.  Ma asez pe pragul usii si incerc sa-mi adun gandurile.

Imi dau seama ca trebuie sa fie ceva la mijloc legat vizita mea acasa si de faptul ca doua saptamani din luna petrecuta acasa le-am stat la „Murg”, unde Maicuta mi-a spus ca daca vreau, pot sa stau la dansa daca nu vreau sa dau cu ochii de ai mei. Apoi imi vin in mintele cuvintele Elenei inainte de incheierea anului scolar precedent-cum de ai mei au fost de acord sa fiu transferata la „Saguna”? As mai adauga si faptul ca atmosfera din casa in care am crescut a fost extrem de rece-ochii tradau altceva decat zambetul si asa-zisa bucurie de pe chipuri. Singurul care mi s-a parut cel mai natural a fost fratele meu mai mic. Pana si verii mi s-au parut putin dubiosi in comportament, chiar daca ne-am vazut destul de rar de-a lungul timpului. Colac peste pupaza, bunicii materni au fost si ei un pic altfel-aici, marturisesc ca mi-am dat seama ca m-am cam obisnuit cu atmosfera de aici si cele trei zile petrecute in batatura casei mi s-au parut interminabile, cu mai nimic la indemana. Rusinica mare! Chiar si asa, nu stiu de ce ma mir ca m-am simtit mereu straina de familie si nu cred ca e de vina doar firea mea. Totusi, nu pot sa nu-mi retin un zambet pe fata cand mi-aduc aminte cum mi-au sarit in cap toti verii odata sa le povestesc despre fiecare poza in parte, toate detaliile de la cum mi-am petrecut ziua de nastere si nu numai. Oare la cat timp le-or fi spus ai mei rudelor ca mi-a dat drumul din colivie si cu ce ganduri? Nu cred ca mai conteaza foarte mult, firicelul de ata s-a rupt in momentul in care s-a luat hotararea sa fiu lasata sa plec. Poate e mai bine asa…

-Nu poti lasa pe maine, ce poti face azi?

-Nu prea, Mark. Sincer! Ma tot macina unele lucruri de acasa si daca stam sa ne gandim ca am dormit toata noaptea si jumatate din zi, mi-am cam incarcat bateriile.

-Cum crezi, te las-vad ca n-ai apucat sa deschizi scrisorile venite peste vara, imi spune cu o voce care-l tradeaza.

-Cred ca daca au asteptat atat  timp, mai pot astepta inca vreo zi sau doua si spun asta pentru ca, chiar daca nu am deschis niciuna, am putut observa ca unele adrese sunt diferite la acelasi destinatar, deci trebuie sa vad ce si cum.

Dupa o scurta tacere, ne asezam pe cate un sezlong, ca doi prieteni vechi care nu s-au mai vazut de multa vreme si stau la un pahar de vorba.

-Stiu  ca Elena si Sonia ti-au spus ca am fost calul de bataie care a spart gheata la examen si ca am aflat rezultatul pe loc, un lucru foarte rar la astfel de examene. Sunt constienta ca daca nu invatam, plecam acasa secunda doi. Sper ca si fetele s-au descurcat.  Apoi, din cate am vazut in „Istorie”  termenii nu sunt foarte expliciti, chiar daca e mai stufoasa ca „Teoria” si sa stai sa inveti de doua ori aceleasi notiuni, parca nu e prea de acasa. Eu, una, n-as face lucrul asta nici in ruptul capului, clar! Ori stiu, ori nu stiu.

Acasa, in schimb, am gasit cam aceiasi oameni pe care i-am lasat in urma; ceva s-a rupt si nu se va mai innnoda niciodata. Poate o vizita scurta si cam atat. Nu cred ca mi-ar parea foarte rau daca am dreptate-singurul om pe care n-as fi avut inima sa-l las in urma a murit in urma cu 4 ani si m-a cam luat cu el in mormant. Pur si simplu am renuntat la copilarie si am vazut cu alti ochi casa in care traiesc-certuri si scandaluri la ordinea zilei, unul este disperat sa aduca bani in casa si altceva nu prea stie, in timp ce celalalt isi lasa copilul de zece ani sa se joace cu chiriturile si sa-si arda mainile facand mancare in loc sa-si faca lectiile si sa se bucure de activitati specifice varstei, imi continui ideea. E adevarat ca in fiecare familie se fac compromisuri, insa parca unele lucuri nu se fac. Daca gresesc, te rog sa ma corectezi. Oricum, stiu ca multa vreme de acum incolo o sa fiu mai mult pe fuga si o sa am prea putin timp sa stau prea mult in vacanta, ca sa nu mai spun de Craciun, Revelion si Paste.

Mark intelege unde bat, e posibil sa fi trecut si el prin asa ceva.

-Asadar, concluzionez, nu prea ma mai trage nimic inapoi in casa in care am crescut si pace!

Mark nu are prea multe sa-mi spuna pentru ca am tinut legatura cu Martha prin e-mail, ceva foarte rar in Romania, dar existent in „Murg” si stiu ca a fost destul de ocupat.

Observ pe antebratul drept un tatuaj de la care nu prea imi pot lua ohcii usor-un Demon Ganditor. Il studiez fara sa vreau: un chip de om chinuit, cu ochi ganditori si fara vreun punctulet pe intinderea alburie,  are lunghii lungi netaiate de-o eternitate, bratele tradeaza ca a fost in putere candva insa ceva la incovoiat intr-atat incat parca nu se mai poate ridica dintre florile si iarba ce-l inconjoara. Ma face sa ma gandesc la cate etape ale vietii am fost „ajutata”  sa sar si inca mai sunt destule peste care voi sari de-acum incolo, insa Mark stie cel putin la fel de bine ca mine un lucru care pare sa ne uneasca-chinul singuratatii.  Pe undeva sunt constienta ca voi avea parte si de bucurii, desi putine in comparatie cu ceea ce, se pare ca ma astepta, daca se va implini.

-Eu ma bag la somn si te-as sfatui sa faci acelasi lucru. Precis Donna nu va fi iertatoare cu noi, imi spune brusc.

-Stiu, crede-ma. Si stie deja cam ce-mi poate pielea, asa ca nu o sa mai stau nici eu mult. Nu stiu cat as putea frunzari din „Istorie”.

Ma bucur ca Mark se retrage. Simt o chinuitoare dorinta de-a ramane singura cu gandurile mele. Nu-mi da pace deloc ceea ce m-a facut sa stau in pat pana spre ora pranzului astazi. Chiar daca am citit gandurile lui Mark si stiu cat de mult i-a dus dorul Soniei, preferand sa nu-i dea niciun semn de viata, nu ma simt in stare sa analizez starea de spirit a tuturor cand eu nu sunt in stare sa ma descurc cu mine. E timp, caci am luat cunostinta de cateva detalii care mi-au starnit interesul, pur si simplu.

Involuntar mi-a revenit in minte ca la un moment dat am inceput sa visez-constientizez ca a fost fel de vis, dar foarte ciudat si nu stiu daca sa-l iau ca o premonitie sau ca un cosmar care te paralizeaza pur si simplu. Cert este ca mi s-a parut foarte real si incredibil de normal sa ma trezesc intr-o camera de han…mult prea antica pentru zilele noastre si chiar pentru Romania. Sunt lucruri si miscari care nu-mi apartin. Inclin sa cred ca sunt in Egiptul Antic, insa piramida care o vad pe geam imi este extrem de familiara…CIPS „Andrei Saguna” si „Murgul Maicutei Moise” intr-o singura bucata. Tare ciudat arata asa, din perspectiva omului care  stie parimadele…doua bucati. Familiaritatea este data de un murg cioplit si forma portii principale, dar aici par mai noi si chiar daca nu-i tipenie de om la vedere, se vede ca cineva se ingrijeste marcar  de partea din fata. N-as putea spune daca peretii par mai noi decat ii stiu eu sau heroglifele mai stralucitoare si mai citete. Ma simt cam nelalocul meu si-mi trec prin minte ganduri care nu sunt ale mele.

Simt ca am luat, cu greu, o decizie la un moment dat am ajuns aici si ca in clipele urmatoare urmeaza s-o iau din loc pe un drum fara intoarcere, greu, cu si mai multe sacrificii decat acceptarea unei chemari si ruptura de caminul atat de confortant…ei bine, ceva chiar nu se potriveste-camin reconfortant, familie de care imi este greu sa ma despart…nu in cazul meu, clar! Si nici scrisul de pe bilet nu este al meu, ci al Maicutei. Nu ma panichez, ceva imi arata.

Dupa iesirea din han, in loc sa ma indrept spre poarta principala mult prea pustie pentru cum o stiu eu si am aflat de la Elena chiar si in timpul vacantelor scolare, ma indrept spre partea vestica. In poarta de aici, un murg cat se poate de real asteapta. Extrem de familiar si acesta la infatisare-imi amintesc ca l-am mai vazut la un moment dat…exact, alaturi de Dorina Ionescu! Ne indreapta pasii spre ferma care exista si acum in inima Capitalei si de care sunt prea putini care stie. Nu dau prea mare atentie detaliilor pe care deja le stiu si am avut ocazia sa le vad de aproape in acesta vara. Odata ajunsi la staule, incepe sa se simta ceva miscare, insa nu se vede tipenie de om.

-Ai adus-o, deci, se aude o voce in spatele nostru. Tresar putin cand vad in spatele meu un gargui arhitectural cat se poate de viu si plin de flori, din cap pana in picioare. Vino, nu te teme…

Brusc, ajung intr-o camera in care dorm cinci fetite. Trei par triplete, iar una dintre ele pare mai firava decat celelalte. Brusc, aceasta se trezeste. Ochisorii tradeaza inca de pe acum interiorizare, meditatie-un caracter care in timp s-ar putea sa fie neinteles si sa-i dea mult de furca in mediile in care se va invarti. Oamenii vor avea tendinta sa o judece mai mult sau mai putin pe buna dreptate si va avea mari probleme in spune ceea ce o chinuie sufleteste, chiar daca se va vedea pe chipul ei ca ar fi ceva care o supara, fizic sau psihic. Asta parca vine mai de acasa, imi pare.

Un alt salt in timp…

-Va multumesc tuturor ca ati venit in acesta seara, se adreseaza Maicuta Moise, asa cum o stiu, unui grup mare de oameni intr-un din amfiteatrele „Andrei Saguna”. Dupa cum stiti, acest prim an al Colegiului este experimental si tovarasii de la conducerea tarii trebuie sa fi fost in toane incredibil de bune si rare sa-mi dea liber, fie si pentru un an, la acest proiect.

Ceea ce as dori sa va spun din start, isi continua ideea pe acelasi ton cu care se adreseaza tuturor, este ca mi-as dori sa lasati copiii sa invete in ritmul lor. Nu ar ajuta cu nimic sa-i fortati sau sa le impuneti stiu eu ce. Interesul nostru, al tuturora, este sa avem pentru fiecare in parte media anuala 9 si 10 la purtare, ca sa mergem mai departe. Daca nu se va intampla acest lucru, anul va fi recunoscut la nivel international si, astfel, copiii vor putea intra direct in anul urmator de studii, in functie de fiecare sistem scolar din tara de origine.

-Testarea de la sfarsitul clasei a III-a? intreaba un parinte.

-Acea testare se adreseaza in special elevilor de la anumite ramuri sportive care se incep devreme si nu dureaza prea mult timp, gen gimnastica, balet, inot etc. altfel se respecta structura dupa care am facut si noi scoala-admitere la liceu, treapta, bacalaureatul. Totusi, trebuie sa atrag atentia ca se va invata inca de la clasa I in doua semestre, profesorii cu care incep, cu acestia vor termina clasa a XII-a, iar la facultate vor avea alti profesori, in functie de cerinte…insa anul acesta asa va fi, profesorul si materia.

-Profesorii? intreaba alta voce.

-Profesorii sunt proaspat licentiati si verificati la sange, nici cei cu experienta la catedra, fie si apropiati de varsta pensionarii, nu au scapat de verificari.

Mai mult de o ora Maicuta nu-i tine in sedinta pe parinti. Asadar, generatia care a inceput scoala in toamna anului 1989, din care fac si eu parte, avea sa fie un sacrificiu mai mult decat s-ar fi crezut….oare de ce vad aceste lucruri prin ochii altcuiva?

A urmat apoi alt salt, intr-o lume in care mai devreme sau mai tarziu ajungem toti, iar aici, parca m-am simtit in largul meu…o lume care te sperie atunci cand te cheama…

-E tarziu, Nadie! Macar s-apuci cateva ore de somn, abia daca aud vocea lui Mark.

Stiu ca are dreptate, in felul lui.

Chiar daca o luna am cam stat pe bara cu antrenamentele, trebuie sa marturisesc ca sunt si eu uimita de schimbarile care au avut loc in mine. Ca sa nu mai spun ca dupa doar cateva luni de antrenament, mi-am dat destul de repede drumul la mana, postul de coordonator si libero venindu-mi ca o manusa. Intuiesc ca Donna a vazut ca pot mai mult decat arat, asa ca n-are sa ma ierte prea curand si prea usor, iar la cum pare sa fie Maicuta, cred ca deja isi face planuri si dansa.

 Desi e a treia zi de scoala, inca mai apar fete noi pe holuri, ca sa nu mai spun ca in camin, holurile sunt un adevarat furnicar. Nou venitii nu-si cunosc inca drumul pe dinafara, s-au schimbat colegii de camera si lista continua, asa ca, fete bune ce suntem, dam o mana de ajutor. Nu ne e chiar usor sa nu radem pe sub mustati de pedagoga si sa schimbam priviri pline de subinteles cu nea Mike, insa avem grija sa nu care cumva s-o suparam pe biata femeie, asta daca se va intampla ne observe. Donna nu s-a lasat pana n-a scos untul din mine la alergare, insa cat am stat la „Saguna” nici Maicuta nu ne-a prea lasat sa somam-alegare pe pista, ceva antrenament cu ganterele, nelipsita febra musculara si alte „banalitati” demne de un incepator.

-Anul asta e mai furnicar decat atunci cand am venit noi, constata Martha. S-or fi inmultit bursele?

-Sau poate s-au inmultit copilasii, in general.

-Sarcastico!

-Ei, nu va certati, avem toate nervii intinsi! intervine  impaciuitoare Rowena. Am avut toate o zi grea.

Donna s-a hotarat sa particpe la Jocurile Sagune si nu-i treaba usoara, stim toti sportivii care, in urma unor selectii draconice, vor fi selectati. In doar 7 ani, CIPS „Andrei Saguna” a devenit o adevarata forta, atat pe plan scolar, cat si pe plan sportiv. Din pacate, daca pe plan scolar putem sa ne luptam cu ei invatand, pe plan sportiv, nici Elena nu ne poate da vreo mana de ajutor prea mare. Chiar daca am avea vreun ajutor, tot nu ne-ar fi de folos, in teren suntem doar noi, adversarul, mingea, fileul si regulile jocului.

-La cum se intrevad lucrurile, pot spune ca iar vei fi cea care va duce greul,  imi spune Kathy. La fel ca si tine, mi-am dat seama ca sunt altfel si rareori ma insel in ceea ce priveste omul. Asa o fi si pe lumea cealalta?

-Nu prea ma grabesc sa aflu, ii raspund. As fi tare curioasa ce strategii vom pune la cale sa nu zburam acasa inca de la primul meci. Este un pic dureros pentru  ca echipa are oameni noi, care inca nu sunt foarte stapani pe ei si nu au experienta competitiilor mari. Oricat ne vom descurca la meciurile „mici”, nu stiu cat ne vor tine nervii, dar va trebui sa aflam, pana la urma, ce ne poate pielea, nu?

-Cam da, spune Sonia. Dintre toate trei esti cea care s-a ridicat cel mai mult si mai tii si doua posturi in echipa. Pe Elena o cred cand spune ca nu ne va fi usor, iar in ceea ce te priveste, pare ca ai resurse si le vei arunca in lupta cand va veni timpul, iar intuitia imi spune ca vei stii ce sa faci atunci cand te vei lovi de o situatie foarte incurcata.

-Mda, asa o fi, nu te contrazic, insa stiu ca sunt altii mai buni ca mine. S-a stabilit data la „Istoria Wrestlingului”? Cred ca asta am ratat-o…

-Da, va fi in saptamana dintaintea Pastelui. Uf, abia astept sa terminam cu asta. Stii ca ai luat cel mai mare punctaj la „Teorie”?

-Nu, zau?

-Ei bine, da. Parca ai facut cu comisia raspunsurile, insa ne-am calificat toate mai departe. Au fost si cativa cazuti, insa vor mai avea o sansa odata cu „Istoria”, altfel-fedeles acasa cu funda de care vrei tu.

Simt ca innebunesc cand ma lauda toata lumea-aproape tot ceea ce fac ma scoate din anonimatul in care prefer sa ma ascund. Si chiar daca n-as face nimic interesant, tot as fi remarcata, oriunde m-as ascunde. Acum chiar sunt curioasa cum ma voi descurca cu toate pe cap, caci antrenamentele, alaturi de orele de la scoala ma vor epuiza fizic si psihc. Primul implus este sa trag de mine, dar daca am cazut asa rau odata, voi fi in stare sa fac gata la o noua cadere, acum cand toti din jurul meu au inceput sa aibe pretentii…

Proiectul


-A fost o experienta interesanta sa va citesc eseele, ne spune Donna marti, la ora de engleza. Ar fi cateva care ar merita citite si stiu de ce v-am pus sa va mai alegeti cate ceva pe langa prezentarea pe care v-ati facut-o prin ochii vostri. Cum avem doua ore la rand, vom sari peste teoria de la gramatica, materie la care oricum va verific. Sunt cativa care rasufla usurati-probabil nu si-au facut temele, insa pe mine ma racaie faptul ca va trebui sa citesc ceea ce am scris-numai eu stiu cat urasc sa stau in fata unei multimi de ochi si sa fiu studiata din cap pana in picioare. Au fost scoase la lectie Rowena, Lupana, Flanny-am aflat cate ceva despre Canada, California si Germania si nu cred ca fetele au fost selectate la intamplare.-Ar mai fi o lucrare pe care as vrea s-o auziti. Este vorba de lucrarea ta, Nadia. Cu toate ca nu stapanesti inca foarte bine limba engleza, se vede ca ai muncit la acest eseu, mai ales la partea de istorie si mitologie, reusind sa imbini doua materii in cateva pagini. Am notat pe fiecare pentru creativitate si exprimare, iar unde a fost cazul, am dat calificative si la cursul de istorie antica si mitologie. O sa va spun notele la sfarsitul celei de-a doua ore si, cine doreste, trec si in catalog, e bine asa?

Colegii sunt de acord cu acest lucru. Ma incanta ideea ca am reusit sa ma descurc prezentabil si nu ma astept la un calificativ prea mare, insa ma bucura faptul ca munca mi-a fost apreciata. De mentionat ca Elena a dat o mana de ajutor atat mie, cat si Soniei cu engleza, drept dovada ca se face carte la Saguna, insa are si ea lacunele ei, plus ca oricat de bun ar fi profesorul de la catedra, daca elevul e putoare si nu vrea, e egal cu zero.

Spre surprinderea mea, lucrarea imi este citita de Donna, mentionand ca sunt cateva aspecte care au reusit s-o intrige sau s-o afunde intr-o ceata foarte densa si ar avea nevoie de inca o lectura. Asta ma uimeste sincer, insa ma scuteste de efortul de-a tine piept privirilor colegilor…oare voi reusi vreodata sa ma vindec de teama de-a vorbi in fata oamenilor? Si asta ca o ironie a sortii printr-o comparatie pe care o voi face mai tarziu in timp, insa destul de la indemana pe terenul de volei. Vocea Donnei ma scoate din starea de meditatie in care tocmai am cazut, dar nu-mi pare rau.

„Numele meu este Nadia, am 12 ani, sunt nascuta si crescuta in Bucuresti, Romania. Tara mea este situata in Europa de Sud-Est si este cunoscuta mai mult pentru mitul lui Dracula si asocierea lui cu domnitorul Vlad Tepes, despre care se crede ca ar fi una si aceeasi persoana.

Provin dintr-o familie cu doi copii, eu fiind cea mai mare-am trei ani peste fratele meu, Robert. Familia mea este rit ortodox, insa nu obisnuiesc sa merg duminica la slujba, insa mi-au placut slujbele la care am fost de cand sunt aici.

In tara natala eram eleva in clasa a VI-a, la fel ca aici, insa nu aveam aceleasi materii in fiecare zi. Anul scolar se imparte in trimestre. Primul incepe pe data de 15 septembrie si se termina inaintea vacantei de Craciun, al doilea trimestru incepe dupa Revelion si se termina inaintea vacantei de Paste, iar al treilea trimestru incepe dupa Paste si se termina pe 15 iunie. Elevii incep scoala la 6 sau la 7 ani, insa am avut colegi de clasa dati la 5 ani sau la chiar la 8 ani in clasa I.

In timpul liber imi place sa fac sport, sa ascult muzica, sa citesc, sa-mi petrec timp cu prietenii si sa urmaresc wrestling. Trupa mea preferata este Boyzone, iar printre autorii mei preferati as mentiona pe Agatha Christie, Stephen King, Alexandre Dumas (tatal si fiul) sau Lev Tolstoi. De asemenea, iubesc animalele, natura, mitologia si istoria antica.

Imi place sa cred despre mine ca sunt o fire destul de sociabila, comunicativa, incapatanata in limitele bunului simt, cam aeriana uneori si as mai adauga faptul ca am o oarecare fobie de oameni, dar nu stiu de unde si de ce , insa depinde si de starea de spirit in care sunt.

In domeniul istorii antice si mitologiei ma atrag miturile despre Gargui si cultul mortilor al Egiptului Antic, un cult extrem de bine dezvoltat, la fel ca si credinta in viata de apoi.

In arhitectura, garguiul este o statuie prevazuta cu o teava cu rol in scurgerea apei de ploaie de pe acoperis, altfel apa ar eroda mortarul dintre blocurile de piatra. Arhitectii foloseau adesea garguii multiplii pentru a preveni potentiale stricaciuni provocate de furtuni. Teava de scurgere strabate statuia de la coada spre cap. Garguii au, de cele mai multe ori, forma unor animale fantastice si sunt de marimi diferite, determinand astfel distanta devierii apei fata de cladire. In perioada gotica, au fost folosite uneori si apeducte.

Termenul isi are originea in frantuzescul „gargouille” al carui sens originar este „gat.” Aici apar si alte sensuri precum a galgai, scuipator de apa, gatlej, grumaz, dar si jgheab sau rigola iesite in afara. O cladire prevazuta cu gargui era considerata „glagaitoare”.

Al doilea sens atribuit garguiului este cel ornamental, sub forma unei statui grotesti. In acest context, nu mai are rolul de-a devia apa de ploaie de la nivelul acoperisului, ci se crede, ar avea scopul de-a alunga demonii si de-a proteja de spiritele rele.

O legenda franceza se invarte in jurul Sfantului Romans, fost cancelar al regelui norvegian Clotoire II, ajuns intre timp episcop de Rouen. Legenda povesteste cum sf Romans a eliberat tinutul de un monstru botezat Gargui sau Goji. Se spune despre acest gargui ca ar fi avut forma tipica unui dragon cu aripi de liliac, gat lung si avand posibilitatea de-a scupa foc. Exista multe variante ale povestii, insa toate se termina cu victoria sfantului asupra dragonului ajutandu-se in lupta de un crucifix si de vitejia unui asa zis voluntar, in fapt un condamnat la moarte. De asemenea, in toate variantele apare faptul ca dupa ce-a ucis si corpul dragonului ars, sfantul aduce in cetatea Rouen capul si gatul acestuia care sunt atasate nou-construitei biserici pentru a alunga spiritele rele si pentru protectia cetatii,

Termenul este legat si de Evul Mediu, dar de-a lungul timpului au fost acceptate si alte intelesuri cu totul diferite fata de cele mentionate pana acum.

In Egiptul Antic, arhitectura garguilor nu este foarte variata, forma tipica fiind ce-a de leu. Aceeasi structura se gaseste si la templele grecesti antice, fiind sculptate sau modelate in marmura sau in teracota si situate pe cornise. Un veritabil exemplu sunt cele 39 de capete de leu prevazute cu tevi de scurgere de pe cornisele Templului lui Zeus. Initial erau 102 capete in total, insa datorita greutatii marmurii, multe dintre ele s-au desprins si a fost necesara inlocuirea lor.

Multe catedrale din perioada Evului Mediu au gargui si himere, exemplul cel mai graitor fiind in acest caz Notre Damme din Paris. Cu toate ca multe catedrale au in arhitectura statui destul de grotesti, termenul a asimilat si imagini de tot felul. Cativa gargui infatisau calugari sau combinatii intre oameni si animale reale, multe dintre ele amuzante. Himerele nu aveau rolul de-a dispersa apa, dandu-li-se denumirea de gargui grotesti. Rolul lor era unul ornamental, insa in zilele noastre sunt sinonime cu garguii dispersatori de apa.

Atat garguii cu rol practic, cat si garguii ornamentali au fost inclusi in arhitectura cladirilor pana la inceputul secolului al XVIII-lea, moment in care au fost introduse burlanele, ca metoda de aducere a apei de pe acoperis la nivelul solului. In 1724, Parlamentul Britanic adoptat chiar o lege in acest sens, anume Legea Constructiei Cladirilor care prevedea ca toate cladirile noi sa fie prevazute in mod obligatoriu cu burlane.

Biserica a avut o dubla viziune asupra garguilor de-a lungul timpului. Adesea aceste aparitii erau folosite pentru convertirea oamenilor de rand, chiar daca literar vorbind, altul era rostul lor, insa majoritatea oamenilor de rand nu avea acces la cultura. Infatisarea garguilor era cel mai bun mod de-a crestina in mod constant si se spunea ca este imaginea diavolului. Se credea ca este o buna modaliate de-a chema oamenii la biserica, reamintindu-se in permanenta ca Apocalipsa este aproape. De asemenea, se credea ca prezenta acestor statui grotesti tine raul la distanta de comunitati si congregatii.

Cu toate acestea, clerul Evului Mediu, considerau garguii o forma de idolaterie. In secolul XII, St. Benedict de Clairvaux s-a evidentiat prin discursurile sale impotriva garguilor:„Ce sunt acesti monstrii fantastici in manastri, in fata fratilor citind? Care este intelesul acestor magari spurcati, al acestor lei si monstrii ciudati si straini? Care este scopul acestor creaturi jumatate om, jumatate fiara sau a acestor tigrii patati? Ma uit si vad cateva corpuri cu un cap sau mai multe capete cu un singur corp (vezi aici Cerber sau Fluffy din „Harry Potter si Piatra Filosofala”, daca nu ma insala memoria). Aici gasesti un patruped cu cap de sarpe, un peste cu capul unui patruped, apoi un animal jumatate cal, jumatate capra. Cu siguranta daca nu regretam roseata acestor absurditati, ar trebui sa regretam ceea ce am cheltuit pe ele.”

Animale reprezentative in forma garguie au fost leul, cainele, lupul, vulturul, sarpele, capra, himerele si magarul.

Leul a fost cea mai comuna statuie sculptata in forma garguiului. In perioada antica, acest animal era legat de soare datorita coamei sale aurii in forma de disc solar. Era popular in perioada Greciei antice si era des utilizat pe casele din Pompei in perioada romana. In Evul Mediu, leul a devenit simbol al mandriei, unul dintre cele 7 pacate de moarte. Pisicile, altele decat leii, erau foarte rar intalnite in sculpturile garguie datorita asocierii lor cu vrajitoria si Satana, asadar aveau o natura intunecata si de neacceptat in acele vremuri.

Cainele a fost cel mai des animal autohton folosit ca sculptura. Cainii erau vazuti ca fiind credinciosi, loiali, inteligenti si asigurand o paza excelenta, insa aveau si defecte lor precum foametea si tendinta de-a fura mancare din bucatarii, deci erau vulnerabili in fata tentatiilor diavolului.

Lupul era temut si respectat in acelasi timp in perioada medievala.

Lupii aveau abilitatea de-a trai si coopera in haita, ceea ce a dus la metafora ca lupul poate fii liderul si protectorul haitei. Asta i-a adus lupului o asemanare cu preotii in lupta cu diavolul in numele binelui comunitatii, dar reprezinta si pacatul de moarte al lacomiei.

Vulturul a fost vazut ca o pasare puternica despre care se spune ca este capabila sa ucida dragoni. Era respectat pentru capacitatea sa de-a vedea la distanta si se presupune ca putea sa renasca prin a se uita la soare.

Sarpele reprezinta, inca din povestea cu Adam si Eva, lupta intre rau si bine. Sarpele a fost legat de pacatul de moarte al invidiei si se credea ca este nemuritor datorita naparlirii, iar asta i-a atribuit simbolul nemuririi, fiind desenat in forma unui sarpe mancandu-si coada.

Capra a fost vazuta in doua feluri: in primul rand era asemanata lui Cristos datorita abilitatii de-a se catara pe pante abrupte si de-a gasi hrana. In al doilea rand, era vazuta ca un simbol al poftei si chiar asemanata lui Satan.

Magarul era vazut ca o natura umana cand natura se zgarceste. Se credea ca sunt creaturi natangi, insa dotati si cu o inteligenta vicleana bine ascunsa.

Himerele sunt cel mai des intalnite chipuri sculptate sub forma unor animale combinate pentru a rezulta o noua creatura. Cel mai des intalnite himere sunt grifonii, centaurii, harpiile si sirenele. Adesea erau un semn de avertisment pentru cei care subestimau puterea Diavolului.

Cu toate ca din punct de vedere tehnic nu aveau ca scop drenarea apei, sculturile grotesti de pe constructiile moderne din secolele XIX si XX sunt considerate inca de majoritatea oamenilor a fi sinonime cu garguii. Aceste sculpturi au fost utilizate ca decoratii pe toata durata secolului XIX pana la inceputul secolului XX pe cladiri construite in orase ca New York (cladirea Chrysler unde garguii sunt din otel inoxidabil), Minnneapolis si Chicago. Garguii pot fi gasiti pe multe catedrale si alte cladiri.

O mare colectie de gargui moderni poate fi gasita pe Catedrala Nationala din Washigton, DC-catedrala construita in 1908 si impodobita cu demoni din piatra de var. Aceasta colectie il include si pe Darth Vader, un politician necinstit si corupt, dar si roboti si multe trimiteri catre traditia antica. Secolul XX a adus multi gargui in stil gotic, cu prisosinta intalniti pe Universitatea Princeton, Universitatea Duke si Universitatea din Chicago.

Pe de alta parte, nu doar crestinii au mitul mortilor si a vietii de dupa moarte foarte dezvoltat. Acest mit este intalnit inca din antichitate, in special la egiptenii din perioada faraonilor. Cel caruia i-a fost atribuit cultul mortilor la egiptenii antici este Impu sau Anepu sau, in varianta grecizata si mai familiara tuturor, Anubis.

Anubis este zeul reprezentat sub forma unui barbat cu cap de caine, dupa unii cu cap de sacal sau caine negru, fioros. Inainte de incadrarea sa in teologia osiriana, a fost singurul zeu al mortii in panteonul egiptean. Speculatiile teologilor l-au considerat pe de-o parte ca fiind fiul lui Ra, dar si fiul lui Seth conceput cu Nephtys, de cealalta parte. O a treia varianta spune ca ar fi fost fratele lui Osiris.

Plutarh spune ca era fiul lui Osiris conceput cu Nephtys din greseala, pe care o confundase cu Isis. De teama lui Seth, Nephtys l-a ascuns in smarcurile Deltei unde a fost descoperit ulterior de Isis cu ajutorul cainilor. Ulterior, prin iscusinta lui Anubis, Isis reuseste sa ii redea forma umana lui Osiris prin unirea bucatilor in care fusese transat cu ajutorul faselor de panza, astfel avand loc prima ceremonie de imbalsamare a lui Anubis. Aceasta imbalsamare i-a asigurat lui Osiris resuscitarea postuma. Anubis era prezent si la judecata osiriana, el fiind cel care conducea sufletul raposatului in fata tribunalului divin. Uneori, se spune, devora sufletele prea pline de pacate. Era numit si Domn al Pamantului Sfant, Domn al Cimintirelor, dar si Singuraticul de pe Coline.

Zeul Sacal al mumificarilor asista la ritualuri prin care persoanele decedate erau primite in lumea subterana. Era idolizat ca inventator al imbalsamarilor si ca imbalsamarilor al mortilor si ii erau atribuite 3 functii importante: supraveghea imbalsamarea trupurilor, primea mumiile in morminte practicand ceremonia de deschidere a gurii si indruma sufletele pe Campurile Celeste Primitoare. Cel mai important lucru care se credea despre Anubis este faptul ca se credea ca supraveghea Balanta Adevarului pentru a proteja mortii de deceptii si de moartea eterna.

Anubis este, cel mai probabil, asociat cu sacalul deoarece acest animal sta la panda in jurul mormintelor. Unul din motivele pentru care primii egipteni cautau sa faca mormintele mult mai elaborate era pentru siguranta cadavrelor in fata sacalilor care le dadeau tarcoale, asadar este normal ca un zeu al mumificarii sa fie asociat unui sacal. Venerandu-l pe Anubis, egiptenii credeau ca prin invocarea acestuia decedatii le vor fi protejati impotriva acestui animal si, mai tarziu, in fata descompunerii naturale la care erau supuse trupurile celor decedati si nemumificate…”

Pentru cateva momente se lasa linistea peste clasa. Simt ca ar fi trebuit sa scriu mai mult, insa se pare ca acest lucru nu a afectat-o prea tare pe Donna in ceea ce priveste notarea lucrarii. De altfel, din cate mi-am dat seama din notitele colegelor mele de camera ca si asa am mers cam departe. Cu toate acestea, imi dau seama ca nu ar fi trebuit sa ma rezum doar la o parte, ci la tot intregul. Ceea ce mi-a atras atentia a fost „Cartea Mortilor” deoarece m-a facut sa-mi aduc aminte de hieroglifele care impodobesc peretii externi ai Murgului Maicutei Moise.

Sunt constienta ca aceste clipe de tacere care s-au lasat peste clasa dau de gandit colegilor mei si asta din cel putin doua puncte de vedere. Primul este cum am reusit sa intru in echipa de volei a scolii, in al doilea rand, ieri nu am fost iertata de intrebari de tot felul gen de unde esti, sigur nu esti nativa dupa forma ochilor sau sigur nu am neamuri prin Carolina de Nord sau Texas dupa accent. Sentimentul de teama care a pus stapanire pe mine nu-mi da posibilitatea de-a citi gandurile colegilor, insa consider ca se gandesc la ceva de genul-nici n-a venit bine individa asta si deja se da in spectacol…ei bine, aici trebuie sa marturisesc ca imi era de ajuns faptul ca o buna bucata de vreme urma sa fiu in atentia tuturor ca figura noua, dar sa mai adaug si reflectoare la treaba asta…asta nu mai intra in planul meu. Dar ce plan aveam? Sa pot observa linistita cu ce fel de oameni am de-a face si cum ma pot integra in colectiv fara prea mare verva. Acum, nu degeaba romanul spune ca socoteala de acasa nu se prea potriveste cu cea din targ, voi reusi cumva sa ma descurc in aceasta noua ipostaza.

Si toata saptamana trece in sistem balamuc, trasa de maneca cand intr-o parte cand in alta sa nu ma ratacesc prin scoala sau sa raman pe loc cand avem doua ore una dupa alta in aceeasi sala de clasa. Profesori care m-au marcat?

Donna m-a impresionat prin calmul si rabdarea de care a dat dovada, prin tinuta ei-inalta, par negru, ochi de-un albastru patrunzator, corp vizibil lucrat si inspira incredere. Apoi ar fi profesorul de chimie, contrat tuturor profesorilor pe care ii mai avem pe langa Donna-un om om scund, burtos, plesuv, cu o privire ciudata. Se pare ca la materia asta nu am pierdut nimic interesant. Una peste alta, sunt constienta ca va trebui sa trag tare pentru a reusi sa-mi inchei situatia scolara si pe semestrul I.

La cat de zapacita sunt toata saptamana nu-mi dau seama cand se face iarasi vineri seara si asa se duce si a doua saptamana departe de casa. Dupa antrenamentul de vineri unde doar reactiile ma ajuta sa-mi dau seama pe ce lumea traiesc, imi acord o clipa de meditatie, tarziu in noapte, cand fetele dorm duse.

Imi dau seama ca nu am avut timp sa-mi mai fac griji pentru coltisorul meu nestiut de nimeni, impartit totusi in mod ironic cu Elena si Sonia si nici sa stau sa ma gandesc la a da un semn de viata acasa. Ar cam fi cazul si cum oboseala adunata nu m-a lasat sa dorm mai mult de doua ore, profit de lumina felinarelor de afara destul de puternice si ma dau jos din pat. Mocheta de pe jos imi acopera pasii facuti pana la birou de unde imi iau hartie si pix si ma pun sa scriu, in speranta ca Ted nu m-a uitat cu plicul si timbrele pentru Romania. Poate daca ma apuc sa scriu acasa si lui Andrei voi reusi sa-mi fac putina ordine in ganduri si sa ma reorganizez o idee, mai ales ca Donna ne-a spus ca-n weekend vom avea antrenamente mai lungi decat in timpul saptamanii sau poate chiar doua pe zi. De asemenea, iau langa mine si „Teoria Wrestling-ului” pe care n-am prea reusit s-o deschid de cand am inceput orele si am intrat in echipa de volei. Clar trebuie sa ma invat sa-mi impart timpul cat mai util cu putinta.

Weekendul imi pare ca trece foarte greu, insa nu stiu de ce. Observ ca inainte de-a veni la camin, Ted, Chris, Sable si Mark s-au oprit la cumparaturi. Toti au cearcani la ochi, pana si Sable, oricat ar vrea sa-si ascunda oboseala sub machiaj. Nu ne-au uitat cu timbrele si plicurile, asa ca scrisorile mele vor pleca luni spre tara natala. Sunt sigura ca parintii isi fac griji intr-o oarecare masura in ceea ce priveste tacerea mea, insa pana vor ajunge scrisorile, voi putea suna acasa, caci am primit alaturi de timbre si plicuri si cartele de telefon. Aici trebuie sa am grija pentru ca e fusul orar la mijloc, dar ma voi descurca eu cumva. Cert este ca sunt constienta ca mama sta ca pe ace, avand in vedere ca eu, cel putin, nu am dat niciun semn de viata, insa cred ca Ted i-a zis deja ca am reusit sa ne descurcam cu actele si am inceput deja sa merg la ore. Tare m-am amuzat dandu-mi seama ca am inceput sa scriu intr-o romana amestecata cu engleza si invers, dar am reusit sa duc scrisorile la capat cum trebuie si pana m-a furat somnul spre dimineata, am reusit sa citesc si partea introductiva a teoriei. De asemenea, Ted ne spune ca abia la inceputul lui octombrie vom avea testarea scrisa si ca in cazul nostru, vom merge acasa, conform planului Donnei, la sfarsitul lunii mai cand se incheie scoala. Un lucru care m-a surprins in mod placut a fost ca imi fusese aprobat transferul de la scoala unde pretrecusem cinci ani si un trimestru la Colegiul International cu Program Sportiv „Andrei Saguna”, situatie in care lucrurile iau o alta intorsatura in ceea ce ma priveste. Acest lucru pare ca o incanta pe Elena.

-Ma gandeam, spune Elena dupa antrenamentul de duminica seara, ca e mai bine asa. Din cate mi-a spus Maicuta, parintii vostrii au fost de acord cu treaba asta de vreme ce ne-au lasat sa plecam impreuna. De altfel, in ceea ce ma priveste, stiu ca-mi voi putea incheia situatia scolara acolo odata cu fostii colegi de clasa, iar asta ma face sa ma gandesc ca daca ai vostri v-au aprobat transferul de la scoala la alta, s-au gandit si ei la aceeasi treaba, ca sa nu mai stati in august, cand ar trebui sa va ganditi la asta dupa aproximativ doua luni de cantomanent. Sportivii de la noi spuneau ca dupa orele si antrenamentele din timpul scolii, cantonamentele sunt o adevarata vacanta si inclin sa le dau dreptate.

Pe undeva ii cam dau dreptate si ma gandesc daca n-ar fi bine daca am face cumva sa facem rost de ceva cursuri sa ne fie mai usor cand o fi sa dam examenele pentru incheierea situatiei scolare unde nu ne putem echivala notele obtinute aici. Si apoi, chimia se face abia intr-a VII-a.

-Sunt curioasa cum vom face sa ne fie mai usor sa ne incheiem situatia fara a mai lasa pe toamna materii cu situatie neincheiata, da glas  gandurilor mele Sonia.

-M-am gandit si la asta, ii raspunde Elena, insa Maicuta s-a gandit la asta inaintea noastra si m-a rugat sa va intreb daca sunteti de acord sa ne trimita ce avem de pregatit, ca atunci cand vom ajunge in tara sa intram direct in examinari cu colegii care nu vor avea toate notele sa li se incheie situatia scolara.

Aici ne gandim ca n-ar avea cu ce sa ne strice asa ceva, dar cine ne va trimite ce avem de invatat si cum vom gasi aici cartile de care avem nevoie pentru asta…simt ca-mi iau neuronii foc, insa o voce launtrica imi spune ca nu e cazul sa ma panichez ci sa incep sa ma obisnuiesc cu viata de aici pentru ca multa vreme voi sta mai mult pe meleaguri indepartate decat in tara natala. De altfel, nu-mi aduc aminte cand am fost ultima oara atat de zapacita si atat de agitata, iar asta zic ca nu e de bine, nu in cazul meu. De altfel, predica despre importanta Rozariului din aceasta duminica dimineata chiar m-a pus pe ganduri, cum de altfel m-a pus pe ganduri povestea druzilor. Oare in cazul credintei voi face schimbari? De fapt, cel mai bine ar fi sa ma intreb la ce sa ma astept de-acum incolo de la viata, cum sa ma orientez si cum sa-mi pastrez echilibrul interior mergand pe un drum care acum imi ridica multe semne de intrebare si mi se pare ca am sub picioare nisipuri miscatoare.

Integrare


Vineri…nu stiu cand a trecut prima saptamana departe de casa.

Luni dimineata, pe la 9 eram la Consulatul Romaniei in New Jersey cu dosarele in brate acompaniate de Ted si Sable. Consulul, un omulet aproape de pesionare, cu ochi vioi si tare bine dispus, s-a bucurat enorm sa auda o limba romana curata, nestricata inca de vreun accent strain. S-a interesat daca ne-am acomodat cu fusul orar, daca avem conidtii bune la camin si cate altele de genul asta, apoi ii ia la rost pe Sable si Ted. Admirabila buna dispozitia a omului intr-o zi de luni cu o vreme la un pas de viscol si cand nici iarba nu creste. Ieri, cand ne-am dus sa ne ridicam dosarele si sa le ducem la scoala, moment in care i-am cunoscut si pe dl. Peter, directorul scolii, si dna Linda, adjuncta dansului, parea suferind si garbovit de povara anilor-a gasit totusi puterea sa ne zambeasca. Am aflat ulterior ca a fost a doua si ultima intalnire, caci ulcerul de care suferea l-a rapus dupa ani de chin. Rari sunt oamenii care au puterea de-a se cobori la mintea copiilor si de-a se face inteles.

Atat marti, miercuri, cat si azi m-am impartit intre sala de sport unde se tin preselectiile pentru echipele sportive si bibilioteca scolii. Extrem de amabila, bibliotecara sa m-aa lasat sa stau la sala de lectura chiar daca pana ieri nu eram eleva scolii, iar cu Nea Mike nici nu se mai pune problema sa nu ma lase sa-mi folosesc timpul cat mai cu folos pana incep orele. Am observat ca in afara de echipa de volei, restul echipelor si-au refacut efectivul, totusi, dl Peter se tine de cuvant si le lasa si in weekend. Fetele au inca moralul ridicat, sperand sa le apara si lor luminita de la capatul tunelului pana duminica seara, caci ideea Donnei Hart, antrenoarea lor, a fost aprobata-antrenamente de la 16 la 20, 2 saptamani acasa dupa terminarea scolii, 2 luni de cantonament si inca o saptamana sau doua acasa inainte de-a incepe noul an, desi aici e un pic discutabil, deoarece competitiile de anul acesta sunt cum sunt, incepand cu luna octombrie, insa se doreste participarea la Jocurile Sagune in primavara anului urmator si acolo elevii Colegiului International cu Program Sportiv „Andrei Saguna” din Bucuresti sunt cam as la toate. Asta asa se stie, iar Elena confirma. Sa te ia cu fiori pe sira spinarii si mai multe nu!

La putin timp dupa ce ne-am adunat de la masa de seara, Donna s-a ivit in pragul usii insotita de Elena si Sonia.

-Scopul si durata vizitei? ne spune zambind. In primul rand, am venit sa va dau orarele, toate ma aveti ca indrumatoare pana la sfarsitul scolii generale. Apoi, trebuie sa va spun ca v-am vazut toata saptamana in tribune. Din experienta mea de pana acum, mi-am putut da seama ca v-ar face cu ochiul sa va incercati norocul? Nu stiu ce va retine pe voi doua, li se adreseaza Elenei si Soniei, insa tu Nadia, am observat ca ai ochiul ager si reactii bune. In locul tau as incerca, oricat te-ai gandi ca ai putea fi prea scunda de inaltime si prea firava pentru a face fata unui astfel de sport. Aici vorbesc din experienta. Nu uitati ca mai aveti timp doar pana duminica seara, insa nimeni nu va obliga.

Sincera sa fiu, ma bate gandul sa incerc, asa ca ar fi bine sa nu mai pierd timp pretios din somnul care ma cam ocoleste si sa ma odihnesc. Cu toate acestea, nu ma pot opri din a ma gandi la ceea ce s-a petrecut in aceasta saptamana de liniste cum n-am avut niciodata pana acum. Si nu, nu-mi lipsesc certurile dintre ai mei sub nicio forma!

Din cate am vazut, mi-au fost aprobate ca materii de studiu engleza limba care nici nu s-ar fi pus problema sa-mi lipseasca din orar, franceza si germana nivel incepator, biologie, istorie antica si mitologie, chimie, matematica si fizica. Am observat ca am ore comune cu Martha, Flanny si Kathrine, colega de camera a Soniei. Dintre toate temele date de-a lungul saptamanii, obligatoriu este pentru luni, eseul „Cine sunt?”

-Donna este foarte desteapta, imi spune Rowena. Pe langa faptul ca ne este antrenoare, are o gramada de licente de libera practica. Cu ea facem istoria antica si mitologia, germana, fizica, geometria in spatiu si biologia. De asemenea, este un bun psiholog. Multi dintre elevii pe care i-a avut sub indrumare au ajuns departe in viata. Si mai  are un al saselea simt care te infioara, pur si simplu! Si-apoi, cum de v-a ochit in toata gramada aia de oameni? Anul asta tribunele au fost mai pline ca oricand. Ceva se intampla cu scoala asta, crede-ma! Am uitat sa te intreb daca te sperie povestile cu fantome-o intrebare afirmatie care ne facem sa radem pe amandoua.

Rowena pare sa perceapa inconstient anumite lucruri, cu toate astea, nu e cazul sa o intreb acum ceva in acest sens.

Ce as putea scrie in eseu? Nu am multe de spus, iar aceasta tema a fost data pe neasteptate, surprinzand pe toata lumea si fara a se mentiona cat de scurt sau lung sa fie. Probabil Donna isi da seama ca elevii ei se indreapta spre adolecenta vertiginos si fara cale de intoarcere, o perioada dificila in care fiecare incearca sa de defineasca fiind constient, mai mult sau mai putin, ca individul este unic intre oameni. Sunt constienta ca nu pot spune prea multe despre mine, afara doar de ceea ce se vede, iar engleza mea este cam jalnica. Ma intreb ce vor scrie Elena si Sonia.

Sambata…ma trezesc extrem de hotarata sa dau probele la volei, indiferent de rezultatul final. La fel de hotarate sunt si Elena si Sonia. Fata de zilele trecute, sala de sport este doar a voleibalistelor, care fac, mai intai un antrenament sub privirile agere ale Donnei si ale celor veniti in tribune sa le vada.

-Joaca binisor, spune ganditoare Elena. Daca isi gasesc si fetele lipsa si reusesc sa le aduca macar la nivelul asta pana la vacanta, s-ar putea sa se descurce prezentabil si la Jocuriile Sagune.

Afirmatia asta ma cam pune pe ganduri, in timp ce Sonia chitaie ca a reusit s-o incurajeze de i s-a zbarlit parul pe ceafa. Antrenamentul nu tine mai mult de 45 de minute. Pe fetele jucatoarelor se citeste o oarecare tristete-poate ca este ultimul antrenament pe care-l vor face ca echipa. Nu stiu de unde aceasta hotarare, insa chiar imi doresc sa trec de probe. Cum necum, intram ultimile in testari. Daca Elena si Sonia au avut parte de ceva usor si sunt testate de Flanny si Martha sub privirile agere ale Donnei, antrenorul, si Rowenei, capitanul echipei, in ceea ce ma priveste, Donna ia pozitie…si nu ma iarta. Imi testeaza reactiile, viteza, rezistenta…la un moment dat simt ca mi se taie suflul si nu-mi mai simt mainile. Nu stiu daca pe fata mi se citesc aceste trairi, insa am vointa de-a nu ceda, chiar daca la un moment dat simt ca ma lasa picioarele si mi se inmoaie genunchii. Nu stiu daca am ramas in picioare sau am cazut in genunchi cateva clipe pentru a ma ridica din nou…stiu doar ca la un moment dat, Donna spune clar ca preselctiile la volei s-au incheiat si echipa este completa. Realizez ca am fost acceptate in echipa toate trei in aplauzele tuturor celor prezenti in sala. De nicaieri, rasare Ted insotit de Mark, Chris, Sable si Steve, cu fetele zambitoare. Nici dl Peter nu se lasa mai prejos si ne felicita la randul lui. Inteleg ca Ted era inteles cu Donna si cu dl Peter sa ne lase sa dam testari la orice disciplina sportiva am fi vrut, ar fi fost prea devreme sa intram direct in pregatirea specifica wrestlingului, avand in vedere varsta si faptul ca nu suntem obisnuite cu efort fizic prea mare din start.

-Ted, pot sa ti-o fur 5 minute pe Nadia, intreaba Donna. Ma bucur ca ai decis sa dai probele sportive. As fi fost la fel de fericita cu oricare ramura sportiva ai fi ales-o. Cred ca Flanny ti-a dat temele pe saptamana pe care ai ratat-o la cursuri din moment ce bibliotecara, dna Jeanny, mi-a spus zilele trecute ca ai mai stat la sala de lectura. M-ar interesa, intr-adevar eseul „Cine sunt?”, insa mi-ar face placere daca ai putea sa-l combini cu ceva mitologie si elemente din istoria antica. Ia din panteonul egiptean, de exemplu, pe cine vrei tu. Vom vorbi despre asta saptamana viitoare. Si nu te teme de ceea ce esti, mai sunt si altii ca tine…

Cu afirmatia asta, care ma cam pune pe ganduri, ne intoarcem la grupuletul vesel care se bucura ca echipa de volei nu-si are zilele numarate si ca toate membrele echipei sunt de aceeasi varsta. Acum, slabe sanse sa se mai treaca prin asemenea emotii, la un pas de desfiintare.

Ne sunt prezentate componentele echipei: Rowena a fost unsa capitan de echipa, Flanny isi pastreaza locul la fileu, in timp ce Martha isi patreaza blocajele la fileu si postul de atacant. Surprinzator, Kathy si Lupana se transfera si ele la volei. Rezervele echipei, Victoria Adams, Olga Ghidus, Anna Doriath, Anai Loth-Lorien si Brianna Qualonde rasufla usurate si ele. Nu stiu de ce, insa am surprins la un moment dat o privire nu tocmai prietenoasa din partea Rowenei. Sper sa fi inteles ca nu-i vanez postul nici acum si nici in viitor, dupa ce voi mai prinde experienta pe teren. Donna reuseste s-o linisteasca de tot, intreband cine vrea postul de libero si pe cel de coordonator de joc intre cele vechi…ala eu, ala eu…nimeni. Asta nu o descurajeaza-si aici ii citesc gandul, anume va forma de la zero pe doua dintre noi pentru aceste posturi. Ma simt vizata.

-Mai poti? ma intreaba Martha in camera, cu putin timp inainte de-a ne duce la masa de pranz.

-Hmmm, deocamdata mi-e bine, in afara de faptul ca antebratele mele capata o culoare cam vinetie…nici acasa eram o fire prea linstita inainte de-a ma opera de apendicita in octombrie anul trecut. Am cam adunat energie in cele 2 luni cu interzis la efort fizic, iar azi am simtit ca am mai scapat de putina adrenalina.

Duminica…din nou la slujba, masa de pranz si in camere. Afara e soare, insa un ger de crapa pietrele. Ma intreb ce as putea scrie in tema data de Donna si unde sa gasesc ceva legat de Egiptul Antic cu biblioteca inchisa. Salvarea mea se dovedeste a fi Lupana. Pentru prima oara, cea mai temuta camera din tot caminul este plina.

-Nu ma asteptam sa faci asa o figura frumoasa, imi spune Martha. Eu una, chiar si inalta fiind, am dat de doua ori probele de admitere in echipa. Cu toate astea, pot spune ca ai o memorie excelenta si o indemanare de care nu m-am lovit nici acasa, in Texas, printre cowboys. Rowena, Donna a zis ca ne trebuie un libero si un coordonator. Pun pariu ca maine va dori sa auda propuneri din parte ta; te-ai gandit la cineva anume?

-Sincera sa fiu, cred ca pentru noi, cele vechi, care deja ne-am facut mana pe un anumit punct de joc, va fi greu sa ne respecializam pe unul din aceste posturi. Cred ca va lua la format pe voi trei, caci e mai usor si ne-ar fi si noua util. Nu de alta, dar nu-i bine sa stii si sa faci de toate, dar nimic cum trebuie. Din punctul meu de vedere, daca as fi in locul Donnei, asa as face si sa va spun sincer, pe tine, Nadia, te-as face fie libero, fie coordonator de echipa. Se pare ca te-a vazut bine agera si cu intuitie, insa mai e ceva care a facut-o pe Donna sa va primeasca in echipa si sa se gandeasca la libero si coordonator, fiind printre putinele echipe care nu avem asa ceva si uneori am fost in dificultate din acest motiv. Cat despre voi doua, Lupana si Kathy, nu cred ca veti avea probleme cu adaptarea la o alta ramura sportiva si cred ca am putea sa ne ajutam de cateva tehnici din handbal pe care sa le readaptam la volei. Ar fi ceva interesant si ne-ar putea ajuta in sistemul noutate si element-surpriza…

Rowena vorbeste ca un adevarat capitan de echipa. Discutia se intinde pana spre dupa-amaiza, cand afara incepe sa se intunece, moment in care fiecare o ia spre camera sa.

Kathy imi arunca o privire plina de inteles pe care nu reusesc s-o deslusesc pe loc. Stiu ca am pus o scoala intreaga pe jar si in camin nu pot scoate nasul din camera fara sa fiu asaltata din toate partile. Gina chiar ma sicaneaza spunandu-mi ca nici n-am venit bine si deja sunt super-vedeta, cu lamuriri de rigoare, printre care si faptul ca intotdeauna nou-venitii sunt vedete, dar ceea ce-am facut eu, le depaseste pe toate.

Sincera sa fiu, nu mi-a placut niciodata sa fiu in centrul atentiei, ci sa ma ascund intr-un con de umbra si sa urmaresc tumultul din ce in ce mai nebunesc al lumii in jurul meu. Nu stiu de ce, insa mereu reusesc sa intorc capete pe strada si-mi reusesc minuni de care nici eu nu ma simt capabila in anumite cazuri. Rowena se incumeta sa-mi spuna ca a cam racait-o invidia la un moment dat-pana si Lupana a recuoscut ca de cand este in acesta scoala nu a vazut prea multe minuni de genul asta si prea multe buturugi mici sa rastoarne prejudecati mari.

Bine, bine, lumea ma tot lauda pentru ce-am reusit sa fac in doar 30 de minute de tortura care mi s-au parut o eternitate, insa nu cred ca sportul imi va da bursa mai departe, caci aici am venit cu bursa de studiu, nu cu bursa sportiva si daca a fost doar ceva de moment? E normal ca nimic sa nu dureze o eternitate, insa daca voi avea parte de un drum bun spre varful performantei in sport si mi se va urca la cap? Si, pana la urma, ce urmareste Ted lasandu-ne sa ne integram in sportul de performanta la nivel de scoala? Am inteles ca forma fizica e bine sa ti-o cladesti incet si sigur, mai ales in cazul meu, in conditiile in care timp de 2 luni nu am avut voie sa fugaresc nici macar o musca…dar ar fi bine sa las asta si sa ma gandesc cum imi pot face tema, nu de alta, insa maine dimineata incep si eu orele si nu ma pot duce cu mana goala, aici nu e ca in Romania, nu-ti faci tema, tragi un chiul si ai grija doar la sedintele cu parintii. Aici, sistemul educational este diferit si la acest capitol. De obicei, cand copilul lipseste, indrumatorul sau directorul sunt anuntati in prealabil, asta daca se stie ca acest lucru este necesar la o anumita data sau daca este bolnav si este retinut la domiciliu. In schimb, daca se lipseste fara sa se anunte, indrumatorul sau directorul suna si intreaba de ce a absentat elevul in ziua respectiva. Eh, asta nu-mi permit si chiar daca uneori mergeam la ore fara teme facute, in special la mate, acum sunt nevoita sa ma vindec de n-am chef si sa am grija sa nu dau motive sa fiu trimisa fedeles acasa cu funda, caci stiu clar ca nu mai am unde ma duce.

Din nou, sincera sa fiu, nu m-as fi dorit sa intru in vizorul tutoror asa, oricat s-ar fi raspandit vestea ca si la a VI-a au aparut fete noi, dar asta este, sicane vor fi.

Caminul


Intr-un final, ajungem la destinatie.

Scoala si caminul sunt in aceeasi curte; scoala este situata spre strada principala, are un singur etaj si este construita in stil Tudor, in timp ce caminul are doua etaje si este construit in stil gotic ceea ce-i da un aspect fantomatic. O alegere ciudata as spune, dar se completeaza, asa cum cladirea Murgul Maicutei Moise se completeaza cu cladirile vechi si noi ale Bucurestiului.

Ca un facut, portarul caminului, Michael, sta o barfa cu gardianul cu cea mai grea arie de patrulare-partea din fata a curtii, intrarea elevilor si cea a profesorilor. Nea Mike, cum este strigat in special de elevi, pare ca se cunoaste de-o viata cu Ted-isi zambesc larg, isi strang mainile si schimba cateva vorbe.

-Asadar acestea sunt cele trei fete pe care le asteapta toata lumea. Camere cu paturi libere avem pe alese, dar cred ca v-ar fi stat mai bine toate trei in aceeasi camera. Caminul abia a iesit din renovare cu vreo saptamana inainte de inceperea anului, asa ca s-ar putea sa mai persiste putin mirosul, toamna a venit si-a plecat extrem de devreme. Sa intram, ciupeste gerul azi.

Dupa ce ne luam bagajele din portbagaj, Ted si Mark dispar aproape imediat cu tot cu limuzina. In aer se simte miros de animal fie crescut in ferma, fie vreun hipodrom situat prin peajma. Aflam ca este disponibil un pat la parter, o camera care a fost construita in ultimul moment, nefiind prevazuta nici in planul vechi al cladirii, nici in cel al cladirii noi, cladiri atat de diferite una de alta. Apoi, mai sunt destule paturi libere la etajul 1 si la 2. Intreb daca nasul ma inseala in privinta vreunei ferme sau hipodrom in preajma caminului.

-E vorba de ferma lui Nea Billy, dincolo de deal. Recunosc ca ai nasucul tare bun, conita. Ferma se afla la vreo 3 km de aici si briza acopera destul de bine mirosul animalelor.

-Parintii mamei mele locuiesc la tara si, ca-n orice gospodarie, au pasari, vreo 2 capre, un purcel, o vacuta de lapte sau un cal mai gasesti pe la vecini.

-Apoi, nea Billy are de toate la ferma lui. Pe langa pasaret de tot felul, are vacute, bivoli, capre, plus o gramada de legume si fructe, numai bune pentru niste conite asa frumoase si, sa dea Domnul, sanatoase. De la el iau bucataresele cantinei de toate sa fie mancarea buna si sanatoasa, dar mai iau si pentru ele ce n-au in curte acasa. Tare se mai bucura nea Billy ca pedagoga invata copii cu agricultura si animalele cand vine vremea recoltei si ii ia pe cei care ii lasa parintii in camin in vacante sa-l ajute pe om. Sunt cativa care au invatat aici de-a lungul anilor si vin cu copilasii lor sa-l ajute pe nea Billy la o trebusoara sau doua, sa invete si prichindeii una alta asa cum parintii lor au invatat la randul lor.

In camin domneste o liniste mormantala, desi sunt cativa care au ramas in vacanta de iarna campati. Nea Mike ne intreaba pentru a doua oara daca nu vrem sa aruncam o privire in camera de la parter, de parca nici el nu s-ar prea incumeta sa faca acest lucru. Ma hotarasc, pana la urma, sa-mi iau inima in dinti si sa merg sa ma uit, cu toate ca nu stiu cum as putea sa ma acomodez la parter dupa ce toata viata am locuit la etaj superior. Un gardian apare de nicaieri si se ofera voluntar sa stea cu bagajele pana ne intoarcem din vizionare.

Nea Mike o ia inainte povestindu-ne despre aceasta camera misterioasa ca are un spectru destul de intunecat. Se spune ca pe locul unde a fost ridicata ar fi fost candva o cripta apartinand unor fiinte ciudate, care aveau atat chip de om, cat si chip de creaturi inaripate, camera fiind ocolita de multi chiar daca nu stiau de legenda care o bantuie, cu exceptia a trei fete care s-au incumetat s-o ocupe fara a tine cont de istoria ei sumbra, cu toate ca nici ele nu stiu despre ce-i vorba: Flanny, venita la inceputul anului prin bursa de undeva din Germania, Martha din Texas si Rowena, venita odata cu Flanny , insa din Canada. Le mai lipseste a patra fata in camera.

Sunt deja toata numai urechi, dar atenta si la drum, caci este foarte intortochiat. Intr-o casa veche, culoarul ar fi mereu pustiu si fara prea multe usi, iar camera foarte bine ascunsa. Ajungem in fata unei usi, incadrata de niste pereti frumos lucrati in gri-albastru. Domina lotusii, nuferii, crinii, iar la arcade se vad Regina Noptii, liliac si iasomie. Se pare ca sunt singura care observa cu alt ochi aceste detalii cat nea Mike isi cauta cheia potrivita pe un lant plin cu chei si destul de greu.

Inauntru domina aceeasi culoare, aceleasi flori, insa arcadele au ca planta reprezentativa ierdera. Camera mi se pare enorma: 4 paturi, 4 birouri si 4 dulapuri, insa la cat spatiu este, ar mai avea loc inca 2 persoane cu tot ce le trebuie. Fiecare dulap are cate 4 rafturi si un spatiu destinat umeraselor.

-Poti sa iesi pe ambele verande, ma indeamna nea Mike. Mai aerisim putin.

Aleg, mai intai, geamul care da spre deal. Ma gandesc cat de frumos ar fi de vazut un apus de soare de la poala dealului sau din varful lui. Dar de unde stiu ca acesta este vestul? Coniferele imi gadila placut narile. Ce-ar fi mai frumos ca dupa o balaceala de toata frumusetea intr-o dupa-amiaza torida de vara, sa te asezi in varful dealului inconjurata de mirosul usor intepator, dar dulceag al coniferelor si bucurandu-te, in acelasi timp de umbra, in timp ce soarele apune si se duce spre alte continente sa le ofere o noua zi plina de speranta?

Daca dealul mi-a bine dispus simturile, nici apa oceanului nu se lasa mai prejos. Intinderea apei, fara cea mai mica creasta de va, ma linistete in mod ciudat, alungandu-mi oboseala. Gasisem, intr-un final, locul in care pot avea atat apa, cat si deal in lipsa muntelui.

-Nu cred ca doresc sa mai vad si alte camere. O schimbare mi-ar prinde bine, avand in vedere ca toata viata am petrecut-o la etaj superior vazand lumea de sus, ma trezesc vorbind mai mult cu inima decat cu capul.

-E decizia ta, as alege si eu la fel, ma incurajeaza Sable.

Nea Mike imi intinde o cheie si-mi spune ca fetele sunt destul de vechi in camin incat sa se descurce prin labirintul asta intortocheat. Spera sa ne intelegem bine, masurandu-ma din cap pana in picioare. Se gandeste la ce l-a determinat sa ne spuna povestioara asta sumbra si sinistra si se astepta cumva ca eu sa aleg aceasta camera. Cu coada ochiului observ o usa cu geam termopan inchis la culoare-ziua nu se vede inauntru, in schimb, seara, la lumina becurilor alta e situatia, insa nu afara, mai mult decat permite lumina dinauntru.

-N-avem doar nascul bun, ci si ochii. Acolo este bucatarioara de vara, dar se poate folosi si iarna. Asteptam sa vina si masina de spalat automata.

Imi aduc bagajul in camera si imi aleg patul, singurul situat langa fereastra, anume cea care da spre ocean. Din bun simt, merg cu Elena si Sonia, acompaniate de Chris si Sable care, se pare, se cam vor ocupa de noi. E adevarat ca pe undeva ma cam roade curiozitatea, dar, mai mult ca sigur, hotararea deja luata este defintiva. Cu ocazia asta vad si restul caminului, dar sunt constienta ca o vreme voi avea nevoie de un ghid. S-ar putea sa nu fie chiar atat de mare nevoia daca nu voi dormi tot weekendul, caci oboseala isi cam spune cuvantul. Afara, soarele este acoperit din cand in cand de norisori albi si pufosi. Mi-ar fi placut sa vad un strat doua de zapada, insa iarna inca mai are ceva de spus.

Pasii ne rasuna pe scari, pe holuri, in camere. Daca ne oprim in loc, cheile lui nea Mike le iau locul imediat, zornaind pe lant. Daca pana acum, cele 2 fete erau foarte guralive, dupa ce mi-am ales camera, au devenit foarte tacute, abia daca respira. Oare ce le-o fi amutit?

Prima se hotaraste Elena-o camera spre vest, la etajul I. Nu are gusturi rele, tema murala este un peisaj de padure, in culorile toamnei. Are inca doua colege de camera. Sonia, in schimb, are doar o colega de camera care deja si-a ales patul. Camera este situata la etajul al II-lea si este orientata spre nord. Probabil ca in anul urmator de studiu ne vom gasi o camera toate trei, daca ne vom intelege bine dupa cele 5 luni care ne despart de sfarsitul celui de-al doilea semetru si ultimul din clasa a VI-a, caci scoala se sfarseste la finele lunii mai.

Dupa ce camerele au fost alese si bagajele aduse in camere, fiecare se retrage in camera ei. Fiind ultima care va ajunge in camera, ii conduc pe Chris si Sable la poarta principala. Cei doi promit ca se vor intoarce pe seara si ar fi bine sa ne odihnim. Aici nu-i contrazic, abia daca mai pot tine ochii deschisi.

Fac un dus, caci, imbracata gros, am cam transpirat. Imi aranjez lucrurile in dulap si ma bag in pat. Apuc sa ma gandesc ca voi avea timp sa ma adaptez la gramada de lucruri noi la care nici macar nu indrazneam sa visez in Romania. Chiar nu-mi pare rau ca am ales aceasta camera invaluita in mister, dar linistitoare, in acelasi timp, iar oceanul incepe sa-si faca simtita prezenta prin valurile care incep sa se auda din ce in ce mai ritmic spargandu-se de tarmul la doi pasi dinstanta.

Reusesc sa dorm cateva ore, dar nu cat am nevoie. Nu-mi fac griji, am timp sa ma odihnesc pana luni dimineata.

Desi e doar sase dupa-amiaza, afara e intuneric bezna. Oceanul pare o intindere fantomatica, in timp ce dealul pare un zid ciuruit de obuze, dar de netrecut. In camin domneste aceeasi liniste de mormant, nici macar o musca nu bazaie.

Brusc se aud pe hol voci vesele si pasi sprinteni. Cred ca sunt treaza de vreo ora, deci nu cred ca mi se pare. Vocea usor ragusita, dar blanda si linistitoare in acelasi timp si pasii usor tarsaiti, dar hotarati pe care le recunosc ca fiind ale lui nea Mike, imi confirma ca sunt treaza de-a binelea. Ma gandesc ca ar putea fi alti colegi care au venit mai devreme cine stie de pe unde. Imi place sa vad ca ambele verande sunt luminate destul de bine de lumina difuza a unor felinare in stil clasic. Apuc sa vad cum luna rasare mare, portocalie si plina din ape.

-`Na seara, conita, mi se adreseaza nea Mike cu chipiul in mana. Iaca v-am adus colegele de camera care, din cate vaz, nu prea au mai avut starepe  la casele lor sau la care dintre ele au fost adunate. Fete rele ce sunteti, ca m-ati batut atata la cap sa va gasesc o coleguta de camera! se adreseaza batranul celor trei fete care vin vesele in urma lui. Ati apucat sa va odihniti, don`soara? Nu e de trait cu fetele astea, uneori. Conitele cu care ati venit au mai coborat?

Ii raspund ca am apucat sa inchid putin ochii, iar Elena si Sonia sunt inca sus cine stie ce punand la cale. Fata lui nea Mike se lungeste si intreaba cam cu jumatate de gura daca nu cumva m-am si molipsit de la colegele mele de camera de afuriseala. Intre timp, fetele isi aduc bagajele inauntru si se fac comode, aproape trantindu-se fiecare pe patul ei. Rasuflu usurata ca n-am luat patul niciuneia dintre ele. Nea Mike ne saluta si pleaca spre treburi doar de el stiute, aproape bodoganind ca afuriseala e mai rea ca raiele si puricii unui caine.

Prima care sparge tacerea este Flanny Gibradar. Este venita aici cu bursa de la inceputul anului scolar din Germania. Mai are doi frati si doua surori acasa. Acomodarea a fost relativ dificila, insa i se pare dragut ca are oceanul la doi pasi. Are cam 1,75 inaltime, par lung pana la nivelul omoplatilor, usor ondulat, castaniu, ochii albastrii (destul de ciudat pentru un nord european), corp bine proportionat. In echipa de volei face treaba buna la serviciu si pase la fileu. Pare timpul de om retras, sensibil, dar chipul ii tradeaza hotarare si ochi ager.

Martha Caloway este destul de inalta pentru anii ei, masurand 1,85 inaltime. Este destul de solida, are, la randul ei, par lung, drept, blond roacat, ochi caprui. Are un puternic accent texan, iar chipul ei tradeaza determinare. Nu ma mira faptul ca joaca pe post de atacant, iar blocurile la fileu sunt specialitatea ei.

Rowena Hart pare cea mai firava dintre ele, asta daca nu ma pun si pe mine la socoteala. Este si ea destul de inalta, are ochi caprui, par castaniu, lung pana la mijloc si sunt tare curioasa pe ce post joaca in echipa. Nu stii la ce sa te astepti din partea unui om cu aspect firav sau asa, cel putin, umbla vorba prin Romania.

Despre mine nu sunt multe de spus. Le amuza teribil pura intalnire cu Ted. Li se pare ciudat ca suntem doar doi copii la parinti si ca nu calc pragul bisericii nici macar duminica, insa raman fara cuvinte cand le spun ca desi port un nume mare in calendarul bisericesc ortodox, nu am fost crestinata nici pana acum.

Cat fete isi despacheteaza bagajele, ma retrag in coltul meu si privesc per ansamblu. Ca fapt divers, Flanny imi spune ca de luni incep preselectiile pentru echipele sportive ale scolii caci, multi au terminat clasa a VIII-a si au ramas multe „gauri” in echipe, iar dupa terminarea celui de-al doilea semestru incep cantonamentele, deci numai bine pentru boboci sa invete si sa aprofundeze baza. Ma bate gandul sa vin sa vad despre ce-i vorba, cu toate ca nici macar actele nu sunt in regula.

Chris si Sable apar exact cand ma gandeam daca as putea face parte dintr-una din echipele scolii. Curand dupa sosirea musafirilor, apar Elena si Sonia. Pe Sonia o vad langa Martha, iar pe Elena ca atacant, gandindu-ma la o oarecare asezare in teren.

-Luni vom merge la Consulatul Romaniei pentru acte, spune Sable, deci prima saptamana de scoala o veti rata. Este, totusi, o ocazie buna de-a va obisnui cu campusul si viata de aici…

Cat Sable ne pune la curent cu programul de saptamana care va incepe curand, il studiez discret pe Chris. Pare total diferit fata de restul persoanelor pe care am avut ocazia sa le intalnesc pana acum. Ted nu prea pare de incredere. Curand aveam sa aflu ca singura limba pe care o vorbeste Ted este banul si i-a suras, nu o data, idea sa investeasca in trei copile pentru a fi sigur de reusita unei pregatiri temeinice, chiar daca destul de timpurie, in etape. Pe Chris a reusit sa-l duca de nas. Mark era asul lui cel mai mare avut in maneca, iar mai tarziu avea sa apara si Steve Austin sau, pe limba fanilor si a devoratorilor de wrestling, Stone Cold 3:16. Aici apare o intrebare, pe moment ramasa nerostita, anume daca Martha se inrudeste cu Mark, iar Rowena cu fratii Hart. Urma sa primesc raspunsul mai curand decat m-as fi asteptat.

Am vrea sa facem o plimbare, insa frigul si intunericul ne conving sa ramanem la caldura, iar foamea incepe sa ne racaie stomcul in timp ce ceasul ne spune ca la cantina este deja inchis. Flanny isi face curaj sa iasa in gerul de afara pana la bucatarioara de vara , unde avem frigider. Imi face semn s-o urmez, iar eu nu ripostez, ba chiar ma bucur.

-Pari o tipa de treaba, imi spune. Chiar ma bucur ca voi avea cu cine sa-mi omor timpul in avion pana la Frankfurt sau Dusseldorf. Ted a mai avut tentative cu pregatiri timpurii, dar pana la voi trei nu a prea avut noroc, cel putin asa afirma Mark, dupa spusele sor`sii, Martha. Mai e si sora geamana a Marthei, Patricia sau Patty, cum vrei, insa ea sta in alta camera, cu July si Alexandra Hart, rude cu Rowena.

Evident ca ma intreaba daca nu sunt ruda cu Elena si Sonia, daca am vazut vreodata Murgul Maicutei Moise si daca Maicuta nu este ceea ce pare.

-Nu ma inrudesc cu fetele, cel putin nu din cate stiu. Cladirea Murgului se vede de hat departe, iar interiorul imi este o necunoscuta totala. Cat despre miturile din jurul Maicutei si a imensitatii aleia de cladiri, cred ca Elena te poate lamuri cel mai bine, caci este eleva la Colegiul International cu Program Sportiv „Andrei Saguna”.

Raman uimita de ceea ce gasesc in bucatarie: aragaz, frigider, cuptor cu microunde, toate noi. Imi dau seama cat de nevoiasa este familia in care am crescut. Cred ca o sa-mi fie destul de greu sa ma adaptez la vechiul mod de viata cand va fi venit vremea sa ma intorc acasa.

Sunt lamurita de Flanny ca doar ele trei folosesc bucatarioara deoarece antrenamentele la volei tin pana dupa servirea mesei de seara si, de obicei, nu ramane nimic, iar usa ramane incuiata. Fetele care au terminat a VIII-a tot aici mancau, chiar si o fosta coechipiera care locuieste in oras, dar nu mereu, avand parintii destul de stricti in multe privinte. Cat ne-am invartit in micuta bucatarioara, in camera s-a pus masa, unindu-se cele patru birouri in mijlocul incaperii. Chris a adus o fata de masa brodata de logodnica lui, Michelle, cu invitatia de a-i face o vizita. Observ ca Soniei ii cam cade fata, dar isi revine repede. Imi aduc aminte de privirile lui Mark din avion. Langa el o vad bine, nu langa Chris.

Nu stiu cum fac, dar reusesc sa ma detasez din nou de vacarmul general. Singurul lucru care ma tine, intr-un fel de-a spune, legata de realitate, este mancarea buna de pe masa, o gustare pe care doar la bunicii de la tara o pot avea: oua fierte tari, branza proaspata, rosii foarte gustoase si aratoase, friptura de pui facuta la gratar si, pentru desert, lapte proaspat, placinta cu branza dulce sau sarata, iaurt proaspat sau fructe. Totusi, franturi de discutie ajung la mine. Dar de unde rosii si fructe in mijlocul iernii doar fetele stiu, caci eu nu am o explicatie plauzibila.

Imi atrage atentia discutia fetelor cu Chris si Sable legate de selectiile pentru echipa de volei a scolii. Chris si Sable nu ar avea nimic impotriva daca am incepe pregatirea fizica cu putina alergatura pe teren, numai Ted sa fie de acord. Echipa de volei nu este insa singura cu deficiente de componenti ca lotul sa fie complet. Cu toate astea, cam bate vantul la toate posturile scoase la selectie, prea putini si prea slabi pregatiti se inghesuie sperand sa prinda un loc in echipa, oricare ar fi aceea, iar cei pe care ar vrea sa-i inlocuiasca cu atat ardoare au fost cei care odata ajunsi in varf cu steagul fluturand victorie dupa victorie au reusit sa mentina echipele sus, in lumina reflectoarelor. Chris si Sable sunt de acord sa ne petrecem vremea prin tribune sa vedem despre cei vorba si, dupa ce terminam cu actele si daca Ted este de acord, ulterior, putem sa dam si noi probe unde credem ca am putea face fata.

Nestiind mare lucru despre volei, nu stiu cat de interesata as fi sa ma inscriu la probe, iar la inaltimea mea, slabe sanse sa reusesc sa fiu selectata. Cum nu mai pot inspecta caminul prea curand fara sa mai fiu in centrul atentiei sau sa dau nas in nas cu nea Mike sau vreun gardian care-si face rondul, ma gandesc ca as putea sa le rog pe colegele mele de camera sa-mi vorbeasca putin despre acest sport.

Acum e randul Marthei sa ceara ajutor pentru a strange masa in timp ce Chris si Sable se pregatesc de plecare. Nu stiu de unde a facut Sable rost de suc de portocale si grepfruit proaspat stoarse, insa a fost tare bun freshul..

-Esti tare misterioasa, imi spune Martha. Fratele meu, Mark, mi-a spus cate ceva despre voi si calatoria intreprinsa in Romania. In anii trecuti a gasit mai multi doritori care au facut treaba buna pana le-a expirat contractul cu Ted, apoi au disparut subit.

-Vezi tu, inainte de 1989 nu prea puteai sa misti. Se stia cand si ce mananci, cum iti suflii nasul etc. intr-o saracie lucie, impusa. E normal ca parintii sa vrea o viata mai buna pentru copiii lor. Un om destept, se descurca atunci cand da de bani, dar, in acelasi timp, poate fi un ghinionist incurabil. Nici acum nu prea poti face mare lucru, nimeni nu prea a inteles ce este democratia, iar ideologia aflata la putere este inca cea veche, cea formata sub anii comunismului si se fura mai rau ca in codru…fiindca exista libertatea de-a fura. Slabe sanse sa se faca vreo treaba inteligenta sa mearga bine treburile prea curand. Iti spun sincer ca mi-a trecut prin minte ca ai mei s-au gandit ca pot fi o sursa buna de venit suplimentar in timp, insa pana una alta cred ca Ted va fi cel care se va ocupa de banii mei pana voi deveni majora, dar clipa asta este inca departe-abia am ajuns aici.

O las pe Martha cu gura cascata.

-Mi-a zis Mark ca nu prea pari sa fii precum copiii de anii nostri , iar acum mi-am dat seama ca, pe langa ce afisezi-un mister de nepatruns-gandesti ca un om adult.

-Naspa, nu?

-Cam, da!

-Obisnuieste-te cu ideea! ii raspund si ne umfla pe amandoua rasul.

Daca Martha si Flanny imi par ok, mai ramane sa vad care-i treaba cu Rowena, cu care nu am apucat sa schimb nicio vorba intre patru ochi. De la distanta, pare si ea ok.

Il gasim pe nea Mike in camera. Chris si Sable sunt pregatiti de plecare, la fel par si Elena si Sonia.

-Stiti, conitelor, ni se adreseaza, aici becul se stinge pe la 22:30-23:00, dar azi am facut o exceptie si don`soara pedagoga nu a venit inca.

Ne uitam la ceas-deja e unu noaptea.

-Domnisoara pedagoga nu e in camin? intreaba Rowena.

-Nu-i, e dusa acasa la dansa pana maine. Trebuie sa apara maine dimineata cel tarziu dupa slujba, caci dupa-amiaza incep sa apara elevii din vacanta.

-Deci nu ne ia nimeni de urechi dac-om sta treze pana vine?!

-Vai, conita! Cand v-ati facut asa impielitata ca un dracusor?

Din nou se rade cu lacrimi. Nu stiu de ce, dar am o vaga impresie ca Elena si Sonia vor dormi in aceeasi camera, sa-si tina de urat una celeilalte pana le vor veni colegele de camera. Cred ca si eu as face acelasi lucru daca as fi in situatia lor. Adorm aproape instantaneu, de cum pun capul pe perna.

Somnul imi este relativ linistit, ba chiar visez, vise pe care cu greu reusesc sa mi le amintesc cand ma trezesc. Mi se spune ca duminica elevii merg la biserica in functie de ritul in care au fost crestinati. Prefer sa merg cu fetele la bisericuta surorilor catolice situata intr-o manastire benedictina, nu departe de camin, pe un deal deasupra plajei. Nu ma mira sa vad preoti, pastori, maicute sau surori la poarta principala. Ma duc mai mult de curiozitate, caci nu tin minte sa fi fost mai des la biserica decat in orele de religie. Grupuletului nostru se alatura Elena, Sonia, nea Mike si doi gardieni cu ochii rosii de oboseala turei de noapte. Sincera sa fiu, nu stiu cum am avut puterea sa ma trezesc la 7 dimineata, probabil m-au dat jos din pat stomaculros de foame. De remarcat ca mancarea mi s-a parut buna.

Mai mult de o ora jumatate nu am stat in bisericuta, iar caminul l-am gasit mai animat decat il lasasem.

-Fetele, se adreseaza Rowena Elenei si Soniei, v-au venit colegele de camera! Sa va fac cunostinta.

Elena sta in camera cu Lupana Bernardino, romanca dupa parinti si americanca dupa locul nasterii, San Bernardino, undeva prin California daca am inteles eu bine, pe moment. Este o tipa solida Lupana, si face parte din echipa de handbal. Datorita unor probleme de sanatate a fost data cam cu 2-3 ani mai tarziu la scoala si are cam un an doi peste noi. Pare o persoana vioaie, dar ochii ii tradeaza suferinta. De altfel, este din clasa I aici, conform deciziei parintilor. A doua colega de camera a Elenei este Stefania Endall, romanca dupa mama si canadianca dupa tata si locul nasterii-Edmonton. Este de-o varsta cu noi si a ajuns la scoala asta printr-o bursa la tenis de masa. Chipul ii este placut si miscarile lejere.

Sonia, in schimb, imparte camera cu o newyorkeza, Kathy Chamberline-inalta, tacuta, rece la prima vedere care a prins o bursa tot intr-a V-a, insa la baschet. Pare tipul de om care observa, tace si face. Sper sa ne intelegem bine. Ne intoarcem fiecare in camerele noastre si ramane stabilit sa ne gasim la pranz, poate prindem o masa mare.

Ca de obicei, Ted apare de nicaieri, cu niste carti destul de voluminoase in brate.

-Bun, vad ca deja v-ati luat colegele de camera in primire, imi zice foarte zambitor. Uite, cate un volum din „Teoria Wrestlingului” si unul din „Istoria Wrestlingului” pentru fiecare. Prima pe lista este teoria; ar fi bine sa va insusiti foarte bine termenii deoarcere nu sunt foarte pe larg explicati in istorie si in ordinea asta se dau examenele-teoria si, apoi, istoria. Maine dimineata la 8:30 vin sa va iau cu Chris si Sable, la 9 trebuie sa fim la consul in birou.

Martha se ofera sa-l insoteasca prin caminul care se aglomereaza din ce in ce mai tare cu fiecare clipa ce trece, aruncand zambete si saluturi in stanga si-n dreapta. Evident, are sa-l intrebe de Mark. Chiar si eu ma intreb ce mai face.

Drumul


In ultima zi a anului 1994, primesc in posta o scrisoare de la Ted. Nu are un scris foarte ordonat, dar destul de citet. Iau un dictionar langa mine si, asa cum banuiesc, alaturi de traditionala felicitare, gasesc cateva randuri:

 

„Draga Nadia,

                 

Am reusit sa obtin actele necesare pentru a te inscrie la cea mai buna scoala generala din New Jersey ce detine si un camin pentru elevii din afara orasului. Profesorii sunt buni si seriosi, conditiile sunt bune si exista programe extra scolare si sportive bune si interesante. Mediile avute pe primul trimestru si in anii anteriori ti-au asigurat bursa de studiu integrala pe durata anilor de scoala generala pe care ii mai ai cu conditia ca media generala anuala sa fie minimum 9,00. Sunt sigur ca te vei descurca de minune. I-am anuntat deja pe ai tai.

Trebuie sa-ti mai spun ca am mai gasit doua fete in orasul tau ai caror parinti au fost de acord ca ele sa se rupa de familie si sa ia taurul de coarne, cum se spune. Una se numeste Elena, cealalta Sonia. Daca n-ar fi fost doamna Moise cu noi, as fi inclinat sa cred ca ai puteri paranormale, te-ai metamorfozat si am stat cu tine de vorba de 3 ori. Stiu ca-ti vei pune intrebari despre aceste doua fete care iti seamana atat de mult, dar nu peste mult timp le vei cunoaste. Iti pot spune despre ele ca sunt de-o varsta cu tine si ca au obtinut, la randul lor, burse de studiu integrale. Sper ca va veti imprieteni si va veti intelege bine.

De asemenea, sper ca voi reusi sa va gasesc o camera in care sa stati impreuna, insa cred ca abia de anul viitor de studiu voi putea face acest lucru. Intre timp, o sa va cunoasteti si las la aprecierea voastra daca va e mai bine separat sau impreuna.

In rest, nu am mai gasit amatoare de senzatii tari, dar presupun ca vor mai aparea pe parcurs. Nu-ti lua bagaje multe!

Iti doresc un an nou mai bun si sa ne vedem cu bine.

 

Pe curand,

Ted.”

Daca n-ar fi sosit atat de tarziu scrisoarea, poate as fi indraznit sa scriu cateva randuri, cu toate ca engleza mea lasa de dorit destul de mult, cel putin pentru moment. Tare mi-as fi dorit sa aflu noutati despre Chris si Mark, in special, dar asa, trebuie sa ma multumesc cu ceea ce mi se ofera si sa ma inarmez cu rabdare pana va veni ziua in care le voi cunoaste pe cele 2 fete care-mi seamana atat de mult.

Pun scrisoarea alaturi de diferite scrisori primite de la una din verisoarele mele si incep sa-mi fac curat prin camera, gandindu-ma la linistea total atipica avuta de Craciun. Ce-or fi avut ai mei de s-au abtinut sa se certe? Oare de Revelion va fi din nou liniste? Probabil ca voi afla in doar cateva ore.

Gandul imi zboara din nou la Taramul de Mijloc. Zbor din ce in ce mai des intr-acolo noaptea, obisnuita cu orice conditii climaterice-senin, innorat, cald, frig, ploaie sau viscol. O scurta privire in oglinda imi spune ca am slabit, arat obosita si putin ingrijorata. Nimeni nu m-a intrebat nimic-mi-o fi bine, mi-o fi rau? Poate ca e mai bine asa, n-as spune nimic, ci as lasa sa se inteleaga faptul ca sunt emotionata de plecarea ce se apropie cu pasi repezi…

Imi revine in minte perioada de spitalizare. In cele 5 zile de spitalizare, la patul meu nu a venit nici un coleg sa ma vada la fata. M-a cuprins o mica stare de gelozie pe colegele de salon, apropiate de varsta mea, insa ma asteptam. Dupa inca o saptamana de stat acasa, in care nimeni n-a dat un telefon, mi-am dat seama ca, intrand din nou la ore, parca nici nu as fi lipsit. Doar profesorii m-au intrebat de sanatate, insa nu am sa uit cum am reusit sa imbolnavesc toata clasa cand am facut oreion cu un an in urma. Trist, dar adevarat.

Alung si gandul asta si-mi dau seama ca s-a lasat noaptea afara, desi e putin trecut de ora 17. In casa domneste linistea, un lucru total atipic, dar trec peste asta. Frunzaresc programul tv in cautare de ceva sa-mi omor timpul. Sunt constienta ca in noaptea dintre ani nu voi apuca sa vad nimic din ceea ce as putea sa gasesc interesant din punctul meu de vedere, asa ca-mi iau gandul si ma apuc sa fac cate ceva din temele de vacanta, cu toate ca nu mai este cazul. Curios faptul ca mediile sub 10 nu au fost un subiect de scandal, insa nu cobesc, mai e timp sa-mi iau adio de la acest vis atat de aproape de indeplinire.

Nu-mi arde sa-mi intind aripile. Prea multi oameni treji, prea multe lumini aprinse in noapte, artificiile si petardele nu ma sperie, insa ma pot rani. Ma intreb ce-o fi vrut sa spuna Ted cu „nu-ti lua prea multe haine.” E adevarat ca hainele mele nu sunt dintre cele mai bune, insa poate nu ar trebui s-o iau in nume de rau. Pana la urma, el stie mai bine.

Revelionul trece fara evenimentele obisnuite. Fac, totusi, imprudenta de-a amesteca vin cu suc dupa ce toti ai casei se restrang in camerele lor doborati de somn si raman stapana pe televizor. Evident ca mi se face rau, insa aflu, astfel, ca nu se combina una cu cealalta. Ma bucura faptul ca nimeni nu mai este treaz la nefericita ora a experimentului. Imi revin repede cu toate ca nu am mai putut dormi dupa aceasta patanie. Rasfoiesc o carte, dar ma plictisesc repede.

Telefonul incepe sa sune de pe la ora 11 a diminetii, mai rau ca la informatii Gara de Nord. Ted sparge gheata si-mi confirma ca pe 7 ianuarie ne luam zborul, dimineata, cu noaptea in cap, insa el va veni cu 2-3 zile mai devreme. Dupa telefonul lui, incep sa sune rudele, la rand. Nu le-o fi spus nimeni nimic? Ma indoiesc sa nu stie nimeni din familie ca urmeaza sa plec departe de casa…

Dupa amiaza e randul colegilor de clasa. Ironia sortii face ca ei au aflat ca din trimestrul al doilea nu le voi mai fi colega si, in afara de 2-3, nimeni nu-mi stie numarul de telefon. Presupun ca si la noi in clasa se poarta un fel de telefonul fara fir, asa ca nu ma mai mira nimic. Toti vor sa-mi afle noua adresa. Spun ca nu stiu ce adresa am unde voi locui, insa imi pot nota eu adresa fiecarui solicitant in a pastra legatura si, cu prima ocazie, sa scriu eu prima de peste granita.

Nu stiu la cati voi scrie, insa Andrei va primi cateva randuri de la mine. Sunt constienta ca va fi asaltat cu tiruri de intrebari asa ca nu ma indoiesc de faptul ca va mai fi o problema adresa de acolo. Imi notez adresa lui alaturi de adresele verisorilor. Nu stiu in ce masura voi sta cu finantele, dar cat poate costa un timbru pentru Europa?

Timpul trece greu pana la plecare cu toate ca noptile mi le petrec zburand si zilele meditand. Totusi, oricat de greu trece timpul, sosirea lui Ted ma aduce cu picioarele pe pamant, aducand cu el pe Sable, o femeie abia intrata in ring, alaturi de Chris si Mark. Imi este aproape imposibil sa-mi cred ochilor, insa simt o mica bariera intre mine si cei 2 wrestleri, marcata de o oarecare urma de tristete si neimplinire.

Sarbatori ciudat de linistite


In ultima zi a anului 1994, primesc in posta o scrisoare de la Ted. Nu are un scris foarte ordonat, dar destul de citet. Iau un dictionar langa mine si, asa cum banuiesc, alaturi de traditionala felicitare, gasesc cateva randuri:

 

„Draga Nadia,

                 

Am reusit sa obtin actele necesare pentru a te inscrie la cea mai buna scoala generala din New Jersey ce detine si un camin pentru elevii din afara orasului. Profesorii sunt buni si seriosi, conditiile sunt bune si exista programe extra scolare si sportive bune si interesante. Mediile avute pe primul trimestru si in anii anteriori ti-au asigurat bursa de studiu integrala pe durata anilor de scoala generala pe care ii mai ai cu conditia ca media generala anuala sa fie minimum 9,00. Sunt sigur ca te vei descurca de minune. I-am anuntat deja pe ai tai.

Trebuie sa-ti mai spun ca am mai gasit doua fete in orasul tau ai caror parinti au fost de acord ca ele sa se rupa de familie si sa ia taurul de coarne, cum se spune. Una se numeste Elena, cealalta Sonia. Daca n-ar fi fost doamna Moise cu noi, as fi inclinat sa cred ca ai puteri paranormale, te-ai metamorfozat si am stat cu tine de vorba de 3 ori. Stiu ca-ti vei pune intrebari despre aceste doua fete care iti seamana atat de mult, dar nu peste mult timp le vei cunoaste. Iti pot spune despre ele ca sunt de-o varsta cu tine si ca au obtinut, la randul lor, burse de studiu integrale. Sper ca va veti imprieteni si va veti intelege bine.

De asemenea, sper ca voi reusi sa va gasesc o camera in care sa stati impreuna, insa cred ca abia de anul viitor de studiu voi putea face acest lucru. Intre timp, o sa va cunoasteti si las la aprecierea voastra daca va e mai bine separat sau impreuna.

In rest, nu am mai gasit amatoare de senzatii tari, dar presupun ca vor mai aparea pe parcurs. Nu-ti lua bagaje multe!

Iti doresc un an nou mai bun si sa ne vedem cu bine.

 

Pe curand,

Ted.”

Daca n-ar fi sosit atat de tarziu scrisoarea, poate as fi indraznit sa scriu cateva randuri, cu toate ca engleza mea lasa de dorit destul de mult, cel putin pentru moment. Tare mi-as fi dorit sa aflu noutati despre Chris si Mark, in special, dar asa, trebuie sa ma multumesc cu ceea ce mi se ofera si sa ma inarmez cu rabdare pana va veni ziua in care le voi cunoaste pe cele 2 fete care-mi seamana atat de mult.

Pun scrisoarea alaturi de diferite scrisori primite de la una din verisoarele mele si incep sa-mi fac curat prin camera, gandindu-ma la linistea total atipica avuta de Craciun. Ce-or fi avut ai mei de s-au abtinut sa se certe? Oare de Revelion va fi din nou liniste? Probabil ca voi afla in doar cateva ore.

Gandul imi zboara din nou la Taramul de Mijloc. Zbor din ce in ce mai des intr-acolo noaptea, obisnuita cu orice conditii climaterice-senin, innorat, cald, frig, ploaie sau viscol. O scurta privire in oglinda imi spune ca am slabit, arat obosita si putin ingrijorata. Nimeni nu m-a intrebat nimic-mi-o fi bine, mi-o fi rau? Poate ca e mai bine asa, n-as spune nimic, ci as lasa sa se inteleaga faptul ca sunt emotionata de plecarea ce se apropie cu pasi repezi…

Imi revine in minte perioada de spitalizare. In cele 5 zile de spitalizare, la patul meu nu a venit nici un coleg sa ma vada la fata. M-a cuprins o mica stare de gelozie pe colegele de salon, apropiate de varsta mea, insa ma asteptam. Dupa inca o saptamana de stat acasa, in care nimeni n-a dat un telefon, mi-am dat seama ca, intrand din nou la ore, parca nici nu as fi lipsit. Doar profesorii m-au intrebat de sanatate, insa nu am sa uit cum am reusit sa imbolnavesc toata clasa cand am facut oreion cu un an in urma. Trist, dar adevarat.

Alung si gandul asta si-mi dau seama ca s-a lasat noaptea afara, desi e putin trecut de ora 17. In casa domneste linistea, un lucru total atipic, dar trec peste asta. Frunzaresc programul tv in cautare de ceva sa-mi omor timpul. Sunt constienta ca in noaptea dintre ani nu voi apuca sa vad nimic din ceea ce as putea sa gasesc interesant din punctul meu de vedere, asa ca-mi iau gandul si ma apuc sa fac cate ceva din temele de vacanta, cu toate ca nu mai este cazul. Curios faptul ca mediile sub 10 nu au fost un subiect de scandal, insa nu cobesc, mai e timp sa-mi iau adio de la acest vis atat de aproape de indeplinire.

Nu-mi arde sa-mi intind aripile. Prea multi oameni treji, prea multe lumini aprinse in noapte, artificiile si petardele nu ma sperie, insa ma pot rani. Ma intreb ce-o fi vrut sa spuna Ted cu „nu-ti lua prea multe haine.” E adevarat ca hainele mele nu sunt dintre cele mai bune, insa poate nu ar trebui s-o iau in nume de rau. Pana la urma, el stie mai bine.

Revelionul trece fara evenimentele obisnuite. Fac, totusi, imprudenta de-a amesteca vin cu suc dupa ce toti ai casei se restrang in camerele lor doborati de somn si raman stapana pe televizor. Evident ca mi se face rau, insa aflu, astfel, ca nu se combina una cu cealalta. Ma bucura faptul ca nimeni nu mai este treaz la nefericita ora a experimentului. Imi revin repede cu toate ca nu am mai putut dormi dupa aceasta patanie. Rasfoiesc o carte, dar ma plictisesc repede.

Telefonul incepe sa sune de pe la ora 11 a diminetii, mai rau ca la informatii Gara de Nord. Ted sparge gheata si-mi confirma ca pe 7 ianuarie ne luam zborul, dimineata, cu noaptea in cap, insa el va veni cu 2-3 zile mai devreme. Dupa telefonul lui, incep sa sune rudele, la rand. Nu le-o fi spus nimeni nimic? Ma indoiesc sa nu stie nimeni din familie ca urmeaza sa plec departe de casa…

Dupa amiaza e randul colegilor de clasa. Ironia sortii face ca ei au aflat ca din trimestrul al doilea nu le voi mai fi colega si, in afara de 2-3, nimeni nu-mi stie numarul de telefon. Presupun ca si la noi in clasa se poarta un fel de telefonul fara fir, asa ca nu ma mai mira nimic. Toti vor sa-mi afle noua adresa. Spun ca nu stiu ce adresa am unde voi locui, insa imi pot nota eu adresa fiecarui solicitant in a pastra legatura si, cu prima ocazie, sa scriu eu prima de peste granita.

Nu stiu la cati voi scrie, insa Andrei va primi cateva randuri de la mine. Sunt constienta ca va fi asaltat cu tiruri de intrebari asa ca nu ma indoiesc de faptul ca va mai fi o problema adresa de acolo. Imi notez adresa lui alaturi de adresele verisorilor. Nu stiu in ce masura voi sta cu finantele, dar cat poate costa un timbru pentru Europa?

Timpul trece greu pana la plecare cu toate ca noptile mi le petrec zburand si zilele meditand. Totusi, oricat de greu trece timpul, sosirea lui Ted ma aduce cu picioarele pe pamant, aducand cu el pe Sable, o femeie abia intrata in ring, alaturi de Chris si Mark. Imi este aproape imposibil sa-mi cred ochilor, insa simt o mica bariera intre mine si cei 2 wrestleri, marcata de o oarecare urma de tristete si neimplinire.

 

Minuni se mai intampla


Privesc „Murgul Maicutei Moise” printr-o perdea de fulgi mari si densi pentru a nu stiu cata oara. Mereu am fost fascinata de arhitectura contructiei-o imbinare de stil gotic cu arhitectura piramidelor egiptene misterului ce-o inconjoara.

-Nadia, ma trezeste din visare o voce blanda, dar hotarata. Vrei sa ni te alaturi?

-Ia loc, imi spune mama pe o voce poruncitoare. Tu ce doresti, sa pleci sau sa ramai?

-As dori sa plec, raspund cam cu jumatate de gura deoarece stiu ca daca sunt lasata sa plec, nu mai pun piciorul in casa parinteasca decat in vizite si acelea cu semnul intrebarii.

-Esti sigura? Nu va fi nimeni langa tine la nevoie si nu numai, continua mama pe un ton care imi da de inteles ca nu ma insel gandind ca nu va mai fi cale de intoarcere din momentul in care se ia decizia finala.

Ezit. Daca nu va merge unde voi ajunge, unde ma voi duce? Ce voi face? Batrana afiseaza un zambet discret, Maria Moise parca s-a prezentat, lucru care imi da curaj.

-Da, sunt ferm hotarata. Vreau sa plec, raspund si observ cu coada ochiului un oftat de usurare, dar si dezaprobare veninoasa in ochii parintilor. Doar fratele meu mai mic mai lipseste din peisaj, dar sunt sigura ca nici in ochii lui nu as vedea aprobare in decizia luata daca ar fi fost mai mare si ar fi fost de fata la discutie.

-Bine, intoarce-te in camera ta, aproape ca suiera mama.

Imi amintesc intalnirea cu Ted de dimineata, cand ma intorceam de la spital, unde imi fusesera socoase firele de la operatia de apendicita suportata cu 8 zile in urma, pe ciudata data de 10 a lunii octombrie. Aproape ca trecusem pe langa el, fara sa-l observ.

-Domnisoara! a strigat in urma mea.

Recunoscandu-i vocea, ma opresc din drum si abia imi vine sa-mi cred ochilor.

-Vorbiti engleza, ma intreaba.

-Ma descurc, de ce? intreb chinuindu-ma sa nu ma pierd cu firea. Facem formalitatile  de prezentare cu toate ca nu mai este cazul in ceea ce-l priveste, insa ma intreb cine este acest Steve Austin care este cu el.

-As dori sa formez o echipa de fete pentru liga feminina a wrestlingului profesionist. Stii ce este wrestlingul? Te-ar interesa?

-Am aflat sambata ce tocmai a trecut si as fi interesata, insa minora fiind, va trebui sa vorbiti cu parintii mei. Apoi ar mai fi operatia de apendicita suferita de curand si care ma tine departe de efort fizic cel putin 2 luni.

-Am inteles. Vom vorbi cu parintii si, daca sunt de acord, vom incepe procedurile de rigoare. Oricum, pana vei incepe pregatirea, va trebui sa te acomodezi cu un alt stil de viata, un nou sistem de invatamant, in fine, in Statele Unite este cu totul alta viata decat in Europa; as fi, totusi, curios, cati ani mai ai de liceu?

-Nici n-am ajuns inca pana acolo, dar pot sa va spun ca mai am inca 2 ani de scoala generala pe langa cel in curs.

-Nu, zau?! face o fata lunga Ted. In fine, asta are o parte buna, totusi, anume, vei beneficia de o pregatire mai temeinica pana vei urca in ring.

Ne luam ramas bun si fiecare o ia in drumul sau. Pentru o clipa, Ted a semanat speranta in sufletul meu, dar la cum imi cunosc familia, sper degeaba si sunt sigura ca voi ramane prizoniera aici. Cu toate acestea, am avut parte de o mare surpriza mai pe seara, cand Ted ne-a calcat pragul impreuna cu un avocat, un translator si Maria Moise, batrana care m-a intrigat atat de mult. S-a spus despre ea ca niciodata nu stii cand apare, rasare din pamant de nicaieri, exact cand ai nevoie mai mare de ea, dar nu stiu daca este Maicuta Moise sau nu; totusi, ceva imi spune ca nu ma insel, lucru pe care aveam sa-l aflu destul de curand.

Venirea lui Ted la noi in casa nu avea sa fie cea mai mare surpriza a serii, ci faptul ca ai mei au hotarat sa ma lase sa plec si sa merg pe mana lui Ted, acest manager mai mult nevoie decat de voie, fost wrestler care a renuntat la luptele din ring datorita problemelor de sanatate.

-Am hotarat sa te lasam sa mergi in New Jersey, imi spune mama 2 ore mai tarziu. Din cate am inteles de la dl. DiBiase, ti se va acorda masa, cazare, scolarizare si te vei antrena. Vei pleca dupa vacanta de iarna, deci vei termina trimestrul I aici si ti se va incheia perioada de repaus dupa operatia de apendicita. Va trebui sa te intorci, totusi, in luna august timp de 3 ani pentru a-ti incheia situatia la scoala si speram ca vei putea merge in paralel si cu liceul. Sper sa nu ma faci de ras.

 Cu aceste cuvinte, vizita lui Ted se incheie si ramane sa ne auzim prin decembrie-ianuarie. Nu-mi vine sa cred ca voi fi lasata sa ies de sub papucul alor mei. Ma gandesc ca o luna pe an nu poate fi o eternitate intr-un cosmar in care am trait aproape 13 ani. Imi doresc sa nu fie niste vorbe aruncate in vant sau sa se razgandeasca ai mei si sa-si ia vorba inapoi. Sper sa nu le dau ocazia, daca intr-adevar, s-a batut palma. Toma Necredinciosul? Poate, dar cu oamenii suciti nu te joci. Apoi, ma gandesc ca poate or iesi bani frumosi din wrestling si se intrevede o sursa de potential castig urias pe spinarea mea? Probabil, dar cred ca mai bine astept sa vad ce-mi rezerva viitorul. Tare mi-as fi dorit sa vina Chris sau Mark cu Ted; primul este una din raritatile wrestlingului, nativ american, iar al doilea este febletea mea datorita morbiditatii sale, intruchipand un cioclu sau un mort viu, cum i se mai spune. Nu stiu nici pana in ziua de azi cine a avut geniala idee ce-mi incanta ochii, dar merita toate laudele.

Dupa masa de seara, ne retragem fiecare in camera sa.

Afara continua sa ninga, insa fulgii sunt mai mici si rasleti. Nu pot sa adorm vreme indelungata, desi miezul noptii a trecut de mult. De nicaieri, observ o silueta inaripata oprindu-se in fata geamurilor camerei mele. In lumina slaba a becurilor stradale, pot intui ca-mi seamana in forma inaripata. Nu-i vad chipul si nici nu pot intui ce floare poarta, caci Florar este sigur dupa forma aripilor. Simt priviri sfredelitoare, dar nu misc un milimetru nici in stanga, nici in dreapta si sper sa nu-si dea seama de prezenta mea. Nu stiu ce intentii are si nici nu vreau sa isc zarva fara rost. Chiar si dupa ce pleaca, raman pe loc in garda, se poate intoarce oricand.

Daca seara aceasta m-a pus pe ganduri, acum, dupa aceasta ” intalnire” cu cineva care pare sa fie dintr-un neam inaripat, imi aduce in minte alte ganduri.

Ma gandesc cum ma voi descurca cu zborurile nocturne pe care le fac cand si cand in coltisorul meu de liniste, nestiut de nimeni. E adevarat ca din primavara lui 1992, an in care l-am descoperit in ziua in care am implinit 10 ani de viata, am reusit sa ajut natura sa-si reia cursul normal fara buruieni si uscaturi prea multe, insa chiar si acum sunt unghere in care nu pot sa ma bag, teama, pe de-o parte, dar si tristetea care ma tine inca departe, de cealalta parte. Din cate stiu, continentul american este cu cel putin 8 ore in urma ceasuului romanesc, deci acolo va fi zi, aici noapte si invers.

Cand ziua scade in toamna si pana incepe sa creasca in primavara, n-ar fi o problema atat de mare un zbor sau doua cand si cand, dar pana atunci e o problema destul de mare, caci pana si in noptile cu luna, incerc pe cat posibil sa nu fiu vazuta si, astfel, sa ma ofer pe tava muritorilor extrem de curiosi si foarte bagaciosi pana la distrugere iremediabila motive sa ma haituiasca pana la disperare. Banuiesc ca va exista, totusi, o solutie ca munca mea de pana acum sa nu fie in zadar.

Somnul ma fura pe nesimtite, cu toate ca mi-as fi dorit sa mai meditez asupra unor lucruri, dar daca stau sa ma gandesc ca, mai mult ca sigur ai mei au mai stat de vorba despre evenimentele serii, iar fratele meu sigur sufera de insomnie, mai bine ca am reusit sa prind cateva ore de somn, caci de-acum incolo, imi voi intinde aripile mai des ca niciodata oricata oboseala se va aduna, plus ca m-am obisnuit si cu vremea buna si cu vremea rea, cu caldura si frigul, in egala masura.

Timpul trece pe nesimtite si nu realizez cand ajung in pragul vacantei de iarna. Imi studiez cu atentie mediile trimestrului I; o singura medie de 8 care va fi etichetata ca fiind extrem de proasta, 2 medii de 9 pentru care sper sa nu primesc urecheala si restul de 10. Cred ca din clasele I-IV nu am mai avut astfel de medii. Nu pot spune ca nu-mi place scoala sau ca as fi vreo tocilara, insa prefer sa raman cu ceea ce retin decat sa stiu pe moment, iar cand voi avea nevoie de vreo informatie in viitor s-o iau de la capat. Nu inteleg de ce ai mei fac atata caz pentru niste note, dar chiar si asa, sper sa nu-si schimbe vorba de-a ma lasa sa ies din acest cosmar…

Cu vreo 2 zile inainte de Craciun, ma trezesc cu telefon de la Ted. Este curios cand se incheie situatia scolara in scoala romaneasca. Ii explic ca la noi, primul trimestru se incheie inainte de vacanta de Craciun, al doilea inainte de Pastele ortodox, iar al treilea pe 15 iunie cu vacanta pana pe 15 septembrie cand incepe urmatorul an scolar, asadar, situatia mea scolara este incheiata.

-Bun asa, zice Ted foarte incantat. O situatie scolara luata de ai tai si trimisa prin fax, ai idee?

-Nu prea stiu, mie nu mi-au spus nimic legat de asa ceva.

-Apoi, nu-i nimic, vorbesc eu cu ei mai tarziu, poate facem rost de-o bursa de studiu integrala. Ziua buna si ne mai auzim.

-Multam fain si, cum se zice, Doamne-ajuta.

Cu aceste urari, convorbirea se incheie. Treaba serioasa din cate vad si tare as vrea sa am toata increderea ca totul va fi bine pana la capat. Avand parte de-o noapte cu un cer senin, plin de stele si cu o luna frumoasa in patrar, mi-am intins aripile si mi-am luat zborul dupa ce luminile s-au stins in casa si toti au alunecat in mrejele somnului. M-am oprit ici-colo pentru scurte pauze de odihna. Peste tot, zapada neatinsa de vreo urma a cuiva care sa fi avut drum intr-o directie sau alta sclipste argintie, oferindu-mi o priveliste frumoasa si linistitoare.

Din nou, ma sfredeleste cutitul disperarii ca ma voi rupe de toate acestea fara vreo sansa sa-mi revad coltisorul meu preferat de liniste si nestiut de nimeni decat in perioada in care voi veni sa-mi inchei situatia scolara. Oare o fi adevarat ca speranta moare ultima si pentru toate exista o solutie?